Perioada interbelica, preludiu al dictaturii 1920-1938

PERIOADA INTERBELICA, PRELUDIU AL DICTATURII 1920-1938

Moto:

Cu politicieni venali fi o taranime flamtnda nu poti sustine credinta intr-o idee.

OCTAVIAN GOGA

Analiza perioadei interbelice porneste cu un studiu imagologic concentrat asupra perceptiilor noastre despre acest interval celebru al istoriei noastre recente. Mai intii, o precizare necesara intelegerii unghiului din care este privita perioada de antecamera a regimului dictaturilor in Romania. Pentru a indeparta orice confuzie, vom arata ca, si aici, demersul nostru nu urmareste distrugerea unor statui sau demitizarea unor personalitati istorice. Ceea ce subliniem noi - cu probe - este ca, pentru a legitima actiuni si fenomene politice, istoriografia noastra a scos in relief personalitati si evenimente, le-a mitizat si oferit ca hrana propagandistica cetateanului, in timp ce alti eroi si evenimente adevarate au fost marginalizate, ascunse sau interzise cunoasterii populare. Dovada traieste fii manualele noastre de istorie: sunt hiperbolizate figurile lui Tudor Vladimirescu, Alexandru loan Cuza, Ion Antonescu, luliu Maniu, a caror biografie si activitate politica sunt criticabile in foarte multe privinte. Escamotarea subiectului eroic face ca erou sa fie numai Tudor Vladimirescu si sa nu fie eroi marii boieri nationalisti care au gindit, finantat si condus emanciparea moderna a Principatelor Romane, platindu-1, printre altii, si pe Tudor Vladimirescu. Mai erou ar fi Nicolae Balcescu, mare patriot roman, dar adept al scenariului francmasonic internationalist, si lasat in umbra sa fie Avram lancu, singurul mare conducator al romanilor, pentru ca era nationalist? Cuza este marele erou al Unirii Principatelor si al reformelor (catastrofale, de altfel), si nu Barbu Catargiu sau Lascar Catargiu, care au pus tara asta pe picioare din haos, printr-o guvernare exemplara. Ministrul de finante Mavrogheni - un necunoscut. Eugeniu Carada - o figura stranie si atit. Tot astfel, Cuza, autorul unei lovituri de stat prin care a introdus un regim politic personal, este eroizat pina la saturatie, in timp ce "monstruoasa coalitie', care a salvat sistemul democratic si a inaugurat in Romania regimul parlamentar, este si astazi blamata, acuzata, ridiculizata. Cei doi mari Bratieni sunt doar vag perceputi de catre romani ca intemeietori de stat national unitar. Numai literatura, nu si opera politica a lui Eminescu sau Caragiale, straluceste in orice biblioteca, in timp ce romanului de astazi continua sa i se intimple exact ce scriau Eminescu si Caragiale in secolul al XlX-lea. luliu Maniu este marele luptator pentru unire - caz de falsificare grosolana a informatiei istorice - ih timp ce Nicolae Balan, Miron Cristea, luliu Hossu, Alexandru Vaida-Voevod sau chiar regina Maria apar ca personaje din decor. Nimeni nu stie, de exemplu, ca organizatorul Marii Adunari de la Alba lulia din 1918, in cele mai mici detalii, cu ordine si civilitate perfecte, producind astfel un eveniment istoric autentic si curat, a fost loan Suciu din Ineu. Unde sunt eroii acestia si faptele lor adevarate?

Libertatea obtinuta dupa 1989 a permis unor istorici de substanta, unor cercetatori cu opera, sa investigheze si sa publice informatii care modifica substantial imaginea cetateanului roman despre perioada interbelica, in general, si a felului cum a trecut Romania de la regimul democratic la dictaturi, in particular. Dar chiar si astazi sau miine pot aparea mari surprize, care sa modifice profund intelegerea cursului vietii politice romanesti din ultimii 70-80 de ani. incepem deja sa avem o serie de informatii despre penetrarea spionajului Marilor Puteri la virful clasei politice romanesti, precum si la conducerea superioara a statului. Desi s-au adunat destul de multe informatii asupra activitatii de agenta sovietica a Elenei Lupescu, nu avem inca proba, multe documente importante fiind distruse sau inca ih arhivele Rusiei. Poate ca peste ani vom intra in posesia dovezilor care ar atesta controlul statului roman de catre URSS, incepind cu primii ani ai deceniului patru, prin intermediul unei femei pe cit de remarcabile, pe atit de devastatoare pentru tara noastra.1 Rolul lui Nicolae Titulescu in presiunile exercitate de francmasoneria straina asupra tarii noastre nu a fost elucidat, cu toate ca, in ciuda faimei de care s-a bucurat si se bucura marele diplomat roman, rezultatele finale ale activitatii sale sunt cit se poate de discutabile. Cind Titulescu a fost demis din functia de ministru de externe, Gheorghe Tatarescu i-a desfasurat pe masa regelui Carol II harta Europei si i-a aratat situatia reala a politicii externe romanesti: "Iata, sire, Titulescu ne-a certat cu toata lumea', prezentindu-i pe rind conflictele la zi cu vecinii, incapatinarea de a fi ostili cu orice pret Germaniei, slugarnicia fata de Franta si Anglia (care nu au intirziat sa profite de slabiciunea aceasta), complicitatile cu Rusia sovietica. Avea dreptate Tatarescu? in sfirsit, cu toate ca avem unele dovezi concludente, nu stim cit de timpuriu si in ce proportie a fost infiltrata Miscarea legionara de catre comunisti. Noi insa nu vom ezita sa atacam direct aceste subiecte.

Ca o concluzie a observatiilor de mai sus se contureaza ideea ca posibilitatea aparitiei surprizelor, in special a marilor surprize care sa rastoarne intregi "istorii', este strins legata tocmai de felul incomplet sau politizat in care a fost prezentata sau comentata Istoria pina acum.

Imaginea regimului democratic

Analiza evolutiei statului roman intre lovitura de stat din 1864 si cea din 1930, din primele doua volume, ridica acum o problema de

1 Cunosc istorici de tinuta care nu mai au dubii asupra apartenentei Elenei Lupescu la serviciile secrete sovietice, dar le este jena sa admita public ca Romania s-a aflat sub controlul statului vecin si ca a fost dirijata timp de decenii spre ocupatia finala din 1944. Curajul acestor istorici este alterat si de teama de a nu intra in caruselul scenariilor, dintre care unele, chiar foarte adevarate, nu mai sunt crezute astazi din cauza multitudinii de fabulatii publice care ne-au parazitat luciditatea istoriografica.

fond, pe care ne-am obisnuit sa o plasam, increzatori, la anexa mitologiei noastre istoriografice: problema celebrului "instinct colectiv' al poporului roman. Am vazut din primele volume cum au fost create statul national (1859-1861) si statul national unitar (1918-1920) de personalitati de exceptie, pe un fond de adeziune relativa a populatiei, mai degraba condus decit conducatoare. Peste timp, dincolo de activitatea politica a acestor personalitati, paie la fel de productiva si infuzia de sentiment patriotic si unionist data generatiilor de romani. Sunt insa citeva momente cruciale care infirma teza "instinctului colectiv', in februarie 1859, cind bucu-restenii, craiovenii si iesenii se imbratisau pe strazi, iar proaspatul domn se ghemuia paralizat de frica, in fundul cupeului sau, nu se stia ca va urma un regim autoritar, de camarila, si aducerea din strainatate a unor institutii ce vor transforma statul modern roman intr-un organism agresor la adresa propriilor cetateni. Entuziasmul romanilor la momentul Marii Uniri n-a putut previziona marea destramare care a urmat si incapacitatea guvernantilor de a conserva acest stat rotund si firesc, precum si infiltrarea periculoasa a bolsevismului in rindurile muncitorimii si criza economica de care a profitat acesta, in 1928, taranismul a scos mase de oameni in strada si le-a miscat intr-un iluzoriu mars spre Capitala, fara ca oamenii sa simta marile dezamagiri nationale pe care i le pregateau liderii acestuia. Cind a fost data lovitura de stat din 7-13 iunie 1930 si a fost adus Carol II pe tron, entuziasmul popular si al intelectualitatii a fost fara precedent. Toti sperau intr-o domnie benefica si solida, aducatoare de belsug. A fost o catastrofa fara precedent, pe toate planurile, in august 1944, in timp ce Romania era livrata cu bratele ridicate Uniunii Sovietice, populatia sarbatorea in strada terminarea razboiului si pacea, cind, in realitate, abia atunci incepea cel mai cumplit razboi indreptat chiar impotriva ei, a populatiei, in 1968, romanii s-au strins in fata cladirii Comitetului Central al PCR cu un entuziasm spontan derutant, fara sa inteleaga ca, exact in acele clipe, tocmai legitimau dictatura paranoica a lui Nicolae Ceausescu. Pentru revolutia din 1989 nici nu mai este nevoie de detalii - inca suferim la prezent naivitatea noastra de atunci, ca pe o gafa repetata zilnic, pe masura ce ne lovim de efectele atitudinii noastre din acele zile si nopti de abolire a statului.

Ne intrebam: cind a actionat "instinctul colectiv'? Conservatorismul proverbial al poporului roman se refera la rezistenta la modernitate, la scoaterea societatii din tipare la care cu chiu cu vai s-a adaptat, la schimbarea ritmului sau social. De aceea, in planul mecanismului paradoxal, la sfirsitul fiecarui proces declansat printr-o schimbare de ritm, rezultatele au fost invers proportionale cu sperantele. Adusa la concretul rezultatului masurabil, istoria dovedeste ca revolutia din 1848 a fost un moment de rascruce pentru poporul roman, pentru ca i-a schimbat brusc si artificial directia, iar asasinarea lui Barbu Catargiu - patriotul care a vrut sa duca lucid poporul roman pe drumul sau firesc - un act mult mai criminal decit suprimarea unui om. in orice analiza asupra istoriei Romaniei moderne nu trebuie sa se uite nici o clipa ca ne-am inaugurat democratia cu asasinarea celui dihtii prim-ministru al tarii. O balta mare de singe sta sub picioarele noastre si nu incetam sa calcam cu bocancii in ea. in aceeasi balta s-a scurs si singele lui I.G. Duca si al lui Corneliu Z. Codreanu, al lui lorga sau Madgearu, al lui Ion Antonescu, luliu Maniu sau Gheorghe Bratianu. Trebuie sa intelegem o data de ce. Respectul pentru trecut are nevoie de repere autentice si de asumarea adevarului istoric, astfel incit eroii si faptele lor exceptionale sa nu se mai piarda intr-un diluviu de legende mincinoase, diversioniste, politizate pina la rizibil.

Pentru inceput, sa privim o scurta cronologie, sa subliniem perioadele in care Romania a cunoscut regimul democratic si sa ne lamurim ce traditie avem ih acest sistem de valori:

1859-1864 - primii ani ai statului roman modern; Romania era condusa printr-un document numit Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris din 1858, ca expresie a vointei Marilor Puteri Protectoare, nu a vointei natiunii romane.

1864-1866 - ca urmare a loviturii de stat date de Alexandru Ion Cuza, se instituie un regim cezarist, de autoritate personala, sustinut de o camarila.

1866-1871 - dupa lovitura de stat care 1-a indepartat pe Cuza, este introdusa Constitutia democratica, ale carei prevederi nu pot fi aplicate inca; este o perioada predemocratica, strabatuta de conflicte antidinastice si mari tulburari publice.

1871-1906 - regim democratic; familia Bratianu conduce insa ferm statul, din umbra.

1907 - ca urmare a rascoalei instigate din exterior, se introduce starea de asediu, care limiteaza libertatile democratice.

1908-1916- regim democratic.

1916-1922- perioada de razboi si prelungire a starii de asediu, cu limitarea libertatilor democratice.

1922-1930 - regim democratic.

1930-1932 - lovitura de stat din 7-13 iunie 1930 loveste Constitutia democratica si introduce sistemul politic dirijat de rege si camarila.

1933-1937 - reintroducerea starii de necesitate, cu restringerea libertatilor democratice.

1938-1940 - dictatura regala.

1940-1944 - dictatura militara, in regim de razboi.

1944-1947 - regim de ocupatie militara sovietica, cu restringerea sau anularea libertatilor democratice.

1947-1990 - dictatura comunista.

Cele trei dictaturi din perioada 1938-1989 au ocupat 50 de ani din cei aproximativ 130, de cind exista statul modern roman consolidat. Din 1859 pinain 1871 au fost 12 ani tulburi si agitati de cautari, intre 1871 si 1930 am avut parte de 59 de ani de incercari democratice, cu destule amendamente, suficient de aproximative, dar totusi in drum spre democratie. Problema este ca, pe acelasi interval, in 1877 si 1878, in 1913 si apoi intre 1916 si 1919, precum si intre 1940 si 1945 am avut parte, in total, de 13 ani de razboi, situatie in care unele libertati democratice se suspenda sau se limiteaza, iar democratia functioneaza conditionat. Numeroasele decretari ale starii de necesitate limitau principalele drepturi ale omului: la libera circulatie, dreptul de intrunire, libertatea cuvintului (cenzura) si legiferau dreptul autoritatii de a folosi Armata impotriva cetatenilor turbulenti, dreptul de a aresta fara mandat, de a viola proprietatea in scopul cercetarii cauzelor, in anii 1920 si 1921, sub ministeriatul generalului Alexandru Averescu, am avut un regim pseudomilitar, de urgenta, cu toate libertatile democratice limitate in diferite grade. Asadar, Romania a cunoscut libertatile democratice doar ceva mai mult de 4 (patru) decenii, cu intermitente, din care cei mai multi ani au apartinut secolului alXIX-Iea. Cind privim o astfel de statistica implacabila, trebuie sa intelegem cu mintea limpede ca mentalitatile cetateanului roman de astazi au fost prea putin construite de o traditie democratica. Oricum, peste 86% din populatia actuala a Romaniei este nascuta si educata in comunism. Cu atit mai mult, este misiunea cea mai grea sa ii modificam mentalitatea acum, caci tara nu poate astepta pasiv maturizarea altor generatii. Deocamdata, cronologia ne ofera o singura certitudine: inainte de 22 decembrie 1989 am avut o dictatura comunista de 45 de ani; inainte de aceasta a fost o dictatura militara de 4 ani si inainte de ea o dictatura regala de aproape 3 ani. inainte de oficializarea regimului dictatorial regal, au mai fost 8 ani de distrugere sistematica a regimului democratic. Numai intre 1930 si 1947, ihtr-un interval de 17 ani, s-au dat in Romania 6 lovituri de stat (1930,1938,1940, 1944, 1945, 1947) si au avut loc alte doua tentative (1934, 1941).

Democratia este, asadar, un moment prea indepartat, ca sa poata fi un model viu, ramas in memoria colectiva, si de aceea ramine pentru Romania o imagine exclusiv istorica, spre deosebire de alte state unde democratia este un eveniment apropiat, conservat in amintirea vie a multor oameni sau in memoria dinamica a unei rezistente politice impotriva dictaturii. Altfel spus, pentru alte state democratia este un mod de viata la care s-a revenit dupa 1989, nu o noutate, ca la noi.

Daca acceptam ca un individ devine constient de procesele politico-sociale din jurul sau in preajma virstei de 14 ani, vom constata ca martorii democratiei romane functionale trebuie sa aiba astazi cam 85 de ani. Ce chip al democratiei au vazut ei intre 1916 si 1930, de Ia nastere si pina la urcarea lui Carol II pe Tron? Razboi, greve, regim pseudomilitar, Lege Martiala, partide care apar, cistiga alegerile si dispar, campanii electorale singeroase, antisemitism, demonstratii de strada, sterilitate si bascalie parlamentarista, coruptie la cel mai inalt nivel politic, doua partide majore in lupta, folosind toate mijloacele denigrarii. Ce democratie au vazut ei sau cei nascuti dupa 1930? Un rege corupt si o camarila care manevra partide figurante, un Parlament si un guvern fara nici o autoritate. Sa facem apel la marturia unui contemporan, Nicolae Carandino, director al ziarului Dreptatea si atent observator al lumii romanesti: "Cind ma uit inapoi, imi vad copilaria sfisiata de primul razboi mondial, de ocupatia germana, tineretea traind repercusiunile economice ale crizei din Wall Street si maturitatea suportind succesiv ecourile fascismului, ale hitlerismului. Dar, prin 1930, eram departe de a banui toate loviturile pe care mi le rezerva destinul. Sensibilitatea noastra juvenila era grav jignita de manifestarile exterioare ale burgheziei posedante. Toate usile se inchideau in fata solicitarilor tinere. Noi trebuia sa suportam, direct si indirect, consecintele crizei mondiale. Pentru cei bogati se deschidea perspectiva dezagreabila a micsorarii dividentelor, a renuntarii eventuale la o calatorie in strainatate sau la un Lincoln; pentru noi se punea insa, zilnic, problema casei, a piinii, a familiei intemeiate sub amenintarea lipsei si a mizeriei'2. Daca asa gindea un om de Stinga, ce trebuie sa fi fost in mintea lui Corneliu Z. Codreanu? intr-o alta parte a intelectualitatii, imaginea societatii romanesti interbelice primea nuante radicale. Nichifor Crainic a fost unul din purtatorii de cuvinf. "Democratia consumatoare a bunurilor publice si incapabila sa creeze, socialismul parazitar, comunismul amenintator, iudaismul exploatator, francmasoneria cu banditismul ei ocult si tradator de neam, abuzul de autoritate si mezalianta de pe Tronul tarii - toate au aparut cu masca sfisiata de viguroasele condeie ale redactiei mele'3. Aceasta optiune radicala avea sa domine cel de-al doilea deceniu al perioadei interbelice, deceniul de criza structurala profunda, deceniul prabusirii politice, economice si teritoriale.

Din intreaga populatie matura a Romaniei de astazi, tofi cetatenii care sunt mai tineri de 63 de ani s-au nascut sub regim dictatorial. Altfel spus, imaginea autentica asupra sistemului democratic in Romania nu este detinuta decit de un numar extrem de restrins de pensionari. Lipsiti de model autohton si de o traditie institutionala vie, cu cine si cu ce sa reconstruiesti sistemul democratic in Romania? Acesta este si principalul motiv pentru care imaginea despre democratia romanesca este astazi aproape exclusiv fictionara, continuind sa slujeasca propagandistic cauze politice curente. Totodata, in lipsa unei traditii democratice autohtone, actualele generatii politice cauta din nou un model strain.

Este bine sa stim unde am gresit. Iluzionindu-ne in continuare cu legende, nu vom reusi sa schimbam acest curs nefericit al istoriei. Faptul ca sistemul democratic nu a ajuns niciodata la maturitate in Romania a permis interpretarea libertatilor sistemului drept o cale spre abuz, sistemul fiind mereu invocat drept model, iar defectiunile sale mereu folosite pentru "amendamentele' la uz.

Un alt subiect de imagologie, cu consecinte mai mici in mentalitate, dar cu efecte majore in administrarea statului, este problema liderului. Moartea lui Ionel I.C. Bratianu, cum afirma cu regret Constantin Argetoianu, "a schimbat toata situatia politica in Romania. Ionel Bratianu ajunsese un fel de dictator ocult, care, sub forme constitutionale, avea tara in mina'4. intr-adevar, moartea marelui lider liberal lasa un gol autentic, nu declarativ, in politica romaneasca. Se intimpla in 1927 ceea ce se intimplase in 1866, cind a plecat domnitorul Cuza, si criza politica a lasat tara timp de trei luni fara conducere. Doua cete de turci daca intrau atunci in tara, in frunte cu un bas-bulucbas, ar fi schimbat soarta Principatelor Romane, atita dezordine si lipsa de autoritate se instalase. Sase decenii dupa moartea lui Bratianu, disparitia lui Nicolae Ceausescu produce aceeasi debandada. Ce raspuns putem da unui astfel de colaps al autoritatii, prin disparitia unui om'? O posibila explicatie a fost oferita chiar in cazul Nicolae Ceausescu. Liderii autoritari de tip Cuza, Bratianu, Ceausescu (cu toate marile deosebiri dintre ei), au reusit sa concentreze puterea in mina lor de o maniera care "a inghitit autoritatea', politicienii, birocratii si populatia canalizindu-si sperantele si respectul spre ei, ca sursa unica a puterii. Experientele zilnice ale cetateanului in contact cu aparatul birocratic, care au fost mereu o expresie cotidiana a conflictului stat-societate, 1-au facut pe individ sa inteleaga faptul ca la conducerea tarii se afla o personalitate paternala, singura capabila sa rezolve problemele si de care se leaga orice speranfa sociala. De altfel, asa cum am dezvoltat prin analiza in volumele precedente, statul birocratic si bugetar, pe care 1-a avut si inca il mai are Romania, nu putea evolua decit prin vointa si opera luminata a unui conducator sau prin proiectia falsa in rindurile populatiei a imaginii lui de lider luminat. A fost si cazul Iui Carol II. in ciuda defectelor lui evidente si a trecutului infamant, populatia 1-a aclamat mult timp. Asta, pina s-a trezit fara aparare militara si cu tara sfisiata teritorial. Acelasi simptom s-a inregistrat si in cazul arestarii lui Ion Antonescu. Tara nu i-a acordat nici macar un oftat. Iata de ce, caracterul improvizat si nesigur al sistemului democratic in Romania a putut produce caderi politice de o asemenea anvergura in urma disparitiei liderului sau autoritar si de ce, in ultima instanta, dupa Carol II a urmat un general in rezerva cu mari probleme de sanatate si de pregatire politica, considerat insa un "salvator al neamului'. In acelasi plan, s-a inscris si performanta politica a Partidului National Taranesc, deosebit de activ si eficient in Opozitie, dar o catastrofa cihd ajungea la guvernare. Dupa disparitia sistemului bipolar de putere, atit de caracteristic democratiei moderne autentice, prin iesirea din scena a Partidului Conservator - adica, odata cu aparitia Romaniei Mari - si pina astazi, in anul 2002, Opozitia a fost in permanenta foarte slaba, iar Puterea foarte puternica. Transferul de putere s-a produs exclusiv prin uzura la guvernare, nu prin meritele Opozitiei. Aceasta realitate incuraja regimul personal autoritar. Pe aceasta sinusoida, Romania este expusa si in viitor la caderi politice grave si, implicit, la fenomene de tip lovitura de stat sau revolta populara.

A ramas in mentalitatea curenta sa consideram intervalul 1920-1938 drept "perioada interbelica', cu toate ca, strict cronologic, ea s-a intins pina in 1940. Anul 1923 este preferat ca jalon pentru ca atunci a fost data Constitutia democratica. Anul 1938 este ales pentru ca ar fi reprezentat momentul de virf al dezvoltarii economice. Chiar daca infatisarea simpla a primelor cifre arata ca epoca este mai mica de doua decenii - oricum, infim in istoria unei tari - acestei perioade i s-a atribuit o importanta sporita ih istoria moderna a Romaniei. Gloria ei vine din urma in contemporaneitatea primului deceniu al secolului XXI din doua surse: 1. Proiectia in mentalul colectiv a imaginii ca in 1938 Romania ar fi atins un virf al dezvoltarii sale economice si 2. Concentrarea intr-o perioada scurta de timp a unui boom cultural romanesc fara precedent.

Realitatea frustra a Romaniei interbelice, ca stat, a fost insa aceea a unui sistem administrativ clientelar condus de un grup restrins de indivizi, constituiti in camarila, in fruntea carora se afla un cap ilegitim al statului, Caro! II. Regimul politic, la rindul sau, se indepartase substantial de sistemul democratic, corpul partinic al tarii intrind ih etapa oligarhiei politice. Oligarhia politica apare atunci cind institutiile fundamentale ale statului - Parlamentul, Guvernul si Justitia - sunt rezervate unui grup constant de oameni politici, mult timp aceiasi, care, in ciuda asezarii lor in partide cu denumiri diverse, urmaresc doar obtinerea si detinerea Puterii ih scopurile proprii acelui grup. Pe acest esafodaj limitat, ideologia, doctrina sau programele partidelor se fluidizeaza, nu mai cunosc diferente de fond, sau devin doar sloganuri propagandistice, menite sa ascunda atingerea scopurilor si finalizarea intereselor proprii prin exploatarea Puterii, in acelasi context, trecerea unor oameni politici de la un partid la altul, tradarile, furtul programelor sau dizolvarea, fuziunile si aparitia unor noi partide, dar formate din aceiasi oameni, nu afecteaza mecanismele oligarhiei politice, in interiorul ei, ih pofida aparentelor divergente publice, politicienii sunt solidari, stiu sa-si apere impreuna statutul si privilegiile, joaca pina la capat atit comedia confruntarii parlamentare, cit si vodevilul respectului reciproc. Sub regimul tiraniilor, oligarhia politica este precis identificabila si relativ usor de indepartat, de regula prin revolte populare sau revolutie. Marea literatura sud-americana isi are sursele din aceasta realitate, iar Gabriel Garcia Marquez sau Mario Vargas Llosa sunt cronicarii inspirati ai acestui fenomen. Mai greu este ca populatia sa identifice cu claritate existenta oligarhiei politice - si sa o rastoarne - atunci cind fenomenul apare in interiorul sistemului democratic. Mai precis - in perioada de criza a sistemului, in momentul configurarii esecului sau, ca solutie de administrarea a unui stat. Demagogia, asadar, a fost instrumentul de adormire a reflexelor societatii, in miezul ei s-a gasit mereu problematica nationala - diluata, amestecata si varsata propagandistic populatiei. Cihd diferite grupuri sociale au protestat, li s-a aratat Constitutia, li s-au citit paragrafe de legi, li s-a pus in fata forta militara, in numele democratiei. Paradoxul vietii politice romanesti este ca, prin efectul desincronizarii Constitutiilor cu realitatea sociala, represiunile s-au facut in numele legii.

Desi la suprafata exista un Parlament, felul in care erau alesi parlamentarii devenise de mult un proces viciat, ca sistem. Sa nu uitam ca Romania a cunoscut alegeri cu adevarat libere abia in 1996! Orasele si satele Romaniei interbelice erau, practic, devastate de valul electoral, bataile, abuzurile de tot felul, falsificarea rezultatelor fiind nu numai mereu identificate si reclamate, dar si recunoscute. Acesta este un mare semnal de alarma pentru intelegerea lucida a slabiciunilor cu care a intrat Romania in epoca celui de-al doilea razboi mondial. Pentru exemplificare, sa alegem un caz si un om cu imagine credibila: Grigore Gafencu. Iata cum descrie el campania electorala din 1931, in care a candidat pentru Camera Deputatilor la Caliacra: "S-au arestat delegatii si candidatii, s-au furat urnele si cartile de alegatori, s-au batut mai ales, s-au schingiuit si snopit sub lovituri de ciomege sute si mii de alegatori. [] Am fost respins de la sectiile de votare cu baioneta in piept. Un colonel isteric - Bolintineanu - urla de dimineata: «dati-i indarat, spargeti capetele cu patul pustii». La o sectie - singura! - delegatii au patruns in urma judecatorului. Au fost dati afara de judecator si de un capitan de infanterie. Pretutindeni, jandarmii si armata, comandati de batausi, brutalizau, amenintau si impiedicau de la vot cetatenii. Sub ochii mei se petreceau scene de barbarie, de vulgaritate, de lasitate abjecta. Parea o revolutie a uniformelor militare si administrative, o revolutie a statului, prin organele sale constiente si inconstiente, impotriva cetateanului «civil». [] La fiecare miscare eram arestati si trebuia sa ne liberam cu forta. La Sectia de votare Ceamurlia suntem opriti de soldati din cavalerie. Se incarca in fata noastra carabinele. Doi batausi macedoneni, dintre care unul, un criminal cunoscut, comanda armata'5. El insusi, Grigore Gafencu, a fost nevoit sa se inarmeze si sa-si foloseasca revolverul pentru a scapa cu viata din judetul unde candida din partea PNT. De fapt, liberalii se razbunau pentru felul salbatic in care se comportase PNT la alegerile din 1929: "in timpul campaniei electorale s-a inregistrat un fenomen interesant: satenii, convinsi ca, in sfirsit, aveau guvernul lor, national-taranesc, prezidat de luliu Maniu, nu au acceptat ca in localitatea lor sa faca propaganda partidele din opozitie. La marginea satelor se constituisera grupuri de tarani inarmati cu ciomege, sape si coase, care interziceau pur si simplu reprezentantilor partidelor din opozitie sa intre in sat'6, in campania din 1929, sub teroarea "comisarilor politici' ai PNT s-au inregistrat cele mai grave incidente electorale din istoria Romaniei moderne. Imediat ce se intrunea Parlamentul, lucrurile se potoleau, intrau in faza de lupta surda pentru Putere, pina ce un factor extern acestuia - o putere straina, guvernul sau regele - hotara sa strice jocul. Sub imaginea de grandilocventa a Parlamentului, conservata in fantezia publica, in salile celor mai importante decizii se petreceau lucruri de mahala. Ziaristul Nicolae Carandino a asistat la citeva scene: "O amintire imi staruie in minte despre acest Robu, printul batausilor gogo-cuzisti. Eram in incinta Camerei, martor la o agresiune. Robu fringea niste scaune si batea cu picioarele respective ceva deputati. Furlugean, chestor al Camerei liberale si insarcinat in aceasta calitate cu paza, s-a apropiat de grup si, cu un aer de suprema indiferenta, a prins intre degete bicepsul «robului». Dintr-odata acesta s-a oprit si, fara sa lase din mina prada, a intors ochii cu mai mult respect decit spaima, isi gasise nasul. Dupa ce «bataia» s-a potolit, chestorul si cuzistul s-au plimbat alene pe culoar. Discutau si isi pipaiau muschii'7. Altadata, la o interventie profesionista si serioasa pe probleme de buget a lui Virgil Madgearu, contraargumentul "parlamentar' si "responsabil' al lui Constantin Argetoianu a fost acesta: " s-a ridicat de pe banca ministeriala si a spus o fraza: «Sa ma pupi in c»'8. Si, cu toate astea, inclusiv astazi, lumea plina de violente verbale si fizice, de bascalie si lasitati a Parlamentului interbelic este prezentata drept model.

Dupa doi ani si jumatate de la prima sa experienta electorala, in decembrie 1933, Gafencu va candida pentru Senat in acelasi loc unde fusese batut si gonit. De data aceasta insa - tipic pentru relatiile care se stabilesc in interiorul oligarhiei politice - Gafencu il suna pe seful partidului inamic, nimeni altul decit prim-ministrul I.G. Duca, si ii cere sa-i permita victoria in Caliacra. Duca ii va transmite prin fratele sau, Grigore Duca, cu superioara marinimie: "Fii linistit, am dat ordin ca prietenul tau sa fie lasat in pace!'9. Ca prin farmec, batausii dispar, primarul si ofiterii care il maltratasera in 1931 devin acum extrem de politicosi. in mijlocul chefului de la circiuma "Paradis' din Bazargic, organizat in cinstea alegerii lui Gafencu, la care participau si adversarii, seful politiei locale il trage deoparte si il anunta cu voce stinsa asasinarea prim-ministru-lui I.G. Duca de catre legionari pe peronul garii din Sinaia, inchipuiti-va ca in finalul Scrisorii pierdute, la mijlocul chefului, se anunta moartea lui Zaharia Trahanache. intregul sens al piesei ar fi schimbat, toate evenimentele comice ducind acum spre consecinta tragica finala. Asadar: moartea lui Duca a fost destin, intimplare nefericita, nebunie sau consecinta'? Aceasta va fi si de acum incolo marea intrebare a istoriografiei romanesti, de cite ori va ajunge in punctul unde sunt judecati legionarii lui Codreanu.

S-a scris indelung despre marele salt economic facut de Romania sub domnia lui Carol II. A existat, fara indoiala, o crestere accelerata a productiei industriale, dar in mic, de la subdezvoltare Ia un nivel de dezvoltare mediu. Sentimentul saltului si imaginea cotidiana imediata a acestuia i-a ametit pe multi. Apoi s-a trecut la fel de repede la risipa. Disparitia nefireasca a lui Ionel I.C. Bratianu si a lui Vintila Bratianu, precum si venirea la putere prin santaj international a taranistilor, au compromis aplicarea principiului "prin noi insine', destinat unui salt decisiv al economiei nationale. Romania a intrat in faza critica a capitalismului financiar, devenind dependenta in totalitate de masive imprumuturi externe, necesare stabilizarii monedei, stapinirii inflatiei, consumului intern. Acelasi Grigore Gafencu avea sa recunoasca plin de amaraciune ca tara se afla "pe pragul unei rusinoase capitulari in fata capitalului international'. Banca Nationala a Romaniei supravietuia numai prin sustinerea bancilor de emisiune europene, care, bineinteles, o ajutau, dar o si controlau. Asa cum arata Mihail Manoilescu, Romania birocratica si bugetara facuse un salt imens in timp, prin etapele capitalismului, dar le si consumase rapid, nemestecate. Reluind, dar la dimensiuni uriase, metoda camarilei corupte din jurul lui Alexandru loan Cuza, in materia raporturilor cu capitalul strain, noua camarila regala din jurul lui Carol II "vamuia' orice investitie majora in Romania. O parte din sumele platite pentru exploatarea de catre straini a monopolurilor statului se ducea la consumul intern din acel domeniu, inclusiv la constructia de sedii, o alta parte intra in conturile personale ale camarilei si ale regelui, iar alta parte era destinata propagandei, cultului personalitatii si filantropiei culturale. Ca o acoperire a actelor de coruptie, ca o transformare a afacerilor murdare in generoase sponsorizari, procente ale fiecarei tranzactii ilegale erau dirijate catre programele culturale. Spectaculoasa explozie a culturii romane din perioada interbelica, dincolo de aspectul sau exuberant, a avut si rolul propagandistic de a crea impresia ca finantarea ei provine din mersul excelent al economiei romanesti. Fundatia culturala a lui Carol II era, in realitate, o institutie de spalarea a banilor murdari. Ea sprijinea marile valori, lansa si mediocritati pentru a le face foarte populare, dar, in acelasi timp, le cumpara si le exploata in scopuri propagandistice. Un singur exemplu: este adevarat ca Cezar Petrescu a scris intunecare, dar a scris si rusinosul Cei trei regi, in care lingusirea lui Carol II atinge marginile absurdului, dezertorul de pe front si aventurierul ajungind ba parintele soldatilor din transee, ba salvatorul satelor si al plugarilor, ba domnitorul coborit din cer. in acest interval, seful Ministerului Propagandei a fost Jean Pangal, Mare Maestru al Marii Loji Nationale din Romania si Suveran General Comandor al Supremului Consiliu de 33 din Romania, o personalitate autentica, in stare sa transforme biografia catastrofala a lui Carol II intr-o legenda credibila. Aceasta nu a putut tine insa loc de guvernare responsabila. Cind cineva vorbeste despre virful economic din 1938, trebuie imediat sa se intrebe daca o tara cu economie infloritoare, cu democratie si armata puternice se poate prabusi in numai doua luni, asa cum s-a prabusit Romania in 1940. Si ce anume descopeream noi in 1940, cind Romania Mare era sfirtecata spiritual si teritorial in numai doua luni: o economie ruinata, care nu-si putea sustine armata si o armata care nu-si putea apara teritoriul, rezervele bancare si masa monetara aflate in suferinta, Basarabia abandonata economic, social si transformata in colonie de pedeapsa pentru functionarii corupti, 80% din zona locuita a tarii lipsita de cele mai elementare semne ale civilizatiei - apa curenta, canalizare, curent electric, incalzire centrala, drumuri moderne, in plan politic - o clasa de politicieni inchisa in propria sa oligarhie si o miscare radicala a tineretului nationalist, care o zdruncina din toate temeliile. Justitia facea figuratie, aceasta fiind perioada celor mai stranii sentinte. Monarhia, stimata la suprafata si preocupata de intretinerea imaginii ei, cu fast, isi incheiase rolul. Dupa un rege glorios, a urmat o regina stralucita, apoi un rege copil detronat de tatal sau, urcat ilegitim pe Tron, o anularea a domniei legitime a copilului si a legitimitatii statului intre 1927 si 1930, inclusiv cu transformarea regelui in mostenitor al Tronului. Regele s-a inconjurat imediat de o camarila veroasa, cu care a condus statul, apoi a cedat provizoriu prerogativele sale fiului, fara sa abdice, in timp ce seful neincoronat al statului a devenit un general, Ion Antonescu. Cind acesta a fost inlaturat, regele nelegitim revendica din nou Tronul, dar ocupantul sovietic hotaraste sa-1 recunoasca drept rege pe Mihai I, piha atunci rege neconstitutional, devenit din 30 august 1944 garant al unei Constitutii care nu se aplica. Tara era condusa de inaltul Comandament Aliat (sovietic), intr-un plan secundar, dar totusi autentic, tinarul rege avea un frate mai mare in viata cu drepturi constitutionale la Tron. Cam aceasta este povestea reala a legitimitatii Monarhiei romane intre 1927 si 1947. Cele doua decenii de simulacru sunt cauza usurintei cu care a fost indepartata Monarhia, fara nici o reactie din partea populatiei si fara sa lase alte urme decit citeva grupuri razlete de luptatori in munti, care ii ramasesera loiali regelui lor si democratiei fictive, precum si nostalgia citorva degringolati contemporani.

Numai aceasta imagine poate explica prabusirea statului roman intr-un timp atit de scurt. Alta nu avem. Paginile de istorie care glorifica perioada interbelica ramin complet inexplicabile, ca si pentru alte situatii in care legenda istoriografica si dorinta expresa de eroizare a evenimentelor este urmata de explicatii jenante pentru catastrofele care le-a urmat acestora. De cele mai multe ori, se bate moneda pe raul venit din afara. Astazi avem posibilitatea sa privim lucid lucrurile in fata - macar pentru a nu repeta erorile - si mai avem si puterea exemplului trait de generatii contemporane. Imaginea de prosperitate si libertate a perioadei interbelice, simultana unui regim autocratic, corupt si neconstitutional, este perfect similara asa-numitei "perioade de liberalizare' din ultimii ani ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si din primii ani ai lui Nicolae Ceausescu. Magazinele erau pline, se chefuia bine in familii si prin restaurante, se facea sport cu mare succes international, se construia enorm si repede, se publicau carti fundamentale ale literaturii universale, se tipareau carti romanesti in tiraje ametitoare, se facea muzica multa si de calitate, la televiziunea nationala se difuzau aproape toate filmele premiate cu Oscar. La un moment dat, relatiile Romaniei cu Statele Unite au devenit privilegiate, pentru intregul lagar comunist. Republica Socialista Romania era singurul stat comunist din Europa care avea un acord cu Piata Comuna. Cine ar putea spune insa ca regimul politic era investit de popor, ca natiunea se bucura de libertatile fundamentale, ca economia socialista functiona pe baze realiste, ca in spatele exploziei culturale nu se aflau compromisuri, altfel de neacceptat'? Iluzia avea la baza finantarea conditionata facuta de URSS, furnizarea preferentiala de petrol si gaze naturale, precum si imprumuturile externe occidentale in valoare de 11 miliarde de dolari. Se adauga la secretul "succesului' si o dependenta de institutiile financiare internationale, care, in momentul trezirii la realitate a lui Ceausescu, au costat natiunea romana un efort epuizant pentru plata datoriei externe.

Altfel spus, romanilor le-a iesit pe nas "perioada de liberalizare' si au platit-o cu virf si indesat, in 1940, spre deosebire de 1989, in loc de revolutie instigata si organizata din exterior, am avut o agresiune militara directa a Uniunii Sovietice si o cedare la amenintarea cu forta militara. Statul nu a avut forta sa se opuna, iar cetatenii sai au continuat sa moara eroic in razboaie calde si reci, aparind, in realitate, doar patria ideala pe care o aveau in suflet. De aceea, istoria crizelor sistemului politic din Romania si, in particular, a loviturilor de stat este atit de important sa fie scrisa fara menajamente.  

Tabloul realist al nivelului de civilizafie

Segmentata pe diferite intervale cronologice, imaginea perioadei interbelice s-a construit in principal pe propaganda multicolora la adresa domniei lui Carol II intre 1930 si 1938. Trebuia aratat cu perseverenta ca aducerea lui Carol II pe tron prin lovitura de stat era o necesitate si ca a avut drept efect atit salvarea natiunii, cit si perspectiva dezvoltarii economice. Pina in 1930, Romania ridicase 172 de orase, dintre care numai sase aveau (putin) peste 100 000 de locuitori, aspect al subdezvoltarii urbanistice si argument suplimentar pentru afirmatia ca functionam, de fapt, ca un stat rural. Opt ani mai tirziu "ancheta sanitara din 1938 a stabilit ca, din 176 de orase, 74 erau lipsite de alimentare cu apa curenta, iar 123 nu aveau canalizare. In mahalale, apa se aducea de la fintini sau de la cismele amplasate in capatul strazilor. Lumina electrica nu ajungea in aceste zone. in Bucuresti, din 670 strazi, 371 erau luminate si 299 nu aveau lumina electrica. Situatia era mult mai grava in orasele mici'10. Sa retinem si faptul ca, in timpul primilor opt ani de domnie ai lui Carol II, au aparut doar patru orase. Burghezia tarii, compusa din mari industriasi, mari comercianti, bancheri, mari proprietari agricoli, ingineri particulari, economisti particulari si rentieri reprezenta doar 0,12% din populatia Romaniei, cifra simpla si dezarmanta care arata clar imaginea unui stat care nu este, cu adevarat, capitalist. Din acest stupefiant 0,12%, aproape jumatate era compusa din marii proprietari de pamint.11 Din aproximativ 18 000 000 de cetateni, 13 000 000 lucrau in agricultura, 600 000 erau functionari si restul constituia o masa a bugetarilor, divers impartita profesional. Chiar in rindurile burgheziei si ale pseudoburgheziei - membri ai meritocratiei medii - peste 63% depindeau de bugetul statului12. S-au inregistrat rezultate spectaculoase in productia industriala, dar ele proveneau cu un procent zdrobitor din comercializarea rezervelor naturale si din prelucrarea inferioara a acestora: "La petrolul si lemnul din Vechiul Regat s-au adaugat bogatiile Transilvaniei (mine de fier si metalurgia Vaii Jiului, metale neferoase, huila si sare). Sub impulsul liberalilor, reconstructia postbelica a fost rapida, iar nivelul de viata, ridicat. Din 1923 pina in 1938 productia industriala s-a dublat, dar a ramas in venitul national inferioara agriculturii: 30% la 38%'13. in ciuda viziunilor sale partizane asupra vietii politice romanesti interbelice, Eugen Weber a observat cu precizie realitatile economice: "politica economica a tarii in perioada interbelica a fost dominata de un mic grup de economisti apartinind clasei de mijloc, formati in universitatile din Germania. Indiferent de partidul in cadrul caruia au optat sa-si realizeze cariera, toti impartaseau idei similare cu privire la industrializare si protectionism, ceea ce ii facea sa aiba tendinta de a-1 sacrifica pe taran in favoarea intereselor industriale si comerciale. Dar saracia taranului excludea posibilitatea dezvoltarii unei piete interne; lipsa unor planuri de perspectiva a impiedicat cresterea rationala a resurselor nationale si a lasat industria sa se dezvolte sau sa stagneze la intimplare si nu corespunzator nevoilor. O dezvoltare exista, dar era vorba de una anarhica, costisitoare, risipitoare, care se gasea cu mult in urma fata de alte economii comparabile, intre 1926 si 1939 venitul per capita a sporit cu 35% in Bulgaria, cu 11% in Grecia si doar cu 8% in Romania'14. Saltul economic al tarii a fost vizibil sub regimurile liberale. Mai intii a existat scurta perioada postbelica in care a functionat principiul "prin noi insine' si care a scos statul din criza economica. A urmat colapsul de sub guvernarea taranista, accentuat de efectele crizei mondiale. Momentul de virf al cresterii economice s-a produs sub guvernarea Tatarescu, dar intr-un mod nesanatos. Cifrele saltului facut de Romania in economie intre 1932 si 1938 sunt impresionante la prima vedere: "Valoarea productiei globale a industriei si meseriilor a crescut in 1938 cu aproape 82%, iar a agriculturii si padurilor cu circa 70%'15. Mai ales in industria metalurgica valoarea productiei a crescut cu peste 260%, principalul client fiind Armata. Am ales doar citeva cifre spectaculoase, insa realitatea lor consta in saltul de la nimic sau foarte putin la ceva, si acela insuficient, in plus, dezvoltarea avea defecte structurale: "lipsa totala de corelatie intre rentabilitatea privata si productivitate, in sensul ca realizarea interesului optim pentru capitalist nu coincidea si cu interesul optim national, intre interesele individuale si cele generale existind o contradictie de neinlaturat in conditiile sistemului economiei capitaliste si a actiunii legilor obiective proprii modului de productie capitalist''. Tradusa intr-un limbaj actual, observatia pune in lumina fenomene tipice capitalismului salbatic, in care economia unui stat este exploatata mai mult pentru realizarea venitului rapid si substantial al investitorului si care ia apoi o alta directie decit economia nationala, sarcina principala a investitiei revenind aproape exclusiv Bugetului. De fapt, sub domnia lui Carol II dezvoltarea economica s-a desfasurat printr-un circuit al valorilor economice care pornea de la Buget, de unde se dadeau marile comenzi dirijate spre firme legate de camarila, firmele realizau venituri substantiale, din care mare parte se ducea in conturi personale interne sau externe ale patronilor, alta parte se indrepta spre camarila si rege, iar produsul comandat de stat ajungea la client (cel mai important fiind Armata) unde se transforma in mijloc fix, nu producea nimic mai departe. Alta parte a productiei - de exemplu, locomotivele - se indrepta spre servicii, iar alta parte spre consum. Dintr-un astfel de circuit, controlat strict de camarila si de rege - adica centralizat - nu se putea naste decit un sistem industrial monopolist, in care principalul motor al capitalismului, competitia, lipsea, "in industria metalurgica, intreprinderile monopoliste detineau 98% din capitalul investit, foloseau 86% din forta motrice si controlau 44% din valoarea productiei.'17 Sistemul monopolist, in care un numar restrins de firme detinea in mod artificial controlul productiei industriale, nu se putea mentine decit printr-un sprijin decisiv din partea statului. De aceea, regimul lui Carol II aplica unul din cele mai restrictive mecanisme vamale si de taxe, pentru a proteja rentabilitatea artificiala a industriilor clientelare. Daca la acest tablou adaugam faptul ca majoritatea activitatii comerciale si de industrie mica era dominata de evrei, vom avea o cu totul alta imagine despre saltul economic al Romaniei interbelice. "Romanul se ocupa cu agricultura sau era slujbas la stat. in schimb, mult mai nefasta era activitatea partidelor politice pentru locuitorii tarii. Aceste partide, in special cel liberal, infiintau, la adapostul unor bariere vamale prohibitive, industrii care fabricau articole de consum de calitate absolut inferioara si la preturi astronomice. Statul avea mijloace fiscale pentru a lovi in plutocratia evreiasca, insa aceste masuri nu conveneau pentru ca ar fi lovit si in politicienii si latifundiarii plutocrati romani.' Cu precizarea ca referirea la partidul liberal acopera generic si imperfect guvernarea Tatarescu, trebuie subliniat ca imaginea produsa de aceste surse nu este alta decit a statului birocratic si bugetar, nicidecum a unui stat capitalist in dezvoltare.

Cifrele cele mai elocvente sunt insa acelea comparative. Decalajul mare dintre Romania interbelica - prezentata in legende drept o forta economica europeana, a carei moneda era la paritate cu valutele occidentale! - si statele capitaliste dezvoltate se traducea intr-o productie industriala pe cap de locuitor de 7,3% mai mica decit a Frantei, de 8,5 ori mai mica decit a Germaniei prabusite si de 12 ori mai mica decit a Marii Britanii. Prezentata ca mare producatoare agricola, Romania recolta in 1938 doar 12,6 chintale de griu la hectar, in timp ce Danemarca, un stat fara traditie cerealiera si cu suprafete mult mai mici, recolta 35,1 chintale la hectar. Comparatiile cele mai socante nu sunt insa cele cu statele occidentale dezvoltate, ci acelea cu statele din zona. "in jurul anilor 1933-1935, inzestrarea agriculturii cu tractoare era de peste 3 ori mai mica decit in Ungaria, Cehoslovacia si Germania'19, in sfirsit, in anul de virf 1938, "venitul national al Romaniei era de aproape doua ori mai mic decit al Cehoslovaciei si Ungariei'20. Aceasta situatie nu a fost complet acoperita de propaganda. Citiva economisti valorosi au atras atentia asupra dezvoltarii nesanatoase a capitalismului in Romania. Cei doi mari economisti romani ai acestei perioade au fost Virgil Madgearu si Mihail Manoilescu.

Virgil Madgearu accepta realitatea societatii romanesti subdezvoltate si propunea o viziune socialist-rurala a tarii, astfel incit Romania sa treaca la o politica de dezvoltare economica cu bazele in cooperative agricole de productie, aducind statul la o bunastare determinata organic nu numai de preponderenta agriculturii, dar si de nivelul ridicat de modernizare a exploatarii agricole. Viziunea pornea de la realitate si cauta o solutie pentru ceea ce putea sa faca statul roman in perioada interbelica, nu pentru ceea ce-si dorea sau visa clasa politica. Opera economica a lui Virgil Madgearu este, de fapt, un prim semnal de alarma profesionist la pericolul prabusirii economiei romanesti sub greutatea structurii defectuoase a statului si a incapacitatii ca acest stat slab sa raspunda marilor agresiuni externe, cautind cu eforturi imense sa dezvolte o industrie capitalista performanta intr-un loc unde momentul prielnic a fost pierdut in decenii de reforme aproximative. Ca mereu in doctrinele taraniste, ce s-au tot enuntat in politica romaneasca, Madgearu ofera solutia statului agrarian: "Cind tesatura fundamentala a organizatiei economice este formata de milioane de economii familiare taranesti, care nu cunosc aproape deloc sistemul salariatului si au o conceptie deosebita despre profit si rentabilitate, iar intreprinderile economice nu sunt elementul predominant in viata sociala, cind, prin urmare, ordinea economica nu este capitalista, ci social-agrara, Statul aflat in aceasta situatie trebuie sa-si orinduiasca intrega sa politica, in asa fel incit sa deschida drumul larg pentru dezvoltarea, in primul rind, a celulelor fundamentale ale organismului social, a economiilor taranesti'21. Este reflexul in economie al constatarii lui Nicolae lorga, in politica, si anume ca, in urma loviturii de stat din 1930, Romania a incetat sa mai urmeze un plan de viitor si a coborit doar la gestionarea unei realitati imediate, descurcindu-se. Stat social-agrar inapoiat, din punct de vedere al capitalismului, Romania ar fi trebuit - in viziunea lui Madgearu - sa aplice un socialism prudent, controlat de un sistem democratic aproximativ, dar care sa impiedice alunecarea planului economic socialist spre comunism. Nu a reusit. Unii colegi de partid cu Madgearu, ca Armand Calinescu, considerau ca proiectul de "stat taranesc' al acestuia este o "timpenie'. Grigore Gafencu, alt membru marcant al PNT, avea sa scrie in jurnalul sau, pe aceeasi tema: "Acest salt de la un extrem la altul, de la taranii de azi, lipsiti de unelte si de pofta de munca, ducind o viata de mizerie in sate inca pe jumatate salbatice, la patura taraneasca stapinitoare de miine, izvor de lumina, de stiinta si de civilizatie («universitatile» si «academiile» la tara pregatesc aceasta opera de «culturalizare» rurala!) vadeste o inchipuire bogata, in contrazicere, fireste, cu legile istoriei, cu atit mai cuprinzatoare insa de devize politice, electorale si demagogice'22.

Mihail Manoilescu prezenta o viziune de Dreapta, nationalista, dar cu interes pentru dezvoltarea industriala, capitalista a statului. El considera ca Romania nu trebuie sa abandoneze planul dezvoltarii economice, intr-un raport echilibrat intre industrie si agricultura, tara avind potential si, in plus, o perspectiva favorabila prin evolutia industriala rapida demonstrata de Italia fascista si de Germania nazista in Europa. Acest exemplu european avea la baza nationalismul antidemocratic si aspectele incipiente ale totalitarismului de Dreapta. Fara indoiala, economistul roman pornea de la aceeasi idee fundamentala a Dreptei conservatoare, conform careia saltul economic spectaculos nu se poate produce decit prin conducerea autoritara a statului de catre o elita responsabila si patriotica. Teoretic, Manoilescu a constatat doua slabiciuni majore ale statului roman: o Romanie Mare inconsistenta si o Romanie Mare ieftina. Mai intii, aspectul "cultural' al unirii: "A cere independenta si intregirea inseamna pentru un neam a nu cere nimic. Caci acestea se confunda cu7dreptul la existenta colectiva a neamului. Numai de aici in sus incep nazuintele intr-adevar superioare si idealurile pozitive de afirmare a personalitatii si geniului colectiv al unui neam. [] Cit priveste realizarea Romaniei intregite, ea reprezinta numai o infaptuire pur formala, careia urmeaza sa i se dea de acum inainte continutul'21. Sec si dur, ca un cristal: Romania Mare era o constructie politica, diplomatica, recunoscuta international, ajunsa la dimensiunile ei teritoriale firesti. Ea trebuia organizata economic si administrativ ca un stat viabil. Scria atunci Mihail Manoilescu: "inchizind definitiv ciclul revolutiilor pentru forma si al revolutiilor pentru drepturi, neamul nostru va face saltul cel mai mare din istoria lui in ziua cind isi va incorda puterile ca sa atinga idealul calitatii'24. Nu 1-a atins nici astazi.

Din punct de vedere economic - scria atunci Manoilescu - "Romania este, in primul rind, tara muncii ieftine', "tara materiilor prime ieftine', "tara combustibilului ieftin', "tara transportului ieftin', pe scurt - Romania ieftina, o tara care isi vinde ieftin resursele naturale, consuma mai mult decit produce si, mai ales, consuma aproape exclusiv din vinderea acestor resurse naturale, in plus, capitalul, care ar fi trebuit sa produca dezvoltarea economica a statului, se afla in mina strainilor, ca urmare a politicii iresponsabile a guvernarilor taraniste: "Politica economica promovata de national-taranisti a avut rezultate dezastruoase. Pe fondul crizei economice mondiale, cind statele dezvoltate au luat masuri de protejare a economiei lor nationale, Romania a deschis portile in fata capitalului strain, a contractat mari imprumuturi externe, cu dobinzi foarte ridicate, in 1932, circa 40% din bugetul tarii era rezervat pentru plata externa'25. Ultima plata s-a facut in anul 2001, sub guvernul Adrian Nastase - trei sute de milioane de dolari - catre Suedia, pe fondul unui santaj evident la cererile de finantare prin FMI si Banca Mondiala, in fata acelei realitati economice anormale, care marca dependenta totala a Romaniei interbelice de marile cercuri financiare, Mihail Manoilescu vedea solutia in nationalizarea capitalului din Romania. Pornind de la constatarea ca "strainii sunt cu profitul, iar romanii cu impozitele', el lansa o teza care va fi plasata curind la baza legilor de romanizare: "Nationalismul economic pe frontul intern, adica romanizarea vietii economice, inseamna trecerea veniturilor capitaliste din miinile strainilor (a strainilor din afara sau a evreilor din Romania) in miinile romanilor, adica o operatie folositoare natiunei romanesti, in acest sens merita sa observam ca, din punct de vedere al avantajelor economice directe, este mai mare pasul pe care-1 face tara atunci cind trece dela o industrie cu capital strain la una cu capital romanesc, decit atunci cind trece dela o economie pur agrara la o industrie cu capital strain'26. Manoilescu vedea, asadar, o Romanie cu mare potential agricol, in care industria menita sa modernizeze si sa sprijine agricultura, prin contributia sa sporita la venitul national, se afla in miinile strainilor. Acestia transferau in strainatate toate beneficiile obtinute in Romania, astfel ca investitia in economia romaneasca raminea tot in obligatia bugetului. Economistul roman arata, de fapt, ca industria de care are nevoie Romania exista, dar nu este a ei. Proiectul lui Manoilescu, chiar in conditiile existentei a doua dictaturi, intre 1938 si 1944, s-a dovedit nerealist si nu a putut fi pus in aplicare. L-au pus comunistii sub Ana Pauker si Gheorghiu-Dej, dar nu prin trecerea proprietatii private straine in miinile proprietatii private romanesti, ci prin "nationalizare', termen impropriu prin care se intelegea distrugerea proprietatii private si trecerea ei in proprietatea statului. Asta face analiza istorica mult mai dificila si responsabilitatea celor care au preluat puterea in 1990 mult mai grea. Din perspectiva marxista, Lucretiu Patrascanu vedea perioada interbelica drept un timp al marilor dezvoltari industriale, mai ales in industria grea, deoarece ea aducea o crestere cantitativa a clasei muncitoare. Acest proces ii intarea convingerea in viitorul socialist al tarii, pentru ca o marire substantiala a numarului muncitorilor dadea posibilitatea unui continut numeric si pentru Partidul Comunist, altfel o adunatura de alogeni, de frustrati romani si de agenti sovietici. Activitatea Partidul Comunist, trimis in ilegalitate, depindea in totalitate de agentura sovietica, legendele cunoscute ale suferinte]or indurate de comunisti "in beciurile Sigurantei' fiind, in realitate, citeva cazuri de spioni prinsi si condamnati. Dedesubtul adihc al mesajului dat de Lucretiu Patrascanu in cartea sa Sub trei dictaturi era acela al constituirii unui partid comunist romanesc, compus din muncitori romani. Este cumva paradoxal, dar pina la revolutia din 1989, industria romaneasca s-a sprijinit substantial pe navetist, de cele mai multe ori taran transformat dimineata ih muncitor industrial si redevenit in fiecare seara din nou taran. Daca ne amintim si cine a populat masiv noile blocuri de locuinte muncitoresti, vom constata ca tema lui Lucretiu Patrascanu era cit se poate de autentica. Astfel se explica si de ce anul 1944 a gasit Partidul Comunist cu un efectiv de sub o mie de membri, muncitorii fiind atasati socialismului sindical si legionarismului. Era o forma de adaptare la agresiunile orasului. Patrascanu observase destul de exact configuratia statului roman bugetar si birocratic: "Statul nu apare sub forma de capitalist, ci de consumator. Nu face investitii menite sa produca beneficii. Din bugetul statului, sub forma de masive avansuri, plati anticipative de comenzi si prime de incurajare, s-au defalcat, an de an, sume din ce in ce mai mari, puse apoi la dispozitia initiativei particulare. O initiativa care lua nu rareori forma de adevarat jaf in banii contribuabililor'. Pozitia liderului comunist devine, poate, exponentiala pentru fundatura in care ajunsese Romania in asa-zisul an de virf 1938: aprig adversar al dictaturii regale, el vede solutia tot intr-o dictatura, dar a proletariatului.

Un proces sanatos al dezvoltarii economice capitaliste a Romaniei Mari nu putea fi condus decit cu o elita politica si cu o elita intelectuala de forta. Care sunt marile nume politice ale perioadei interbelice? Ionel I.C. Bratianu - mort in 1927; I.G. Duca - asasinat in 1933; luliu Maniu in eterna opozitie, sterila si mai degraba distructiva; Averescu - consumat; lorga - compromis, Titulescu - numai in strainatate. Au mai ramas ca amintire doi politisti, oameni de casa ai regelui corupt: Gheorghe Tatarescu si Armand Calinescu. Primul isi datoreaza faima urii cu care a fost urmarit de luliu Maniu _ probabil, pentru ca fusese martorul secret al tradarii "Marsului asupra Bucurestiului' - cel de-al doilea, pentru ca a murit asasinat de legionari. Doar intelectualitatea romaneasca a reusit performanta remarcabila de a crea o elita culturala. Am excelat in filozofie, arta, literatura, stiinte exacte. Ea a fost aproape in intregime nationalista, insa sub acesta elita se casca un hau. Din aproximativ 300 000 de studenti scolarizati in perioada interbelica, doar 9,5%, in rnedie, terminau studiile universitare cu diploma. Absolventi cu diploma la Drept erau doar 7,1% din cei inscrisi, la Teologie doar 5,9% (!), la Stiinte doar 7,2%, la Litere doar 10,2%. O adevarata boema, dar sa nu ne lasam amagiti de gravitatea cifrelor. Aceasta intelectualitate minima era dominata de o uriasa patura mijlocie de o mediocritate agresiva, dedicata insistent dependentei bugetare. Miscarea legionara si-a extras partizanii din aceste doua straturi, fara capacitatea de a le aseza intr-un sistem coerent, dincoace de extremism.

Ne-a mai ramas ca mostenire imaginea dezvoltarii invata-mintului rural, scena copiilor de tarani care mergeau la scoala, desculti, dar cu dragoste de carte. Facind apel la statistica realizata de losif I. Gabrea pentru primul deceniu de dupa Marea Unire, Constantin Radulescu-Motru avea sa arate: "intre anii 1921/1932 au fost inscrisi in medie anuala in scolile rurale (scolile au fost 11 104 in 1921/1932 si 13 777 in 1931/1932) un numar de elevi intre l 245 914 si l 795 037. Am avut astfel in timpul acestor zece ani un numar de aproximativ 16 000 000 de inscrisi. Dintre acestia, au absolvit aproximativ numai 730 OOO'28. Uluitor! Din 16 000 000 de copii de tarani trimisi la scoala din sat, doar 4,5% o terminau! Sa vedem situatia de la oras: "in scolile urbane, situatia este ceva mai buna, dar fara sa se departeze prea mult. Aci, ih aceeasi ani, am avut 2 227 000 elevi inscrisi, dintre care au absolvit 174000. Rezulta un procent de 7,8%! in scoli medii, gimnazii, licee au fost inscrisi in aceeasi perioada l 243 911 de elevi, din care au absolvit doar 95 000. Asadar, doar 7,6% au absolvit invatamintul mediu in primul deceniu de dupa razboi. Acesti copii cu educatie incompleta vor avea, in 1940, cind Miscarea legionara va veni la putere, intre 16 si 26 de ani, adica vor fi exact stratul social cel mai dinamic al tineretului tarii. Putem intelege acum de ce baza Miscarii legionare a explodat dintr-o data dupa 1937, precum si faptul ca vinovatia pentru expunerea unei intregi generatii de tineri la experimentul extremist isi are originea in erori politice si administrative facute cu mult inainte: peste 90% din tineretul tarii nu-si terminase scoala! Putem intelege, de asemenea, si de ce, dupa instalarea dictaturii comuniste, a fost nevoie de 20 de ani de programe de alfabetizare a tarii. Aceasta realitate se afla si la baza intelegerii unui anumit succes al comunismului, pornind de la fiul simplu de taran care era obligat sa-si urmeze scoala pina la capat, iar aceasta era gratuita, intra in facultate fara examen si ajungea, sub o forma sau alta, activist al regimului, si terminind cu fiul de taran racolat direct de Securitate sau de organizatia de partid si crescut de ele in ura fata de vechiul regim, indreptindu-se vertiginos spre un colaps economic si politic, Romania va cunoaste prima dictatura in 1938. Originea ei politica se afla in lovitura de stat din 1930, nu atit prin aducerea lui Carol II pe Tron, cit prin lovitura data sistemului democratic, vietii partidelor, Constitutiei. Dupa actul din 7-13 iunie 1930 ele si-au pierdut complet credibilitatea si, in scurt timp, cum am vazut din memoriile lui Nicolae lorga, sa fi vrut, si tot n-ar mai fi putut functiona. Puterea se concentrase in mina camarilei conduse de Elena Lupescu, guvernele facind figuratie, iar Parlamentul - o penibila scena de teatru comic, in 22 de ani de perioada interbelica (1919-1940), Romania a cunoscut 33 de guverne. Dintre acestea, doar doua au avut un mandat intreg de 4 ani - guvernul Ionel I.C. Bratianu (19 ianuarie 1922-29 martie 1926) si guvernele Gheorghe Tatarescu (5 ianuarie 1934-28 decembrie 1937). Guvernele lui Tatarescu au cunoscut nu mai putin de 24 de remanieri. Refacind calculul, vom constata ca in cei 14 ani ai perioadei interbelice am avut 31 de guverne. Tot intre 1919 si 1940 s-au organizat 11 alegeri generale, iar Parlamentul a cunoscut doar 2 legislaturi intregi! in nici un caz, nu este imaginea unei tari cu sistem democratic autentic!

Pentru a completa tabloul realist al perioadei interbelice, sa amintim ca, dupa primul razboi mondial, Romania Mare cunoscut reforma agrara, reforma electorala si o noua Constitutie. Reforma agrara a atins aspecte de irational si iresponsabilitate, cautindu-se rezolvarea promisiunilor facute taranilor in razboi, mobilizarea si cointeresarea acestora in momentul greu al refugiului din Moldova. Pe de alta parte, reforma agrara a fost si un raspuns al statului la agresiunea bolsevica, stiut fiind ca o clasa muncitoare substantiala nu aveam si ca bolsevismul ar fi avut succes doar daca reusea sa rascoale taranii, asa cum se intimplase in 1907. Practic, atit putea face statul in fata pericolului bolsevizarii: reforma agrara, vot universal si un guvern de forta, cel al generalului Alexandru Averescu. Noua improprietarire a taranilor venea din nou in contradictie cu gradul de pregatire al societatii: "Solutiile preconizate se caracterizeaza printr-un anumit radicalism ce nu se potrivea - dincolo de bunele intentii din acei ani - cu realitatile din Romania, atit in ce priveste raportul de forte social-politic, cit si dorinta taranimii de a avea pamint in proprietatea proprie'30, intr-adevar, o reforma agrara era buna si necesara, dar la situatia reala a taranimii si agriculturii romane, reforma agrara facuta in graba imediat dupa razboi nu a avut decit un singur efect: o grava lovitura data regimului proprietatii. Practic, vechii si noii generatii de tarani li s-a aratat inca o data ca proprietatea privata poate fi desfiintata printr-o lege. A lua peste noapte mosiile marilor proprietari si a le imparti taranilor a reprezentat atunci, practic, ruinarea fundamentului regimului proprietatii in Romania. Totodata, a lovit brutal si iresponsabil tocmai in clasa cea mai puternica, in stare sa se opuna pina la moarte si prin toate mijloacele comunismului. Temeliile economice ale aristocratiei, ale elitei economice romanesti au fost aproape nimicite. Astfel, a fost distrusa Dreapta economica si politica a tarii, exact cind statul era cel mai violent atacat de mesajul marxist. Este usor sa gasim vinovatii in suprastructura Puterii: regele Ferdinand era un figurant, iar Ionel I.C. Bratianu avea mari probleme de credibilitate. Va trebui sa acceptam ca, intr-o totala buna intentie din partea celor doi factori de putere, tara iesise atit de slabita din razboi, incit nu a avut alte solutii Ia dispozitie. Speranta sa a stat inca o data in clasa politica. Cu simtul sau national atit de fin, Take lonescu, el insusi marea speranta pierduta tragic a. curentului de Dreapta, avea sa creada ca generatia politica dinainte de razboi, epuizata in "luptele sterpe inerente unei tari de arbitrar aziatic, de impostura si de ieftin si echivoc politicianism si in stupidele compromisuri cotidiane cu o lume malaiata si umoristica, cu o biata vermina de apelpisiti si de cabotini politici carnavalesti'31, avea sa-si rascumpere toate pacatele prin infaptuirea Marii Uniri. S-a inselat. Probabil inconstient, avind in vedere personalitatile implicate in acest proces, a fost clatinata, in mentalitatea cetatenilor romani, credinta in natura sfinta a proprietatii private, unul din aspectele secundare generate de erorile reformei agrare fiind exportul de capital. Cetatenii Romaniei, si foarte bogati, si imbogatiti peste noapte, si functionari care au dat un "tun', vor plasa ilegal in bancile din strainatate sume imense si valori greu de masurat in toata perioada interbelica, neincrezatori in stabilitatea legislativa a tarii. Cind a fost data, in 1932, o lege a conversiunii datoriilor, pentru a usura din nou situatia taranimii, imaginea fixata in mentalitatea locuitorului de la sat a fost una si foarte durabila: putem sa facem oricite imprumuturi si datorii, vine statul pina la urma si le sterge. Bazele capitalismului erau inca o data calcate in picioare. Un exemplu de bun-simt ar putea tine loc de sinteza pentru modul in care a fost abordata problema agriculturii in Romania. Orice stat abia iesit dintr-o conflagratie stie ca razboiul distruge exploatarea agricola, lasa paminturi necultivate, compromite recolte, afecteaza calitatea insamintarilor, pe de o parte, si ataca fondul genetic al zootehniei, pe de alta parte. Vitele sunt sacrificate masiv, iar cele care supravietuiesc sunt slabite, subnutrite, expuse degenerarii. La sfirsitul razboiului, un stat responsabil intervine in agricultura cu masuri specifice, etapizate pe citiva ani, astfel incit necesara reforma agrara sa se desfasoare dupa un plan de redresare rapida a fondului cerealier, forestier sau zootehnic. Numai anumite masuri - cum sunt, de exemplu, marirea numarului de pasuni sau orientarea centralizata a culturilor - pot da rezultate. O reforma agrara aplicata oamenilor, nu fondului agricol este doar o masura politica, nu una stiintifica. Noi am facut de fiecare data, din 1864 si pina in 2000, acelasi lucru: am impartit pamint oamenilor, care au pus pe el ce-au vrut, pasunile si padurile au fost un permanent subiect de tribunal - urmare a distrugerii sistemului juridic ancestral al satului romanesc si inlocuirii acestuia cu institutii franceze - iar echilibrul efectivelor de animale s-a reglat prin export.

Constatarea erorilor de conducere din perioada interbelica este valabila si din punctul de vedere al abordarii postbelice a reformei electorale. S-a introdus votul universal intr-o societate complet nepregatita pentru el. Fara a mai intra in detalii, este insa de subliniat ca reforma electorala a avut, in substratul sau, un alt fenomen periculos: in timp ce tara se marea, nucleul sau politic se dilua. Astfel, in sistemul electoral din Romania s-a introdus principiul primei majoritare, simbol al inconsistentei regimului democratic: "Legea electorala din 27 martie 1926 prevedea ca repartizarea mandatelor pentru Adunarea Deputatilor se facea, dupa totalizarea voturilor si calcularea ponderii partidelor la nivelul intregii tari, astfel: partidul care obtinea cel putin 40% din totalul voturilor beneficia de prima majoritara, primind 50% din mandate; restul de 50% din mandate se repartizau intre toate partidele (listele) participante, inclusiv cea majoritara'32. Aceasta improvizatie electorala, in care un partid ce nu atinge majoritatea primeste voturi "din burta', ale unor alegatori care au votat altceva, poate chiar contra partidului beneficiar, a fost o oglinda fidela a naturii aproximative a sistemului democratic din Romania. Chiar si principiul elementar al deciziei majoritatii era afectat. El punea in discutie foarte serios legitimitatea regimului politic din tara noastra, in ultimul deceniu al secolului XX - numit al libertatii anarhice - tot mai multi istorici de tinuta au inceput sa prezinte perioada interbelica in adevarata sa lumina, cu lacunele sale institutionale si cu slabiciunile ei sociale periculoase: "Aceste reforme au tulburat, cum era si firesc, echilibrul social; pe temeiul votului universal s-a ridicat multa pleava politica, de dreapta ca si de stinga, la sate, la orase si pina pe treptele Palatului regal. Din nefericire pentru tara, generatia ctitorilor a disparut neasteptat de repede, iar cei citiva ramasi au fost repede depasiti de valul nou-venitilor si de cursul evenimentelor. Noua generatie politica, cea nascuta din reforme, cea de dupa 1930, nu mai seamana cu generatia batrinilor: coruptia, violenta, arivismul au inlocuit civilitatea vechii elite politice. Fenomenul era, desigur european, dar aceasta generalitate nu-1 face mai atractiv. Ca urmare, oamenii noi, care nu ar fi putut aparea fara liberalizarea vietii politice de la inceputul anilor '20 si care ar fi trebuit sa consolideze Romania Mare, in fapt au distrus-o, cu mult inainte de dezmembrarea ei de catre puterile totalitare si satelitii lor'33, in conditiile unei astfel de improvizatii statale, cu pammtul luat abuziv de la proprietari si dat taranilor lipsiti de mijloace de a-1 exploata, cu un Parlament compus artificial, din procente nerealiste, Romania nici nu avea cum sa reziste agresiunilor externe care au urmat, fiind, efectiv, un stat inapoiat si cu dezvoltare sociala intirziata. De altfel, daca privim cu alti ochi evenimentele politice ale sfirsitului celui de-al doilea razboi mondial, vom observa ca, la numai doua decenii dupa o reforma agrara radicala, batalia electorala s-a dat tot pe subiectul improprietaririi, la 23 martie 1945 jegjferindu-se o noua reforma agrara. Altfel spus, taranilor li se tot dadea pamint, la intervale de citiva ani sau de decenii, si problema agrara tot nu se rezolva. Nu se poate sa nu ne ridicam mari semne de intrebare asupra unei economii care produce astfel de modificari structurale si face reforme agrare la intervale atit de scurte: 1864, 1879, 1882, 1889, 1893, 1907, 1912, 1921, 1932, 1945. Este, mai degraba, o serie neagra.

Primul intelectual roman care a atins, dupa revolutia din 1989, esenta fenomenului, scotind la suprafata analitica nocivitatile istorice ale reformei electorale de la sfirsitul primului razboi mondial, a fost Horia Roman Patapievici34. Din pacate, caracterul eufuistic al textului sau a limitat accesul la sensurile sale profunde doar la un grup foarte restrihs de intelectuali de extractie umanista, impactul politic sau social fiind nul. Totusi, adevarul a fost spus, si din rindurile societatii civile, si din rindurile istoricilor. Asumarea lui in practica politicii guvernelor postdecembriste continua sa intirzie, motiv pentru care principalele fenomene negative ale istoriei Romaniei moderne si contemporane vor continua sa se repete. Toate aceste fenomene negative ale perioadei interbelice sunt cel mai bine simbolizate prin rezultatul politic: distrugerea sistemului democratic parlamentar prin lovitura de stat condusa de luliu Maniu in 1930 a permis concentrarea puterii la virf, favorizind regimul autoritar al lui Carol II si usurihd activitatea oculta a camarilei.