Ion Eliade Radulescu si romantismul

Ion Eliade Radulescu si romantismul

Ocupati-va, vorbiti si scrieti, junilor, de limba nationala; ocupati-va a o studia, a o cultiva, A cultiva o limba va sa zica a scrie intr-insa despre toate stiintele si artele, despre toate epochele si toti popoli. Limba singura uneste, intareste si define natiunea; ocupati-va de dansa mai inainte de toate, si nu veti face prin aceasta decat cea mai fundamentala politica, veti pune fundamentele nationalitatii. (I. Eliade Radulescu)

I. Eliade Radulescu (1802-1872) apartine categoriei de personalitati, capabile a declansa mari prefaceri in societate. Poet de cetate, oracular, el a avut sansa de a trai intr-una dintre cele mai involburate epoci din istoria moderna a romanilor, traversate de regimuri si mentalitati diverse precum cea fanariota, a Regulamentului Organic, a Revolutiei pasoptiste, a Restauratiei postrevolutionare, a Unirii Principatelor Romane si a regimului monarhic si constitutional al lui Al. I. Cuza si Carol I. Numai scriitorii si poetii interbelici ai secolului XX au mai avut sansa de a vietui intr-o perioada istorica atat de agitata, zguduita de doua razboaie mondiale, de regimuri totalitare, de intregiri si dezagregari de teritoriu national, de deplasari de populatie romanesca, de eliminari brutale si de contestari furibunde ale personalitatilor autohtone.

In anul 1851, I. Eliade Radulescu isi publica la Paris, unde se afla exilat, o biografie menita a informa Europa asupra persoanei sale . In preajma varstei de 50 de ai, el se considera o personalitate culturala si politica a romanilor, indreptatita a se infatisa Occidentului pentru actiunile lui culturale si politice.

Nascut la Targoviste in 6 ianuarie 1802 intr-o familie de negustori cu filiatii sud-dunarene (mama era grecoaica, iar tatal ucenicise la un hagiu din Constantinopole) el isi petrecuse primii ani de viata intr-un mediu lingvistic greacesc. Invata in familie mai intai cu dascalul Alexe, apoi citeste Alexandria si alte carti populare tiparite in romaneste, dar cu alfabet chirilic. Entuziasmat de povestile dascalului Naum Ramniceanu, prezentate copiilor mahalalei bucurestene in curtea bisericii Sfantul Nicolae, el invata limba romana, iar in 1815 este trimis sa studieze la Academia domneasca (greceasca) de la Magureanu.

La 16 ani devine elev si discipol al lui G. Lazar, fondatorul primei scoli romanesti din Bucuresti. Acum isi atribuie si numele de Eliade, fiul lui Elie, care il concureaza pe cel de Radulescu. Dupa ce Lazar paraseste scoala, tanarul discipol preia responsabilitatea conducerii acesteia pana in anul 1825. El compune in 1822 pentru elevii sai Cantarea diminetii, un imn pentru inceperea orelor care indeamna la credinta si slava cereasca, la unire si solidaritate:

Cantarea diminetii

Din buzi nevinovate

Cui altui se cuvine

Puternice Parinte

Decat tie a da?

Tu esti stapan a toate,

Tu esti prea bunul tata:

A ta putere sfanta

Faptura tine-ntrega,

Ne tine si pre noi

In inim'a tot omul

Tu ai sadit dreptatea,

Unirea si fratia,

Tu constiinta scumpa,

Tu bun d'avem ne-ai dat.

(Cantarea diminetii

Asemenea colegului din Moldova, G. Asachi, din anul 1840 activitatea si opera lui I. Eliade Radulescu este contestata de noua generatie de tineri intelectuali care ii reproseaza colaborarea cu domnitorul. Acum el inaugureaza despartirile publice si zgomotoase de cei mai celebri discipoli. Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac, Ion Maiorescu ii reclama egoismul si orgoliul, lipsa de modestie si uneori chiar si de demnitate. In ciuda acestor scandaluri literare, dambovitene, el este preferat de confratii din Moldova (C. Negruzzi) si Transilvania (G. Baritiu), care ii trimit textele lor spre a fi publicate in Bucuresti.

O reconciliere efemera intre I. Eliade Radulescu si tinerii intelectuali radicali ai Tarii Romanesti are loc in primavara anului 1848. In valtoarea evenimentelor el redacteaza si citeste in fata populatiei adunate la Islaz Proclamatia Revolutiei de la 1848 si este desemnat unul dintre cei trei locotenenti domnesti. In cele cateva luni de regim revolutionar, I. Eliade Radulescu s-a bucurat de o imensa simpatie printre locuitorii Bucurestiului, care il consacra ca erou de balada: "Iliad ce mi-ti facea?/ Peptul ca mi-ti desfacea,/ Si pe pele arata/ Sapte peceti ce avea".  

Eliade Radulescu isi demonstreaza inconsecventa morala si cu acest prilej: ca exponent al intereselor negustorimii el accepta sa citeasca punctul 13 al Proclamatiei care cerea desfiintarea dreptului la proprietate. Ulterior el retracteaza punctele radicale ale Proclamatiei si militeaza pentru neaplicarea lor in fapte.

Dupa invazia Tarii Romanesti de trupele turcesti, rusesti si austriece, I. Eliade Radulescu este obligat sa paraseasca tara si sa peregrineze prin revolutionar. El se autoproclama unicul lider al revolutiei, scrie si publica in presa occidentala neadevaruri cu privire la colegii exilati, acuza public si provoaca dezordine intre colegii de baricada. Izolat de acestia, obligat a gasi resurse pentru intretinerea familiei ramase in tara, el accepta propunerile Portii Otomane de a-si renega idelurile umanitare, in schimbul unor recompense morale si materiale. Exilul a reprezentat pentru I. Eliade Radulescu o epoca de ratacire sufleteasca prin Paris, Londra, Constantinopole si insula Chios, de cautare nelinistita a rosturilor istoriei in viata individuala si colectiva.

Revolutia de la 1848, in partea ei munteneasca, a fost o miscare generoasa menita a realiza consensul national asupra problemelor vitale ale tarii: independenta, democratizarea vietii sociale in sensul declaratiei drepturilor omului (emanciparea si improprietarirea clacasilor, lichidarea cenzurii si dreptul la libera exprimare a opiniilor, desfiintarea pedepselor degradante), largirea dreptului la vot si a competentelor adunarii constituante, reorganizarea armatei si reformarea structurii statale. I. Eliade Radulescu a trait in lunile Revolutiei o viata care i s-a parut incununarea unei cariere de profet, asa cum se visase, in care propovaduitoul unei lumi ideale era chemat sa o edifice printre contemporani. Vulnerabil uneori prin contradictiile pe care omul in sine le dezvaluie la tot pasul, prin mici lasitati fizice si meschinarii, el are meritul de a se fi implicat cu entuziasm in aceasta aventura politica, prejudiciindu-si viata, opera si familia.

Revenit in tara dupa o absenta de zece ani, Eliade Radulescu nu se adapteaza la noua lume romaneasca. Multi dintre peregrinii revolutiei, ale caror orgolii le lezase in timpul exilului, deveniti conducatori politici dupa 1859 ii stopeaza incercarile de a reveni in avanscena vietii romanesti. Marginalizat, hulit si contestat el ajunge sa cerseasca autoritatilor sprijin material pentru scolarizarea copiilor sai. In schimb, el are acum timp sa-si revizuiasca textele literare, sa le integreze intr-o viziune ampla si mai coerent structurata, imprumutata de la romanticii francezi, cu deosebire de la Victor Hugo. Din anul 1863 i se acorda o pensie de la stat, iar in 1867 este numit presedintele Academiei Romane, functie din care demisioneaza din considerente materiale. In 1872 moare, beneficiind de funeralii nationale.

Se pot identifica cinci etape majore in viata si opera lui I. Eliade Radulescu. Intre anii 1822-1840 el si-a asumat mari proiecte in principalele domenii culturale precum invatamant, presa, teatru, tipografie, biblioteca, fiind perceput ca un spiritus rector de catre tinerii confrati. In aceasta prima etapa a activitatii sale se impletesc in mod original doua modele: cultura greceasca (datorata originii si mediului familial) si principiile iluminismului romanesc din Ardeal (ucenicia pe linga teologul si dascalul G. Lazar, prietenia boierului filantrop si francmason D. Golescu). Din 1821 I. Eliade Radulescu adera la principiile romantismului occidental, devenind unul dintre principalii traducatori romani ai poeziilor lui Lamartine.

Dupa 1840 se observa o fisura in esafodajul imaginii sale publice, datorata ambitiilor de a fi recunoscut drept cel mai activ reformator al vietii civice, fara a renunta la colaborarea cu puterea politica regulamentara. Astfel, intre anii 1840-1848 se manifesta o distanta fata de tinerii colegi, beneficiari ai deschiderilor pe care le promovase cu numai un deceniu mai devreme in cultura romana. Acestia par dispusi a-i accepta intaietatea, si a-i ignora orgoliul nemasurat.

In timpul Revolutiei din Bucuresti din anul 1848, sub presiunea entuziasmului popular el se autoproclama un erou romantic. Imbracat in mantie alba ca si Lamartine, poetul francez devenit ministrul de externe al Frantei in 1848, Eliade Radulescu se crede investit cu misiunea divina de erou eliberator al romanilor.

Exilul din anii 1849-1859 ii macina resursele morale si entuziasmul civic. Contestat de fostii cauzasi, el ramane izolat printre ai sai, fostii dusmani ajungand in cele din urma sa-l sustina material. Revenit in tara dupa 1859, el este depasit de evenimente si nu se mai poate adapta in noua societate. Din cand in cand i se incredinteaza roluri culturale pe care nu are insa puterea sa le transforme in actiuni demne de o personalitate reformatoare. La numai 55 de ani el devenise un personaj de istorie literara si social-politica, un mort frumos ce privea cand dispretuitor, cand cu umilinta la contemporani.

Filorus, monarhist si adulator al oficialilor vremii la inceputul carierei politice, el se lasa antrenat in Revolutia de la 1848 afisand simpatii republicane si socialist-reformatoare din cauza carora a fost obligat a parasi tara si a rataci prin Europa. Instrainarea sufleteasca de societatea romaneasca, dublata de nefericita initiativa de a-si instraina lingvistic opera, l-a facut pe fostul tribun al generatiei pasoptiste sa fie ignorat si renegat de literatii vremii. Postum el are norocul de a fi celebrat printr-o statuie asezata in centrul Capitalei Romaniei alaturi de Mihai Viteazul si G. Lazar.

Dupa D. Popovici care i-a inchinat in epoca interbelica o ampla si documentata monografie si Mircea Anghelescu, care a reluat acest efort de exegeza in 1986, in 2002 Academia Romana a realizat tiparirea integrala a operei literare si stiintifice.

A. Institutionalizarea culturii

I. Eliade Radulescu a fost unul dintre primii ctitori ai presei moderne in limba romana. Lui i se datoreaza multe dintre initiativele care au condus la victoria romanismului in traditie latina, in concurenta cu celelalte modele culturale referitoare la romani. Cu toate ca el a fost un admirator al imprumuturilor si al adaptarii lor in cultura noastra, educatia iluminista l-a orientat spre valorile universale, clasice si neoumaniste.

Invatamantul . Ca discipol al lui G. Lazar si ca organizator al Scolii de la Sfantul Sava el a elaborat o Gramatica romaneasca, pe care a publicat-o la Sibiu, in anul 1828, luand ca model manualul lui Le Teller, de la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Atras in activitatea de reformare a Tarii Romanesti de boierul luminat si francmason Dinicu Golescu, el organizeaza si elaboreaza statutul Societatii literare din 1827 care prevedea transformarea in Colegiu a scolii de la Sfantul Sava, infiintarea de scoli normale in fiecare judet si de scoli primare in fiecare sat. I. Eliade Radulescu a fost asadar profesor, organizator de scoala, traducator si autor de manuale, initiator al unor reforme democratice radicale in invatamantul romanesc.

Presa I. Eliade Radulescu inaugureaza la Bucuresti publicarea primului periodic, "Curierul romanesc", in anul 1829. Ulterior va tipari si un supliment literar, "Curierul de ambe sexe" care si-a intrerupt aparitia a in 1848. In paginile gazetelor sale au semnat toti confratii bucuresteni, precum si autori din Moldova si Transilvania. A mentinut legaturi cu publicatiile din celelalte provincii istorice contribuind la consolidarea constiintei unitatii culturale a romanilor de pretutindeni.

Activitatea publicistica l-a obligat a fi la curent cu cele mai noi actiuni politice din Europa si sa adopte o atitudine pragmatica in favoarea implinirii proiectelor sale culturale. Ca patron de gazeta, el a formulat celebrul indemn "Scriti baieti, numai scriti!", considerat de unii istorici literari primul manifest al romantismului autohton

Teatrul . Pentru impulsionarea activitatii teatrale in limba romana, el infiinteaza Societatea filarmonica, 1831 - 1833, si a deschis o scoala de declamatie in anul 1834. El milita pentru crearea unui Teatru National, cultivarea unei dramaturgii autohtone, modernizarea si imbogatirea scolii dramatice romanesti. El fundeaza in 1835 "Gazeta Teatrului National", supliment al "Curierului romanesc". Printre numeroasele traduceri de texte dramatice, publicate in acest periodic, se afla si o piesa originala semnata de Cezar Bolliac, Matilda. In acest periodic al literaturii dramatice din Provinciile Romane sunt publicate articole despre continutul si principiile artistice ale dramaturgiei, semnate de B. Catargiu si I. Voinescu II.

Proprietar de tipografie, el lanseaza proiecte ambitioase de traducere a capodoperelor dramaturgiei universale Dupa modelul francezului Aimé-Martin, el inaugureaza o vasta Biblioteca universala care ar fi cuprins versiunile romanesti ale capodoperelor literaturii lumii, oferind versiuni proprii din operele lui Molière, Voltaire (trei titluri), Lord Byron (trei titluri), Felice Romani si V. Hugo.

B. Contributia la inaugurarea modernizarii literare

Adept al luminilor la inceputul carierei sale literare, I. Eliade Radulescu crede in progres, in posibilitatea ratiunii umane ca, in consens cu Divinitatea, sa asigure armonie si prosperitate in societate. Initial filorus, care nu se jena a slavi prezentele militare de ocupatie, el devine la 1848 partizan al revolutiei permanente. Din monarhist, el devine republican, partizan al unei democratii care apara drepturile si libertatile publice. Crestin si socialist in acelasi timp, el pare a fi in societatea Bucurestilor un corespondent al francezului Lammenais, poet crestin convins de necesitatea reformarii morale a lumii. Cunoscator si traducator al principalelor lucrari ale socialistilor utopici, Saint-Simon, Charles Fourrier, Louis Blanc, el ofera incepand cu 1858 o traducere personala a Bibliei. Se afirma in favoarea unei democratii ce apara drepturile si libertatile publice, asa cum era promovata in scrierile socialistului utopic Proudhon.

De altfel, pe frontispiciul gazetei sale "Curierul romanesc" el scrisese deviza "Urasc tirania, dar mi-e frica de anarhie" si se destainuia cititorilor sai ca "mai bine un secul de tiranie decat o noapte de anarhie [] depotismul te subjuga, ci traiesti spre a te libera; anarhia te distruge [], despotismul te ucide ca individ, anarhia te ucide ca natie"[2].

Conceptia sa literara este in principal clasica. Adept al teoriei imitatiei, el traduce in 1831 Regulile sau gramatica poeziei, dupa Cours de littérature, d'histoire et philosophie al abatelui Levizac, publicat la Paris in 1814. Prefata cuprinde traduceri de poetica semnate de Marmontel, Voltaire, Boileau, La Harpe. I. Eliade Radulescu credea ca literatura are menirea sa imite natura dupa criteriul lui le vraisemblance si sa respecte regulile si normele literare: "Putin lucru este a scri cineva numai ca sa scrie si impuns numai de indemnul momentului sau de pofta ori capritul de a scri ceva. A scri insa cu scop, a avea in scopul tau o tinta morala, a alege din viata omeneasca niste imprejurari comune prin care sufletul sau sa se poata aplica la tot omul, in tot locul si in tot veacul [..]. asta va sa zica ca intr-o scriere sau icoana domneste adevarul si ca autorul sau zugravul a izbutit in fapta sa" . Convins de rolul moral al artei, el se lasa sedus, mai mult la nivelul formei de inovatiile romantismului si apeleaza la tehnicile specifice precum: culoarea locala, autenticitatea si investigatia psihologica.

Conceptia literara heteroclita se descopera si in opera de critica si istorie literara. Astfel, a publicat comentarii pe marginea autorilor clasicitatii grecesti si romane (Esop, Herodot, Tucidide, Aristofan, Xenofon, Demostene, Homer, Lucretiu, Tacit), ai parintilor crestinatatii (Ioan, Pavel), ai Renasterii occidentale (Rabelais, Cervantes, Shakespeare). Si-a expus punctele de vedere cu privire la aspecte de teorie literara in articolele: Pentru stil, Satira, Fabula, Literatura-politica, Despre epopee, Despre drama, Despre metru. Din literatura romana, el a comentat operele lui: B. P. Mumuleanu, G. Lazar, N. Vacarescu, D. Tichindeal, C. Faca, Iancu Vacarescu. Lui ii revine si meritul de a fi inaugurat in literatura noastra critica propriilor creatii, dezvaluind sursele de inspiratie, etapele elaborarii, continutul si forma artistica. El face exegeza unora dintre poemele si textele sale, printre care: Serafimul si heruvimul, Visul, D-l Sarsaila, autorul etc

I. Eliade Radulescu este primul creator de scoala literara in Tara Romaneasca, sprijinind afirmarea a numerosi tineri in spatiul culturii autohtone. Printre discipolii sai se numara: Vasile Carlova, Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac si Dimitrie Bolintineanu.

Creatia originala cuprinde atat specii clasice precum oda, elegia, sonetul, fabula, satira, epopeea, fiziologia literara cat si specii romantice, ca spre exemplu: meditatia lirica si istorica, balada, jurnalul autobiografic si de calatorie, textele de propaganda politico-sociala. Intre temele romantice se regasesc: viata este vis, caderea ingerilor, mitul zburatorului, rolul eroului in istorie, ruinele ca simbol al desertaciunii omenesti, raporturile dintre divinitate si umanitate in epoca moderna, conditia poetului in societate.

Recunoscut in unanimitate printre marii creatori ai generatiei sale, I. Eliade Radulescu este cel care a lasat nu numai o opera originala, ci si un numar foarte mare de traduceri. Se pot inventaria astazi capodoperele creatiei originale care au invins uzura timpului si stau langa celelalte capodopere ale scrisului romanesc: balada Zburatorul, fragmentele epopeilor in versuri Caderea dracilor si Michaida, meditatia istorica O noapte pe ruinurile Targovistei, fiziologiile literare: D-l Sarsaila autorul, Coconu Dragan si Coconita Dragana.

I. E. Radulescu a scris poezie pe parcursul vietii, de la prima tinerete pana in pragul senectutii, anii 1819-1866. Debutul in volum din anul 1830 consta intr-o suita de traduceri din versurile lui Lamartine . Reunita in anul 1858 intr-un proiect intitulat Umanitatea, dupa modelul lui Pierre Leroux, poezia ii descopera aspiratiile prometeice. Caracteristicile liricii sale sunt: multimea surselor, amploarea proiectelor si vastitatea repertoriului tematic. Printre autorii din operele carora s-a inspirat se numara atat clasicul Boileau cat si romanticii Lamartine, Tasso, Ossian, Schiller, Byron, Hugo, Lammenais.

Umanitatea este titlul operei poetice ordonate in patru mari cicluri: Biblice, Evanghelice, Patria sau Omul social si Omul individual. In Biblice poetul aduna creatiile inspirate din temele Vechiului Testament, ca spre exemplu Caderea dracilor, raporturile omului cu Divinitatea, aspectele legate de credinta religioasa. In Evanghelice sunt selectate textele poetice inspirate din problematica raporturilor omului cu morala crestina, ca spre exemplu Cutremurul. Patria sau omul social cuprinde poeziile Ruinurile Targovistei, Sburatorul, Michaida in care se dezbat raporturile individului cu societatea. Omul individual ilustreaza o tematica inspirata de procesele de constiinta, reflectiile si meditatiile in poeme ca: Serafimul si Heruvimul, Visul etc.

Structuri romantice

I. Eliade Radulescu s-a afirmat in literatura romana ca traducator pasionat al operei lui Lamartine. La un an de la debutul in volum al poetului francez, la Paris, creatorul roman ii traduce si publica una dintre creatii. In 1830 el publica primul volum de poezii constand in traduceri si prelucrari dupa Lamartine. Poetul francez a cunoscut pana la 1848 inca 18 traducatori care au oferit propriile versiuni la 43 dintre poeziile sale.

In afara proiectului Umanitatea, el si-a adunat opera poetica intr-un ciclu intitulat Anatolida sau Omul si Fortele. Structurat din 20 de canturi , el s-a materializat doar in cinci parti, numite: Empireul sau Tohu-Bohu Imnul creatiunii, Viata sau androginul, Arborele Stiintei, Moartea sau Fratii. Epopeea ar fi trebuit sa fie inaugurata de Caderea dracilor si sa se incheie cu Santa Cetate.

Caderea dracilor a cunoscut mai multe versiuni incepand cu 1838 si a fost publicata mai tarziu in Curierul de ambe sexe. Numara 260 de versuri adunate in doua parti. A fost reprodusa in Curs intreg de poezie generala, alcatuind primul cant din Anatolida sau Omul si Fortele. Dupa Cezar Bolliac poema ar cuprinde o intamplare din viata poetului: "Mihalache Ghica este arhanghelul Mihail si noi toti, cei inchisi si exilati la 1840, demonii trasniti de acesta". Ea este inspirata de legenda biblica a azvarlirii din Empireu a lui Satan, arhanghelul favorit al Divinitatii. Poetul roman s-a inspirat din epopeea lui Milton, Paradise lost, in versiunea franceza a lui Delille si Chateaubriand. Dintre poetii romantici, Shelley, Byron, Hugo au ilustrat titanul ca o incarnare a lui Prometeu. I. Eliade Radulescu este primul autor roman care reabiliteaza in literatura noastra mitul ingerului cazut considerandu-l un ambasador al omenirii pe langa Divinitate. Dupa el, alti romantici si poeti modernisti prelucreaza aceasta tema, printre care: Alexandru Sihleanu, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi. Lui Eliade Radulescu ii revine insa meritul de a fi creat un prim tablou al apocastazei in literatura noastra. Alcatuit din patru secvente, poemul cuprinde o descriere a imparatiei divine, nasterea pacatuirii din invidia unui Arhanghel, caderea pe pamant, organizarea lumii lui Satan.

Santa Cetate, poem care ar fi trebuit sa incheie aceasta ampla epopee, este inspirata din ideologia fourrierista cu privire la intemeierea unei cetati ideale, un paradis social in care domneste justitia, fratia, libertatea, egalitatea, pacea eterna.

Anatolida sau Omul si Fortele, prezentare generala

Empireul sau Tohu-Bohu descrie sfanta atmosfera a luminii celei vii unde fantana vietii si raul fericirii racoreste campiile ceresti, muntele de aur "cu stanci de adamante", "cu pulbere de stele", "verzit de bucurii" in care rodesc falnic virtuti si veselii. In imparatia sfanta domnesc laolalta armonia, dreptatea, adevarul, bucuria, duhul pacii, al dragostei, al blandetii, al intelepciunii si al frumusetii:

Inalt, mai sus de ceruri, la tronul Preamaririi,

In sfanta atmosfera luminii celei vii,

Unde fantana vietii si raul fericirii

Adapa, racoreste cerestile campii,

Si duhul mangaierii bureaza calda mana,

Margariteaza vecinic prea sfintele sadiri;

Si dragostea rasare, a ingerilor hrana

Ce-ntremeaza in ei pacea si naltele sfintiri

Pe muntele de aur, in stanci de adamante,

Cu pulbere de stele verzit de bucurii,

Umbrit de chedrii slavei'nflorat de amarante,

Si unde rodesc falnic virtuti si veselii

Acolo unde-adie zefirul ambroziei

Prin arborii stiintei ce Domnul, Domn soptesc []

(Empireul sau Tohu-Bohu)

Imnul creatiunii reia momentele cuprinse in Cartea Facerii. In plus, prezinta nasterea pacatuirii, din uniunea invidiei cu ura arhanghelului preferat al Divinitatii. Portretul acestei fiinte feminine corespunde opiniilor filozofilor Antichitatii grecesti care afirmau ca "exista un principiu bun care a creat ordinea, lumina si barbatul si un principiu rau care a creat haosul, tenebrele si femeia" (Pitagora), "Femeia e femeie datorita absentei unor calitati" (Aristotel).

Iata imaginea fizica si morala a eroinei, izvorul relelor dintre oameni:

Hrapinda, gratioasa, plapand'amagitoare

Si umede si rumeni dulci buzele'i zimbesc

O fata de nadejde si maini prea datatoare,

Un viitor ferice frumosii ochi vestesc

Vicleana fara margini, cereasca curtezana,

Robea slabele-i duhuri, la toti fagaduia

Si toti in ea vazura de cer o suverana

Spre-a fi vrednici de dansa, a imparati dorea.

(Imnul creatiunii)

Viata sau Androginul descrie caderea din Empireu pe pamant a arhanghelului razvratit. Un peisaj infernal alcatuit din piese disparate de obiecte, intr-un haos de lumini si umbre, insotite de zgomote asurzitoare:

Bubue cerul, se scoala Imparatul

Dudue eterul, ca pasa mania

Fulgere volvoare in spatiu plesnesc,

Focul se intinde si curata pacatul,

Marea izbucnire opreste vecinicia

Si cerul se desface

Cad toti vinovatii si vajaie cazand

Haos, besna mare, i-asteapta cascand

Pica si se schimba pe cat ies din cer:

Aripa cereasca una se mai vede

(Viata sau Androginul)

Arborele Stiintei continua descrierea caderii ingerilor si surprinde momentul organizarii lumii lui Satan. Pricina raului in lume nu este cunoasterea, ci intrebuintarea nepotrivita a roadelor acesteia. Interogatiile retorice, enumeratiile, imaginile sonore si vizuale, dinamice si cromatice compun un tablou infricosator

Cad unul peste altul, grozava e izbirea!

Sar flacari fara margini, in spatiuri se-ntind;

Neprasnici, grele duhuri, resgudue zidirea,

Eter, lumini, materii, topesc, negresc, aprind

Plesneste universul si besna se despica;

Tartarul se despica; de foc un ocean

Se-ntinde fara margini; si demonii tot pica,

Cei mai nainte, din toti mai greu Satan.

Moartea sau Fratii recompune mitul lui Abel si Cain, dupa izvoare biblice si prelucari literare antice clasice sau romantice .

Michaida este un fragment de epopee pe tema predestinarii, inspirat din operele unor poeti din literatura universala, precum T. Tasso, Milton, Lavater. Rapsodul roman invoca muza, dupa modelul epopeilor homerice. Si de data aceasta, el definitiveaza doar doua canturi: primul publicat in 1844, al doilea in 1859. Subintitulata fragment epic, Michaida evoca un episod din istoria eroica, a luptei pentru unire a tuturor romanilor sub sceptrul unui domn curajos. Poetul propune o viziune organica asupra lumii si a resorturilor ei intime si adopta o rostire solemna de vates, de proroc al neamului. Firul epic este sarac: investit de Divinitate cu rolul de unificator al neamului, Mihai Viteazul atrage in acest proiect eroic pe unii boieri patrioti.

Primul cant descrie pamantul ce geme sub dominatia otomana. Intreaga Romanie se afla de ani de zile sub jugul sangeratic al osmanului feroce. Imaginea tarii impilate de straini este dramatica:

Nici pasare, nici vita, nici fructul muncii sale,

Nici timp, nici loc, nici viata n-avea in siguranta ,

Tipetele de sange se inaltau la ceruri ,

Blesteme, lungi suspine, dorinti de razbunare

Se auzeau pe pamantul romanesc ,

Tara gemea in doliu cufundata.

Devotat idealurilor nationale, Mihai este desemnat de Divinitate sa slujeasca libertatea, prilej pentru poet de pleda pentru progres:

Cand omul nu s-alunga din legile-mi eterne

Si tine calea dreapta, din grad in grad prin vine

L-a sa predestinare, l-acel ideal bine;

Omul e om in sine, sotietatea-ntreaga

Consta din elemente curate, sanatoase,

La locul lor veghiente spre-ntreaga armonie,

Si natia devine potenta, progresiva,

Marita, laudata, ferice, glorioasa.

Alesi formeaza popol, model intre popoare,

Si legea lui refletta eterna, justa lege. (Mihaida)

Cantul al doilea al epopeii are mai multe secvente epice si dramatice. In casa banului Manta are loc conjuratia boierilor impotriva dusmanului strain. Ei il aleg pe Mihai conducator al acestei cruciade a eliberarii si unificarii romanilor. Poetul descrie cadrul tainic unde se afla complotistii, hainele de epoca si chipul domnitorului:

Un stat inalt si nobil, un port de majestate,

O frunte mare, scoasa, ce cugeta departe,

Schinteietori ochi ageri, sprancene ebenine,

Un nas roman, o buza pacifica, ridenda,

O barba martiala, un pept ce sparge soarta

Tunica carmazie de catifea deschisa

Cu ghinde, frunzi de aur la piept si-n jur pe poale,

Cadea p-o-mbracatura colana stramt pe pulpe,

Pe care coturni bellici rosea pan'la genunche

Cu pinteni d-argint ager. O copca schinteinda

In suma de brillante (Mihaida)

Eftimie zelosul incheie cantul atentionand pe conspiratori ca legamantul de slobozenie si infratire fusese inspirat de insusi Dumnezeu.

O noapte pe ruinurile Targovistei este o meditatie istorica inspirata din evenimentele Evului Mediu, publicata in 1836 si reprodusa in Curs intreg de poezie cu mentiunea ca reprezinta un moment din lupta nationala a poetului. Inspirata din ruinele cetatii medievale, meditatia istorica a fost inaugurata in epoca romantica de Volney, autorul lucrarii Les Ruines ou méditations sur les Révolutions empires, 1791. Sursa inspiratiei lui Eliade este orasul natal, o veche cetate infiintata de Vlad Tepes. La ceasul inserarii, ea trezeste poetului ganduri melancolice despre trecutul eroic, luminat de jertfa unor voievozi. "Fiinta ratacita" in preajma unor marturii de glorie strabuna, poetul deplange prezentul insensibil la mesajele trecutului:

Fatala presimtire acum ma paraseste

Dar vai! Eu ca si tine sunt slab, neputincios;

Glasu-mi nu-mbarbateaza, poate si el cobeste,

Sau plange slava veche, si plange dureros.

(O noapte pe ruinurile Targovistei)

Zorile intrerup meditatia sumbra asupra destinului romanilor in istorie. Un tablou colorat si sonor al naturii trezite la viata incheie meditatia: clopotele invadeaza vazduhul chemand la rugaciune "turma ratacita", muntele "rubineaza" sub rosul rasaritului, dealurile "verzesc" printre aburi, roua "smalteaza" campul iar racoarea trezeste la viata. Ritualul zilnic al vietii la tara isi reia cursul vegheat de ziua atotbiruitoare:

Turme, cai, dobitoace la apa se coboara,

Clopotele bat, se scutur, cu-al diminetii zvon;

La vajaitul morii undele se-nfasoara,

Deschis e ochiul zilei acum pe orizon.

(O noapte pe ruinurile Targovistei)

Sburatorul . Poemul cel mai cunoscut al lui I. Eliade Radulescu este balada de inspiratie folclorica Sburatorul, 1844. Specie culta, cultivata cu succes de romantismul occidental, balada impus numele lui Burger, Novalis, Holderlin, Uhland, Hugo. I. Eliade Radulescu si-a creat poemul dintr-o competitie cu modelele straine, pentru a demonstra faptul ca si limba romana are capacitatea plastica de a ilustra aceasta specie a romantismului occidental. El adapteaza tema universala a demonului, a strigoiului, la credintele pagane romanesti cu privire la zburator. Mitul erotismului puberal era menit in conceptia lui sa demonstreze frumusetea spirituala a fetei de la tara care, ingenua si pasionata, poate muri din dragoste pentru cineva care nu o merita. Istoricii literari au gasit in opera lui V. Hugo un poem cu tema asemanatoare, Le Sylphe, pe care I. Eliade Radulescu l-a avut ca model in acesta balada. Structurata in trei tablouri distincte, balada cuprinde: visul Floricai, pastelul inserarii la sat si aparitia anecdotica a zburatorului. Principalul merit al poemei este de a fi introdus conflictul psihologic etern al iubirii puberale in peisajul traditional romanesc. Tanguirea infiorata si tainica a fetei indragostite patimas de o fiinta misterioasa, din alt taram, are cadenta psalmodica prin reluarea unor versuri-refren si prin aspectul melopeic al enunturilor:

Vezi, mama, ce ma doare!

Si pieptul mi se bate,

Multimi de vinetele pe san mi se ivesc;

Un foc s-aprinde-n mine, racori ma iau la spate,

Imi ard buzele, mama, obraji-mi se palesc!

Ah! Inima-mi zvacneste! si zboara de la mine!

Imi cere nu-s ce-mi cere! Si nu stiu ce i-as da;

Si cald, si rece, uite, ca-mi furnica prin vine,

In brate n-am nimica si parca am ceva; (Sburatorul)

Tabloul inserarii este bucolic, neoclasic, si imbina elemente romantice evocatoare, solemne ce dau impresie de vraja. Epitete, metafore, metonimii ("latratorii s-aud necontenit"), repetitii de cuvinte apartinand aceleiasi familii de cuvinte confera artisticitate acestei balade. In ultimul tablou, se reproduce discutia unor "surate" care dezleaga enigma suferintelor tinerei fete. Ele ajung la concluzia ca dragostea pentru o fiinta din taram blestemat este de evitat, deoarece:

Si ce-i faci pe urma? Ca nici descantatura

Nici rugi nu te mai scapa - Fereasca Dumnezeu! (Sburatorul)

Serafimul si heruvimul si Visul

Cuprinse in ciclul al IV-lea, Omul individual, din epopeea Umanitatea, Serafimul si heruvimul (1833) si Visul (1836), alaturi de lamartinienele Trecutul (1830) si Dragele mele umbre (1830) sunt confesiuni cu caracter autobiografic, dominate de disperare si revolta sarcastica. In Curs intreg de poezie, I. Eliade Radulescu preciza: "Eu scriind Visul am scris viata omului in general, si din a tutulor oamenilor am cunoscut mai bine pe a mea, am ales din viata omeneasca niste situatii, niste imprejurari care mi s-au parut mai interesante si mai potrivite cu intamplarile mele si nu e de mirare a vedea cineva pe unde si oarecare asemanari in viata mea []. Doi ingeri pazitori isi inchipuieste poetul ca avem: constiinta si cugetul, dar nu mai putin ingeri ne sunt prietenii, rudele si tot ce iubeste sufletul nostru. Scriind viata omului am vrut pe cat se poate sa gaseasca fiecare viata sa; am vrut adeca sa scriu o viata, nici mai sus, nici mai jos de omenire si sa descriu cele ce poate cineva sa intampine mai de obste de viata fara sa trec cu vederea nici necazurile, nici fericirile, nici patimile, nici vitiurile chiar ale mele". Poetul se adreseaza celor doi strajeri ai sai:

Bland serafim! O inger! Ce este a ta solie?

Care iti este slujba? Ce vrei aicea jos?

Pacea vestesti tu lumei? Pacea aduci tu mie?

Ce flacari pui in sanu-mi? O, serafim frumos.

Razboinice, viteze, heruvim infocate,

Implinitor prea strajnic urgiilor ceresti!

(Serafimul si heruvimul)

El ilustreaza alegoric lupta cu demonii eului individual anarhic si egoist si victoria sentimentului de datorie fata de tara si natiune.

Visul este o juxtapunere de 20 de sonete in care se exprima dorintele omului de a se statornici sufleteste si social. Cele mai izbutite versuri sunt cele satirice, inchipuind un portret grotesc al prietenului tradator, decazut din conditia de om in cea de insecta parazita. Sonetul XIII schiteaza profilul bisexuat al prietenului tradator cu fata "lunga", "subtire", "galbena", "uscata", "lunguiata". Ochii ii sunt "un foc de sange", nasul lung, groaznic, cu fatale nari, gura "un iad de larga" si care se strange cochet, cu buze inveninate de ocara si care ajung pana la urechi. Femeie momaie, cu "rumen de strigoiaca", cu picioare de insecta rapace, vestitoare a foametei. Epitete duble sau reluate in forme derivate (lung-lunguiata), asocieri oximoronice (sprintena momaie); constructii de superlativ absolut cu valoare afectiva (gura, un iad de larga), "buza pana la urechi" amplifica evocarea respingatoare.

Ca si in Caderea dracilor, unde poetul imaginase portretul seducator al pacatuirii, in Visul chipul prietenului tradator este imortalizat in tonuri satirice, pamfletare:

Parca era femeie trasuri amestecate

Se galcevea pe fata-i de nevoias barbat.

Lunga, lunga, subtire si oase insirate,

O sprintena momaie forma grozavu-i stat.

Ochii ii era negri s-un foc in ei de sange,

Subt ei un nas lung, groaznic, umfla fatale nari;

Gura-i, un iad de larga, voia cochet a strange;

Scalamba era-n fata-i, in trupu-i, in miscari.

Galbena si uscata fata-i cea lunguiata,

Pana la urechi buza-i d-ocara-nveninata,

Un rumen de strigoaica in veci se-mprumuta.

Picioare de insecta ce foametea vesteste,

In veci nesatioasa cu cinstea se hraneste

De la strein si rude, far-a putea-o da. (Visul)

Poemul ilustreaza si motivul viata este vis: ultimul sonet prezinta desteptarea din visa eroului, speranta lui intr-un viitor mai luminos decat trecutul bantuit de disperari si deziluzii:

Fruntea-mi albita catre pamant se lasa,

Bratele-mi rezemate toiagul meu apasa,

Iar sufletu-mi se-ntoarce si cata inapoi

O, zile! Sau ce nume voua vi se cuvine?

Dar ati trecut! Ce trece mai mult el nu mai vine.

Este mai dinainte sa va intreb pe voi. (Visul)

Pentru Eugen Simion, Visul "moralizator si alegorizant, lipsit de aripi onirice, anunta cea mai profunda tema a lirismului eliadesc: tema ascensiunii, tema infrangerii limitelor. Ea este prefigurata de motivul mai intins al zborului si se pierde in viziunea vasta a cosmosului, a ordinii din tariile cerului" .

Inovatiile prozei

Opera in proza a lui I. Eliade Radulescu a fost receptata in ultima jumatate de secol cu interes de catre critici. G. Calinescu si Tudor Vianu au atras atentia asupra valorilor estetice ale fiziologiilor literare care imortalizeaza tipurile umane rezultate din rapida modernizare a societatii romanesti. Poetul lamartinian, functionarul clientelar si corupt, femeile pretioase vor face cariera nu numai in comediografia lui V. Alecsandri si I. L. Caragiale ci si in romanele de moravuri ale celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea.

Amintirile si textele propagandistice publicate cu deosebire in limba franceza in epoca exilului au meritul de a consemna sur le vif impresiile autorului despre evenimentele si oamenii intalniti in timpul celor mai aventuroase clipe de viata.

Fiziologiile lui Eliade sunt de fapt pamflete de o pitoreasca si zgomotoasa denuntare a defectelor morale ale conationalilor care mimau modernitatea in forme ilare. El satirizeaza formele fara fond din societate, manifestate sub forma snobismului literar si birocratic. Poetul lamartinian, la moda, aspira la nemurire inovandu-si doar imaginea exterioara: are par lung, poarta mantie si se scoala tarziu. Munca perseverenta si tenace, renuntarea la placerile vietii in favoarea creatiei sunt straine poetilor latratori ai timpului.

Cea mai convingatoare imagine a poetului acelor vremi este D-l Sarsaila autorul, "autor al reginaratiei" romanesti, inspirat se pare de colegul mai tanar Cezar Bolliac. Sgandarila, cum il mai numeste batjocoritor autorul, raspunde la salut cu un aiuritor si plicticos enunt: "Sa-ti zambeasca aurora amice, printre buze rumene, cu dinti albi". Crezul lui Sarsaila este intruchipat de o idoloaica, iar Dulcineea lui este de fapt o lelita, locuitoare a mahalalelor bucurestene. In finalul acestui pamflet, prozatorul face apel la ratiune si comportament decent: "Copii, cat invatati carte, feriti-va ca de alta aia sa nu cadeti in boala autorlakului. Invatati carte, cultivati artele, invatati mestesuguri, scrieti cat puteti; eu nu va zic sa nu scrieti; dar scrieti ca sa va deprindeti, ca sa va folositi de voi; ca sa folositi pe altii, dar nu ca sa zburati asa de juni si de timpuriu la nemurire, ca, zieu nu stiti ce va fi pe acolo".

Fiziologia poetului enumara tipurile de creatori din lumea literara a Bucurestiului de la jumatatea secolului XIX, si anume: poetul lamartinian, intim, urlator, dinastic, rebusian, umanitar, olimpian. Astfel poetul lamartinian este pretutindeni: "in Paris si in provincie, prin sate si prin cetati si insusi in strainatate; in saloanele moscovite, in adancul Londrei, in cercurile Vienei si Menheimului; specia aceasta este cea mai numeroasa din familia poetilor: misue si furnica. Cauza acestei multiplicatiuni sterpe vine din facilitatea generelului, caci nu vezi decat tot aceleasi idei ce vin, se duc si iar vin cu aceleasi vorbe, infasate in acelasi ritm. Maestrul e cam moale; discipolii ii devin flescaiti". Poetul urlator este "intreg intregulet din zilele noastre. Inceputul lui e deodata cu revolutiunil [] afara nu se arata decat cu mania in ochi, cu injuria in gura si cu flagelul in mana, parca ar fi geniul retribuitor al unei societati ingrate care nu i-a recunoscut meritele, intentiile si operele cele mai mari pe care nu le-a facut inca [] Bietii cititori ce nu-l judeca decat dupa sbieretele si latramintele sale lirice, crede ca va fi neaparat vreun catcaun ce mananca la dejunul sau cel putin cel putin trei copii fripti sau cel putin cite un calugar rasolit ca in fundul iadului in cate o caldare de pacura".

Coconu Dragan si Cocoana Dragana anticipeaza pe Chirita si Barzoi, din comediile lui Alecsandri. Reprezentant al functionarului corupt, personajul se distinge prin incapacitatea de a utiliza corect limba literara in administratie. Retrograd si lipsit de cultura el exploateaza naivitatea mai tinerilor subordonati rapindu-le sansa de a-si etala meritele. Abil, el nu se lasa umbrit de cei care ii sunt superiori, si parvine ierarhic prin fals si hotie. Consoarta il depaseste in caricatura morala. Comportamentul primitiv in societate si in familie, lipsa de igiena, lenea caracterizeaza perechea feminina a functionarului corupt.

Memorialistica G. Calinescu crede ca Eliade Radulescu este un "prozator exceptional, un pamfletar ignorat sub aceasta latura []. Ca istoric poate diforma, ca memorialist e neintrecut". Suvenirele si impresile unui proscris, redactate in franceza in anul 1850, evoca primii ani ai exilului postrevolutionar. In paginile acestui jurnal de calatorie, omul Eliade isi exprima deziluzia de a fi servit cauze politice care nu i-au adus decat prejudicii. Memorialul cuprinde doua parti distincte: despartirea dureroasa de tara si sosirea intr-o Franta neprietenoasa si inospitaliera; calatoria plina de neprevazut, pe mare, spre Constantinopole, si revenirea in Franta. "Si-mi luai ramas bun de la tara. M-am despartit de copiii mei si, la poalele Carpatilor, m-am oprit spre a-mi odihni capul pe pragul tarii mele", se destainuie peregrinul la incepul jurnalului. Drumul exilului este presarat de umilitoare suferinte: vamesii ii scotocesc in bagaje, inclusiv in tocurile pantofilor, jignind pe cel care servise cultural tara sora si ii inaltase un adevarat templu. Asemenea lui D. Bolintineanu, primul nostru poet marin, si I. Eliade Radulescu descrie peisaje din timpul calatoriei pe mare, naufragiul caruia i-a supravietuit, rememoreaza istoria unor locuri incarcate de legenda: insula Corsica, Malta etc. Un ton de trista melancolie razbate in paginile acestui memorial al proscrisului, ratacitor prin Europa.

Concluzii

Prin intreaga activitate culturala si opera literara, Ion Eliade Radulescu este reprezentativ pentru modelul culturii in actiune, pentru comportamentul mesianic al fauritorilor de proiecte, de mituri sociale ca solutii salvatoare de tip universal. Utopiile lui sociale impun in cultura noastra moderna o noua rationalitate istorica, o noua matrice pentru imaginar. Uomo occidentalis al culturii moderne eroice din epoca 1821-1870, el a transfigurat o stare istorica negativa, periferialismul levantin-imperial al economiei si asezamintele suprastructurale, intr-o stare istorica pozitiva . In Sancta cetate el a proiectat mitul cetatii ideale, unde se regaseste poporul intreg si unde domneste norma justitiei in societate. Sincronizat la cultura occidentala, el impune ordinea sociala urbana prin statuarea rolului intelectualului specialist in cetate, impletind credinta in stiinta si in munca cu caracterul pozitiv al taranimii, clasa traditionala.

Poet al spatiilor infinite, al muncii, al iubirii, inovator occidentalist in tehnicile culturale si sociale, I. Eliade Radulescu a prefigurat directia in care va evolua societatea civila romaneasa in epoca moderna. El este un tip uman inovator de modele care da o noua sinteza eului si iveste un spatiu semiotic populat de "sante firi vizionare", cum le numea Eminescu in Epigonii.

Bibliografie

Texte literare

Asachi, Gheorghe, Opere, Volumul I - Scrieri in versuri, Volumul II - Scrieri in proza si dramatice, Editura Hiperyon, Chisinau, 1991.

Ion Eliade Radulescu, Opere, 2 volume, editie ingrijita de D. Popovici

Ion Eliade Radulescu, Opere, 4 volume, editie ingrijita de Vladimir Dramba, 1967-1985.

Texte critice

Anghelescu, Mircea, O biografie a omului si a operei, Minerva, Bucuresti, 1986.

Badescu, Ilie, Sincronism european si cultura critica romaneasca, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1984

Calinescu, G., Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Minerva, 1982

Cioculescu, Serban, Vianu, Tudor, Streinu, Vladimir, Istoria literaturii moderne, Casa Scoalelor, 1944

Cornea, Paul, G. Asachi si melancoliile sfarsitului de zi, in Aproapele si Departele, Cartea Romaneasca, 1990.

Lovinescu, E., Gheorghe Asachi,

Ionescu, N. C., Gheorghe Asachi, organizatorul scolilor nationale din Moldova, EDP, Bucuresti, 1962.

Popovici, Dimitrie, Ideologia literara a lui I. Heliade Radulescu, 1935.

Sorescu, George, Gherghe Asachi, Minerva, Bucuresti, 1970.

Vianu, Tudor, Arta prozatorilor romani, Minerva, colectia BPT, vol. I, 1966.

G. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Minerva, 1982