Normalizarea - promovarea independentei deficientilor mintali

Normalizarea - promovarea independentei deficientilor mintali

Normalizarea reprezinta un concept nou care a fost vehiculat in a doua jumatate a secolului nostru si al carui parinte si promotor este Bank Mikkelsen. Initial aceasta teorie a fost elaborata pentru promovarea independentei deficientilor mintali. Promotorul acestei idei sustinea ca normalizarea este: „un proces si o attitudine de acceptare si luare in seama a debililor mintali, printre semenii normali, prin oferirea de conditii si de ambiente/imprejurari de viata normale, eventual cu sprijin minim, strict necesar si doar cand este absolut nevoie”(Dorel Ungureanu, 2000,p61)

Aceasta definitie a fost insotita de cinci corolare:

nu este vorba de un principiu abstract ci de un imperativ concret, acela de a oferi un mod de viata asemanator tuturor cetatenilor din aceeasi comunitate;

conditiile de viata cat mai normale posibil sunt oferite si in functie de gradul si complexitatea deficientei/handicapului, de competentele existente sau potentiale, de maniera in care pot beneficia de o viata normala chiar si persoanele cu deficente profunde;

persoana deficienta trebuie „sa fie ea insasi printre ceilalti”, sa nu fie considerata ca un „deviant”;

pentru a fi capabila de o viata normala, persoana deficenta are nevoie de educatie speciala, de o asistenta si servicii speciale;

oferirea de conditii de viata cat mai normale are in vedere o suma de conditii la care aspira toti membrii unei comunitati intr-o anumita perioada de timp-conditii economice, culturale, religioase, etc.

Dupa Serban Ionescu (1969), conditiile de viata normala se pot defini prin patru ritmuri normale de viata :

un ritm cotidian, care include munca, odihna, loasirul, locuinta personala;

un ritm saptamanal: zile lucratoare, nelucratoare;

un ritm anual: zile de odihna, zile de vacanta;

un ciclu de viata: copilarie, adolescenta, tinerete, varsta adulta, batranete.(Traian Vrasmas, 1996)

Acest concept subliniaza necesitatea adaptarii deficientului la societate cat si a societatii la deficent, este o situatie de reciprocitate din care ambele parti beneficiaza de anumite avantaje. Se poate spune acest lucru in conditiile in care persoana cu CES presteaza anumite servicii societatii, iar el castiga un anumit statut si rol in cadrul acesteia.

S-a reiterat și ideea de „calitate a vietii” precum si o serie de indicatori a acesteia:

accesul la modurile de viata cotidiana;

locuinta non-institutionalizata;

accesul la resursele comunitatii;

integrarea in cadrul muncii;

relationare sociala;

Pe baza acestor indicatori s-a elaborat o noua sintagma „valorizarea rolurilor sociale” in care termenul  de normalizare a capatat o noua nuanta, aceea de „valoare”. Conceptul de valorizare presupune in acest context o crestere a valorilor personale, facand persoana cu deficente sa fie demna de sine prin valorizarea calitatilor morale, intelectuale, profesionale etc. Practic societatea are menirea de a face persoana cu CES sa fie parte integranta, oferindu-i ocazia de a demonstra utilitatea unei asfel de masuri. (Traian Vrasmas, 1996)

Dorel Ungureanu considera ca practica normalizarii ar cuprinde:

normalizarea fizica (integrarea fizica): acces la obiecte, utilitati si dotari;

normalizarea functionala (integrarea functionala): acces si recurs la servicii sociale specializate;

normalizarea sociala (integrarea sociala): acces la contacte, interrelationare si comunicare interumana, diversa si frecventa;

normalizarea societala (integrarea societala): acces pe piata muncii si implicare socioprofesionala. (Dorel Ungureanu, 2000)

O confuzie des intalnita, in cazul necunoscatorilor, este aceea, de a pune un semn de egalitate intre normalitate si normalizare. Normalizarea nu isi propune aducerea la normal a indivizilor sau la nivelarea lor, ci o ambianta atitudinal-actionala si abordativa in care diferentele interindividuale sa nu aiba efect asupra evolutiei firesti a starilor si indivizilor in sine.

Deasemenea intelegerea partiala a normalizarii a condus la dese confuzii sau absolutizarii precum conceptul de egalizare a sanselor, privit dintr-un singur unghi, sau nivelul de integrare (fizica, functionala si sociala).

Desigur principiul normalizarii a avut si o serie de critici pe care Dorel Ungureanu le considera „de multe ori indreptatite”:

normalizarea este o realitate care se aplica sub toate formele sau deloc;

normalizarea este aplicabila doar in cazul celor cu deficente usoarea;

normalizarea sprijina oamenii intr-o comunitate fara sprijin;

normalizarea nu este compatibila cu serviciile speciale;

normalizarea aplicata asupra persoanelor cu deficente grave comporta riscuri, de care trebuie protejate;

normalizarea este doar un concept idealizat si in consecinta impracticabil;

normalizarea nu este susceptibila de o confirmare efectiva in practica;

normalizarea contrazice partial necesitatea sprijinului extern pentru deficenti;

normalizarea ca principiu umanist nu confirma efectiv reflexul democratiei in virtutea careia ceea ce este bun pentru majoritate, este bun pentru fiecare in parte.

Desigur reducerea normalizarii la parti componente si explicitarea acestora in sens semantic, fara nuante, poate conduce la o serie de intelesuri utopice. Normalizarea trebuie privita ca un ansamblu, un sistem in timp ce desfasoara un proces, caci fiecare element component confera celuilalt un alt inteles si alta functionalitate, existand o oarecare interdependenta. 

Normalizarea este un proces lent si complex urmand anumiti pasi, fiind considerata uneori un scop general, un ideal al integrarii.

Situatia economica a unui stat reprezinta factorul determinat in abordarea procesului normalizarii, fiind vorba pana la urma de o decizie politica, de alocare de resurse si uneori costuri ridicate. Practica integrarii in unele state sarace a contrazis acest argument dovedindu-se, de cele mai multe ori, ca integrarea a fost un lucru benefic reducand costurile.

Ignorand acest argument economic, normalizarea are o serie de piedici la nivel atitudinal si ideologic. Progresele realizate in Romania pot fi considerate „fructele” unei persuasiuni la nivel politic, ce nu au putut fi ignorate fiind un criteriu esential in integrarea tarii noastre in comunitatea europeana.