Organizarea statului centralizat geto-dac sub Burebista Si Decebal, Izvoarele dreptului geto-dac in perioada statului centralizat

Universitatea Andrei Saguna

Faculatea de Drept Si Stiinte Administrative

Specializarea   Drept

Organizarea statului centralizat geto-dac sub Burebista Si Decebal, Izvoarele dreptului geto-dac in perioada statului centralizat

Introducere

Ramura a marelui popor indo-european al tracilor, getii si dacii erau unul si acelasi popor, vorbind aceeasi limba. Dintre cele peste 100 de formatiuni tribale si gentilice ale tracilor, triburile getilor si dacilor erau cele mai mari si mai puternice. Erau raspandite in spatiul cuprin intre Muntii Balcani si Muntii Slovaciei, intre litoralul apusean al Marii Negre si partea vestica a bazinului Tisei. Triburile denumite "dacice" locuiau pe teritoriul actualei Transilvanii si in Banat, iar ale "getilor" in Campia Dunarii, in Moldova si Dobrogea de astazi. In general, geto-dacii apar consemnati in operele scriitorilor greci antici cu numele de "geti", iar la autorii romani cu denumirea de "daci".

Inceputurile individualizarii civilizatiei geto-dacice ca civilizatie distincta de marea masa a populatiilor tracice dateaza din prima jumatatea a mileniului I i.Hr. Herodot aminteste de expeditia regelui persan Darius impotriva scitilor din nordul Marii Negre, prilej cu care a trecut prin Dobrogea, unde s-a lovit de o rezistenta inversunata din partea getilor. Regele persan i-a invins pe acestia, "cu toate ca getii sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci". In anul 339 i.Hr., getii dobrogeni i-au infruntat pe sciti, iar in 326 i.Hr. l-au biruit pe Zopyrion, generalul lui Alexandru cel Mare, care in timpul retragerii dintr-o expeditie impotriva scitilor avea sa fie atacat de catre geti, el insusi cazand pe campul de lupta impreuna cu cca. 30.000 de ostasi ai sai. De altfel sirul luptelor dintre geti si macedoneni nu s-a sfarsit aici. In jurul anului 300 i.Hr., dupa moartea lui Alexandru cel Mare, generalul macedonean Lisimach, devine rege al Traciei, avea sa fie si el infrant in doua randuri de catre regele getilor, Dromichaites.

Procesul acesta de individualizare, prin rezistanta impotriva unor invadatori straini, este evident si in Transilvania, unde dacii s-au confruntat cu celtii, care patrunsesera aici in jurul anului 350 i.Hr. Confruntarile au sfarsit, insa, printr-o convietuire pasnica a celor doua populatii vreme de cca. Doua secole, timp in care celtii au fost asimilati de catre dacii autohtoni.

Getii din Moldova n-au fost scutiti nici ei de asemenea probleme, trebuind sa faca fata, intre altele, atacurilor venite din partea bastarnilor, o populatie de origine germanica, in decursul secolului al III-lea i.Hr.

Centralizarea si organizarea statului geto-dac s-a facut in anul 70 i.Hr. de catre regele Burebista. In varsta d eaproape 30 de ani, Burebista ajunge conducatorul unei puternice unuini de triburi, obtinand numeroase victorii impotriva altor triburi invadatoare si unind, in fine, pe toti geto-dacii intr-un stat mare si putenic, cu capitala la Sarmizegetusa. Intr-un decret din cetatea greceasca Dionysopolis, Burebista era numit: "cel dintai si cel mai mare dintre regii Traciei". Desi pare putin exagerat, vechi documente amintesc ca armata sa numara cca. 200.000 de soldati.

Burebista nu a fost, insa, doar un mare militar, rege si strateg, ci si un bun diplomat si un mare legislator. El a stiut sa profite de conflictul declansat intre Cezar si Pompei, intre anii 48 - 44 i.Hr. Pe acesta din urma Burebista l-a sprijinit chiar cu un corp de oaste in urma unor tratative si intelegeri, care satisfaceau ambele parti. Dim pacate, in lupta de la Pharsalos, Pompei a fost infrant de Cezar; Pompei se refugiaza in Egipt, unde va fi asasinat. Cezar insusi, desi ajunsese stapanul Romei, a fost asasinat in anul 44 i.Hr., an in care este asasinat si regele geto-dacilor in urma unui complot pus la cale de catre un grup de nobili, adversari ai autoritatii statale centralizate.

Dupa moartea lui Burebista, unitatea statului geto-dac este destramata. Cetatile grecesti de pe tarmul nord-vestic al Pontului Euxin, supuse de acesta, nu-i mai recunosc autoritatea; tot la fel, triburile dintre cursul superior al Tisei si Dunare, dar cu precadere cele celtice, isi proclama independenta. Vechile capetenii impart stapanirea din vremea lui Burebista in patru si apoi in cinci regate, devenind mai slabe din punct de vedere militar.

Cu toate acestea, asa cum subliniaza Pliniu cel Batran si alti contemporani ai sai, in pofida conditiilor de faramitare politica, se mentine pe mai departe unitatea etnico-lingvistica si spirituala a geto-dacilor, corespunzand acelei entitati istorico-geografice denumite Dacia.

Urmasul lui Burebista este Deceneu, care indeplinea functia de rege, judecator suprem si Mare Preot. In timpul sau, Muntele Sfant "Cogaionon", devine resedinta regala, neindentificat exact in teren nici pana in prezent (se presupune a fi vorba de Dealul Gradistei din Muntii Orastiei).

Alti mari regi geto-daci au mai fost: Comosicus, Coryllos (Scorilo), Thiamarcos, Dicomes, Cotiso, Roles, Duras si Diurpaneus care datorita faptului ca era prea batran, iar pregatirile romanilor pentru a ataca Dacia nu conteneau, avea sa cedeze tronul nepotului sau, Decebal.

Unitatea statului geto-dac avea sa fie refacuta temporar abia in timpul domniei lui Decebal (87 - 106). Din nefericire, el este infrant in timpul luptelor cu romanii din anii 101 - 102, fiind obligat sa ceara pace. Incercarile sale de a birui pe romani se vor solda cu o infrangere definitiva in urma celui de-al doilea razboi daco-roman (105 - 106), cand trupele romane conduse de imparatul Traian (98 - 117) cuceresc cetatile dacice din Muntii Orastiei. Retragandu-se in munti impreuna cu un grup de razboinici pentru a nu cadea prizonier, Decebal se sinucide, iar Dacia ajunge provincie romana. Sacrificiul lui Decebal avea sa aiba peste veacuri o dubla semnificatie: prin moartea sa si prin transformarea Daciei in Dacia Traiana avea sa se nasca peste cateva secole poporul roman.

Spatiul geto-dacic a fost marcat in istoria sa, insa, si de un alt moment, la fel de semnificativ, pentru specificul si identitatea sa: patrunderea crestinismului. Inceputurile acestuia sunt legate, in primul rand, de activitatea misionara a Sfantului Apostol Andrei, care a predicat Evanghelia lui Hristos in Dacia intre anii 33 - 60 d.Hr. (dupa alte surse 33 - 87 d.Hr.). In urma anrautatirii relatiilor dintre daci si romani, Sfantul Apostol Andrei s-a retras in sudul Dunarii, iar ceva mai tarziu moare martirizat in Grecia, la Patras (30 noiembrie 87 d.Hr.). Traditia crestina dobrogeana ne aminteste despre minunile pe care le-a facut cu toiagul sau, iar folclorul din aceeasi zona il prezinta ca un pastor bun, cu barba, pastorind oile sale.

De asemenea, o serie de toponime si hidronime, cum sunt "Pestera Sfantului Anderei", "Paraul Sfantului Andrei", "Apa Sfantului", atesta si ele urme crestine ale activitatii misionare a Sfantului Andrei pe taramurile dobrogene.

In plus, dupa cucerirea Daciei de romani, negustorii, sclavii, colonistii si soldatii romani adusi in Dacia de imparatul Traian, prin casatoria lor cu dacii, au pus bazele primelor familii crestine din acest spatiu, constituind in secolele II - VI d.Hr. principalii factoride raspandire a crestinismului aici.

Izvoarele vremii confirma acest lucru. Astfel, apologetul si filosoful crestin Tertulian (160 - 240 d.Hr.) scria: "Hristos stapaneste in tinuturile sarmatilor, dacilor si scitilor". De asemenea, si Sfantul Justin Martirul si Filosoful (101 - 165 d.Hr.) si Origen (185 - 260 d.Hr.) amintesc in operele lor despre procesul de raspandire a crestinismului in Dacia, intre secolele II - III d.Hr.

Mai mult decat atat, numeroasele descoperiri arheologice demonstreaza atat vechimea crestinismului romanesc cat si continuitatea neintrerupta a poporului roman pe aceste meleaguri. La cca. 600/602 d.Hr., odata cu formarea poporului roman, cele doua procese (romanizare, respectiv crestinarea geto-dacilor) se incheie. Se "nastea" un popor nou: poporul roman, legat de Roma prin limba latina (populara) - o adevarata oaza latina in mijlocul unei lumi slave, si de Bizant prin credinta sa crestin-ortodoxa.

Cap.1

Intemeierea statului dac

In prima jumatate a secolului I i.Hr. dezvoltarea societatii dacice, intarirea aristocratiei tribale militare si transformarea ei in clasa politica au determinat trecerea la organizarea de tip statal. Burebista, care isi incepe domnia in anul 82 i.Hr. (dupa Iordanes), a mostenit o puternica uniune tribala, care s-a transformat in stat o data cu supunerea treptata a autoritatii centrale a tuturor triburilor si uniunilor de triburi geto-dacice. La acest proces de unificare nu au contribuit numai factori interni (aristocratia tribala si masa razboinica, puterea si iscusinta lui Burebista), ci si cei externi (cresterea amenintarilor celtilor si romanilor). Unificarea triburilor geto-dace s-a realizat pe doua cai: pe cale pasnica, cand sefii de trib accepta supunerea fata de Burebista de buna voie, si pe cale razboinica, cand se doreste pastrarea puterii tribale de catre unii conducatori locali (cetatea Tyras a fost arsa din temelii). Desigur, cresterea puterii militare a lui Burebista a determinat supunerea de bunavoie a multor uniuni tribale geto-dacice. Strabon scria ca, ascultandu-l pe Deceneu, geto-dacii 's-au lasat induplecati sa taie vita de vie si sa traiasca fara vin'. Unificarea triburilor geto-dacice se termina pe la 60-59 i.Hr., cand Burebista incepe campania impotriva celtilor. In muntii Orastiei va fii centrul statului dac format de Burebista. Aici el formeaza cetati de piatra, cele mai importanta fiind: Costesti, Bildaru si Sarmisegetusa, ultimul transformat pana la urma chiar capitala regatului.

Luptele cu celtii

Pericolul cel mai apropiat de centrul statului lui Burebista era reprezentat de celti. In anul 60 sau 59 i.Hr. porneste o campanie fulgeratoare impotriva boilor, tauriscilor si anartilor, pe care-i distruge. Rezultatul a fost o masiva migratie a celtilor spre vest. In teritoriile cucerite au aparut asezari geto-dace. In aceeasi campanie au fost zdrobiti probabil si scordiscii de la gura Tisei. Hotarele Daciei s-au extins astfel pana la Morava si Dunarea de Mijloc.

Cucerirea litoralului Marii Negre

Dupa campania impotriva celtilor, Burebista a acordat mare atentie zonei isto-pontice, unde primejdia romana era in crestere. In anii 73-72 i.Hr. cetatile grecesti pontice sunt cucerite de generalul roman Terentius Varro Lucullus. Cetatile se rascoala impotriva guvernatorului Antonius Hybrida. Hybrida a organizat o expeditie, dar a fost infrant de greci, aliati cu bastarnii si getii. Burebista hotaraste apoi sa supuna cetatile de pe litoralul Marii Negre. In 55 i.Hr. cucereste orasul grecesc Olbia de la gurile Bugului, apoi Tyras. Au urmat apoi Histria, Tomis, Mesembria. Intregul litoral pontic si teritoriul pana la Muntii Haemus (Balcani) se afla sub stapanirea lui Burebista. De aici, Burebista a organizat expeditii pana in Macedonia si Illiria. Devine astfel cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia, cum il numeste o inscriptie greaca contemporana.

Relatiile cu Roma

Cuceririle istro-pontice ale lui Burebista au pus statul dac in conflict cu Roma, care n-a intervenit din cauza situatiei interne care culminase cu razboiul civil dintre Iulius Caesar si Pompei (49 i.Hr.). In primavara anului 48 i.Hr., cand luptele dintre Cezar si Pompei se dadeau in Peninsula Balcanica, Burebista l-a trimis pe Acornion din Dionysopolis ca delegat cu o misiune pe langa Pompei. In schimbul ajutorului militar, Pompei recunostea vastele hotare ale Daciei. Acesta este insa infrant la Pharsalus si se refugiaza in Egipt, unde este ucis. Dupa aceasta victorie Caesar planuia o campanie impotriva Daciei. Isi concentrase in anul 44 i.Hr. o mare armata pe malul de est al Adriaticei. Este insa asasinat in acelasi an.

Inceputul domniei

Inca din primul an de domnie, din anul 87, este confruntat cu o situatie dificila. Roma organizeaza prima campanie in inima Daciei. Imparatul Domitian, pentru a-l pedepsi pe Decebal, trimite o armata comandata de prefectul Garzii Pretoriene, Cornelius Fuscus, sa traverseze Dunarea. Intr-un defileu (poate la Turnu Rosu), Decebal surprinde intr-o capcana fortele romane. Comandantul roman cade in lupta iar Decebal duce in Muntii Orastiei prada de razboi: prizonieri, trofee si stindardul legiunii a V-a.

La un an de la aceasta victorie, in anul 88, o armata romana condusa de Tettius Iulianus ataca din nou patrunzand in Dacia prin Banat. Decebal asteapta in defileul de la Tapae. Confruntarea se incheie cu victoria romana. Desi infrant de catre romani, datorita dificultatilor intampinate de armatele imperiale in Pannonia in lupta cu quazii si marcomanii, care-l sprijinisera pe regele dac, Decebal incheie o pace avantajoasa cu imparatul Domitian in anul 89.

Ani de pace

In schimbul unor subsidii in bani si ingineri, Decebal se recunoaste rege clientelar al Romei si continua, in urmatorii 12 ani de pace sa-si consolideze puterea si statul. Procesul de centralizare a statului dac este accelerat, armata este echipata si instruita. Se initiaza un vast program de constructii civile si militare, indeosebi in regiunea Muntilor Orastie. Incearca sa stabileasca relatii cu popoare si state inamice Romei.

Primul razboi dacic

Confruntarile dintre daci si romani au reinceput in timpul imparatului Traian. La inceputul anului 101, armata romana, condusa chiar de imparat, dupa ambele pregatiri de aproape 3 ani, a atacat Dacia cu 13-14 legiuni si alte unitati auxiliare (in total c. 150.000 de soldati). La 25 martie 101 imparatul paraseste Roma, traverseaza Dunarea pe poduri de vase la Laederata (Ramna) si Dierna (Orsova) patrunzand in Dacia prin Banat. Dio Cassius mentioneaza episodul in care burii germanici cu aliatii lor ii trimit lui Traian o ciuperca uriasa pe care era scris un mesaj prin care romanii sunt sfatuiti pentru binele lor sa se intoarca la Roma. Are loc batalia de la Tapae, in vara anului 101 iar Decebal incearca sa opreasca inaintarea romana. Batalia se incheie insa cu victoria romana.

In iarna si primavara anului 102, Decebal este infrant la Nicopolis ad Istrum si in Dobrogea la Adamclisi. In toamna anului 102, Decebal este silit sa incheie o pace zdrobitoare pentru Dacia: regele dac trebuia sa darame zidurile cetatilor, sa cedeze o serie de teritorii si sa renunte la orice independenta in politica externa.

Al doilea razboi dacic

Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, inalta, intre Drobeta si Pontes, in anii 103-105, un durabil pod peste Dunare, pe care legiunile romane il trec in vara anului 105, initiind cel de-al doilea razboi dacic. Abandonat de aliati, atacat prin Banat, Valea Oltului si Moldova, constrans continuu la defensiva, Decebal se retrage in citadela din Muntii Orastie. Dupa cucerirea puternicelor cetati care pazeau accesul spre capitala: Blidaru, Costesti, Piatra Rosie, Banita, Capalna, Tilisca, legiunile romane incep asediul Sarmizegetusei.

In ciuda rezistentei dace, cetatea este cucerita si distrusa din temelii. Decebal, impreuna cu cateva capetenii, reuseste sa paraseasca cetatea incercand sa continue rezistenta impotriva romanilor in interiorul tarii. Este urmarit de cavaleria romana si, in urma unei tradari, pentru a nu cadea viu in mainile dusmanului, se sinucide.

Urmari

O mare parte a teritoriului statului dac (Transilvania, Banatul si Oltenia) a fost transformata in vara anului 106 in provincie romana. Muntenia si Sudul Moldovei au fost incorporate in provincia Moesia Inferior. Dupa infrangerea dacilor, Traian a organizat la Roma o mare si costisitoare festivitate, care a durat ~123 de zile. Zeci de mii de daci au fost dusi in sclavie la Roma, alte zeci de mii de daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia. Detaliile celor doua conflicte, grele si sangeroase au fost relatate de istoricul roman Dio Cassius, dar cele mai bune comentarii sunt basoleriefurile de pe Columna lui Traian construita in Roma de Apolodor din Damasc(in 113) precum si monumentul triumfal de la Adamclisi, din Dobrogea.

Cu ajutorul foarte bogatului tezaur al regatului dac si cu aurul extras din minele de aur de la Rosia Montana, Imperiul Roman se va redresa financiar. Astfel, desi capitala coloniei este Ulpia Traiana Sarmisegetusa, cel mai important oras din teritoriu este Apullum (Alba Iulia), oras prin care trece aproape intreaga cantitate de aur ce ia drumul vestic. Tot Dacia va mai oferi Imperiului mai multe legiuni alcatuite exclusiv din daci care vor lupta in multe colturi ale Europei.

Organele centrale si locale

Puterea suprema in stat era detinuta de catre rege. Institutia regalitatii tinde sa devina ereditara, dovada ca Burebista si Decebal erau fii de regi. Cu toate acestea, puteau veni la succesiunea tronului si fratii regelui, precum si marele preot. Astfel, la succesiunea lui Scorillo a venit Diurpanrus, ca frate al regelui, pe cand Decebal l-a succedat pe unchiul sau (Diurparnus), iar la moartea lui Burebista puterea i-a revenit lui Deceneu care era mare preot. Parcurgand o perioada de doua secole, monarhia sclavagista dacica a dobandit o serie de trasaturi specifice, care ii dau o identitate proprie. Regele dac este varful nobilimii sclavagiste si totodata varful ierarhiei aparatului de stat, purtand inca puternice urme ale caracterului militar. Acest caracter nu trebuie privit in relatie cu sediul de evolutie al statului sclavagist dac, ci in relatie cu pericolul extern care impunea si consolidarea permanenta a functiei externe. O alta trasura specifica monarhiei dace o constituie exercitarea puterii laice si religioase de catre o singura persoana sau de catre persoane diferite. Deceneu si Comoycus au fost totodata regi si mar preoti, pe cand in vremea lui Burebista puterea religioasa a fost detinuta de catre Deceneu, iar in vremea lui Decebal de catre Vesinas. Mentionam de asemenea, ca o trasatura aparte, monopolul regelui asupra minelor de aur. In fine, monarhia sclavagista dacica nu poate fi incadrata in cadrul monarhiilor sclavagiste clasice. Pe langa rege se formeaza o curte compusa din sfetnici si executanti ai vointei sale, in cadrul unui aparat de stat care isi desfasoara activitatea la nivel central. Cu toate ca nu suntem in posesia unor date din care sa rezulte cum era organizat sistemul puterii centrale si care erau competentele inaltilor demnitari, stim totusi ca acestia din urma se bucurau de stabilitate si continuitate in exercitarea atributiilor lor. Amintim in acest sens activitatea indelungata pe care a desfasurat-o Acornion la curtea lui Burebista si care, potrivit inscriptiei de la Dionysopolis, a fost ,,cea dintai si cea mai mare cinste". Pe de alta parte, in organizarea activitatii la nivelul central, se contureaza o ierarhizare a dregatorilor, deoarece asa cum Acornion a fost prim sfetnic al lui Burebista, tot asa Deceneu si Vesinas detineau pozitie situata imediat dupa cea a regelui. Potrivit stirilor transmise de catre Iordanes si Dio Cassius, marii preoti detineau o putere aproape regala. Intr-adevar, in organizarea statala data de catre Burebista, marele preot exercita atributiunile unui adevar vicerege. Rolul deosebit de important ce revenea puterii religioase se explica, in primul rand, prin aceea ca regii daci, alaturi de varfurile aristocratiei, erau interesanti sa acrediteze ideea ca legile sunt de origine divina. Intrucat, in conceptia de atunci preotii erau singurii in masura sa interpreteze vointa zeilor, tot lor le reveneau si principalele atributiuni judecatoresti. In ultima instanta, principalul factor prin intermediul caruia s-a elaborat (in sens formal) si s-a impus sistemul de drept geto-dac. Izvoarele istorice ne furnizeaza date pretioase si cu privire la organizarea locala a Daciei. Deosebit de evocatoare este marturia lui Suidas potrivit careia, in Dacia, inainte de instaurarea dominatiei romane erau,, unii pusi mai mari peste treburile agricole, iar altii, din jurul regelui, erau imparati la paza cetatilor". Rezulta de aici ca existau doua categorii de dregatori locali: unii exercitau atributii de ordin administrativ, iar altii detineau comanda armatelor aflate pe teritoriul statului. Un asemenea sistem de organizare a dregatorilor locale atesta impartirea teritoriului si a populatiei in unitati administrative. Pe de alta parte, faptul ca treburile agricole erau dirijate prin organe specializate ale statului ne indica ponderea agriculturii in viata economica a geto-dacilor, precum si controlul efectiv pe care il exercita asupra celor doua forme de proprietate: latifundiile aristocratiei si obstile teritoriale. Constituirea unei categorii distincte de dregatori, investiti cu atributii de comanda militara, dintre cei mai devotati slujitori ai regelui, ne arata ca Dacia dispunea de un vast sistem de aparare, in centrul caruia se aflau cetatile, construite pe intregul teritoriu al statului. Pe langa complexul cetatilor grupate in jurul capitalei la Sarmizegetusa Cotesti, Piatra Rosie, Blidaru, dacii au construit un mare numar de cetati in Transilvania Banita, Capalna, Surduc, in Moldova Batca Doamnei si in Oltenia Denita, Polovragi. Istoricii antichitatii au evocat in repetate randuri si dragostea de libertate a geto-dacilor. Potrivit spuselor lui Strabon, in epoca ascensiunii lor politice, geto-dacii aveau o armata de 200000 de luptatori. Forta militara a acestei armate a fost de natura sa impresioneze pe toti contemporanii, caci vreme de doua secole ea nu a putut fi infranta. Cele din urma lupte ale acestei armate au fost si cele mai impresionante, caci pentru infrangerea ei, neinvinsa Roma, sub conducerea unuia dintre cei mai valorosi generali, a trebuit sa-si concentreze toata puterea vreme de sase ani. Asadar, in epoca istorica situata intre domnia lui Burebista si cea lui Decebal, societatea geto-daca a cunoscut o organizare intemeiata pe criterii ce ne dau posibilitatea sa realizam distinctia dintre societatea gentilica si cea statala: criteriul stratificarii sociale si criteriul teritorial. Diferenta sociala realizata intre tarabostes si comati, existenta sclaviei, precum si apartenenta la colectivitate, nu in functie de rudenia de sange, ci in functie de teritoriul locuit, ne arata ca geto-dacii erau organizati intr-un sistem se sine statator. Cu toate ca procesul de consolidare a statului dac a fost franat dupa ocupatia romana, existenta sa a avut puternice ecouri in istografia epocii si totodata a lansat urme in istoria poporului nostru.

Cultura si civilizatia geto-dacilor

Geto-dacii sunt considerati, pe buna dreptate, stramosii directi ai romanilor. Asadar, a vorbi despre cultura si civilizatia romaneasca fara a o pune in evidenta pe cea a geto-dacilor este ca si cum ai sterge din intelegerea omului matur copilaria sa. Prea multe elemente din trecut s-au altoit in fizionomia poporului roman (e adevarat, foarte greu de pus in evidenta) incat a intelege ceea ce suntem presupune sa facem acest pas inapoi, peste timp. Dar cine erau geto-dacii?

Etno-lingvistic, geto-dacii erau indo-europeni, din grupul satem, constituind ramura nordica a numeroaselor populatii tracice. Nu este locul aici, desigur, al unei dezbateri asupra problemelor indo-europenisticii. Mentionam doar ca astazi cei mai multi dintre specialisti sunt de acord ca patria de inceput a indo-europenilor a fost undeva in teritoriul de dincolo de Donet, de la Caspica la Urali. Arheologi eminenti cunoscatori ai problemei admit ca in epoca bronzului (circa 2000-1200/1100 i.d.Hr.) tracii se desprind din populatiile indo-europene, atestate in acest teritoriu in perioada de tranzitie de la eneolitic la epoca bronzului (2500-2000 i.d.Hr.). In ceea ce priveste detasarea geto-dacilor din blocul tracic, specialistii considera ca din secolul al VIII-lea i.d.Hr. ar putea fi vorba de geto-daci, daca cultura Basarabi, a carei raspandire acopera aproape toata aria raspandirii lor, le poate fi atribuita. Oricum, in prima jumatate a mileniului I i.d.Hr. s-a desfasurat procesul de individualizare etnico-culturala a geto-dacilor, pentru ca apoi, preluand ti dand civilizatiilor neamurilor invecinate, sa atinga, in secolele I i.d.Hr.-I d.Hr., apogeul dezvoltarii lor.

Relativ la limba geto-dacilor, lingvistii au avansat mai multe ipoteze, cea mai consistenta apartinand lui I.I. Russu. I.I.Russu conchide, in urma unei analize complexe a tuturor datelor problemei, ca ''pozitia limbii traco-dace este urmatoarea: un idiom indo-european independent din grupa de rasarit satem'' .

Una din cele mai importante probleme ale istoriei geto-dacilor o constituie delimitarea teritoriului locuit de geto-daci inainte de cucerirea romana. Descoperirile arheologice de la noi din tara si din strainatate i-au indemnat pe cercetatorii avizati ai chestiunii sa sustina ca expansiunea geto-dacilor a avut ca puncte extreme Olbia (E), Bratislava (V), Cerepin (regiunea Lvov), la nord, Veliko Tirnovo, la sud. Cat priveste raspandirea culturii ''clasice'' a geto-dacilor (sec.II i.d.Hr.-sec I d.Hr.), se sustine ca ea cuprinde doua arii principale concentrice: o arie centrala, in care aceasta cultura este reprezentata prin asezari, descoperiri funerare, depozite, tezaure etc., in care principalele componente isi gasesc antecedente locale, si o arie periferica, unde descoperirile geto-dacice apar intr-un mediu care, chiar daca avusese initial un fond general tracic, a facut parte apoi, in secolele IV-II i.d.Hr., din aria culturii Latène celtice (in vest) sau a celei scitice (in est) si unde, deci, o origine locala e greu de dovedit. Aceasta arie centrala poate fi cuprinsa intre Nistru, Tisa, Carpatii Nordici si Balcani.

Cap.2.

Izvoarele dreptului geto-dac in perioada statului centralizat

Stadiul de dezvoltare atins de societatea geto-daca explica stratificarea ei. In aceasta privinta descoperirile arheologice ofera indicii limitate, iar resursele literare sunt lacunare, ceea ce face aproape imposibila evidentierea nuantelor atat de necesare.

Herodot relatand presupusele fapte ala unui personaj real cu numele Zalmoxis, mentiona intalnirile periodice ale acestuia cu "fruntasii tarii". Strabon apoi, tot despre Zalmoxis, scria despre conducatori si popor. La randul sau, Iordanes, preluand infrmatii mai vechi, ii amintea pe cei de neam ca purtand numele de tarabostes, mai tarziu pileati, adaugand ca dintre ei se alegeau regii si preotii, iar in alt loc (71 - 72) pe aceiasi pileati si pe capillati, cei din urma constituind "restul poporului". De pileati si comati vorbeste si Cassius Dio referindu-se la soliile trimise de Decebal la Traian in timpul primului razboi, adaugand ca cei din urma aveau mai putina trecere la daci. Rezulta, sadar, existenta in societatea dacica a doua paturi: tarabostes-pileati si capilati-comati, cei dintai constituind, dupa toate indiciile, aristocratia si avand chiar un insemn exterior distinctiv, acel pileus (un fel de boneta/caciula de tip frigian, lucrat din lana sau piele), iar ceilalti erau nenobilii, de fapt masa poporului.

Nu poate fi sustinuta parerea conform careia, pe baza aceluiasi text - partial contradictoriu - al lui Iordanes, la gego-daci ar fi existat trei paturi sociale, adica o aristocratie laica, alta religioasa si poporul de rand. Rolul preotimii nu numai ca pastratoare a cunostintelor necesare cultului, ci in general, a valorilor stiintifice, ca si influenta ei politica sunt general admise, dar in Dacia, ca si in alte parti, nu se poate face o distinctie clara intre aristocratia laica si cea religioasa, cua tat mai mult cu cat tagma preoteasca pare sa fi fost recrutata in primul rand dintre "cei de neam". Cat despre parerile potrivit carora capillati-comati s-ar situa intre aristocratie si poporul de rand, fie ca patura intermediara, fie drept "cavaleri" sunt simple speculatii sau transpunerea unei situatii cunoscute din lumea celtica in cea dacica.

In sfarsit, masa acelor capillati-comati nu putea fi decat neuniforma, dupa cum rezulta, de pilda, din participarea unora la un sfat regal figurat pe Columna lui Traian si din trimiterea unei solii de comati la Traian. Apoi, orice aprecieri privitoare la raportul numeric dintre aristocratie, pe de o parte si masa poporului, pe dealta parte, sunt iluzorii. Cert este ca reprezentantii primeia apar pe reliefurile Columnei Traiane in posturi de conducatori si reprezinta aproximativ zece procente din "personajele" dacice. Procentul amintit este insa emulat dintr-o pura intamplare, dar tot el indica inferioritatea numerica a purtatorilor de pileus in raport cu ceilalti.

Descoperirile arheologice reflecta si ele diferentieri de avere, implicit, dar nu totdeauna, sociale: locuinte modeste si pretentioase, gruparea celor din urma in zona fortificata a asezarilor si in "cartierul aristocratic" al Sarmizegetusei, tezaure monetare si obiecte de podoaba din argint, masarea produselor de import greco-romane nu numai in marile asezari, ci adesea cu precadere in locuintele iesite din comun prin proportii de ordin arhitectonic si prin inventar etc.

Izvoarele literare fac, de asemenea, mentiuni privitoare la existenta sclavilor la geto-daci. Toti autorii moderni sunt insa de acord in a le atribui un rol secundar in economie, sclavajul nedepasind faza s-a patriarhala. Mai mult, in pofida informatiei lacunare de care dispunem, este in afara indoielii ca stadiul si directia de evolutie a societatii dacice nu implica existenta sclavajului cat de cat dezvoltat, dimpotriva.

Care erau formele de proprietate si in de mod se articulau stratificarea sociala si intreg angranajul vietii saciale sunt intrebari pentru care formularea unor raspunsuri adecvate nu este lesnicioasa. Demonstrarea pe baza unui text literar antic a existentei obstilor satesti la daci ramane neconvingatoare, dar este, totodata, evident ca forma de organizare anterioara acestor obsti fusese depasita. Structura economiei Daciei se baza desigur pe existenta comunitatilor satesti agricol-pastorale, dar detaliile de organizare si de activitate ale acestora nu sunt cunoscute decat partial.

Prin analogie cu relaitatile din alte zone - ca de pilda Rregatul bosporan - se poate admite si pentru Dacia ca in teorie regii erau proprietarii intregului pamant si in fapt el apartinea comunitatilor cere-l lucrau. In virtutea acestei proprietati de principiu a monarhului, comunitatile erau obligate la plata unor contributii sub forme diferite. Evident aceste contributii nu erau defalcate pe familii, ci priveau intreaga obste. Strangerea contributiilor era in sarcina unor imputerniciti speciali ai puterii centrale, probabil cei la care face aluzie Criton (Getica, frg. 5, 2) ca nu au fost pusi in fruntea agriculturii.

Desigur nici in privinta contributiilor comunitatilor nu dispunem de date certe pentru modalitatile de plata si pentru si pentru cuantum-ul acestora. Singurele indicii se refera la acea parte prestata sub forma de munca. Ridicarea in Dacia aproape a 90 de fortficatii, fara a mai socoti lucrarile de terasare, de exploatare si de transport a pietrei etc., in numai aproximativ un secol si jumatate, nu putea fi realizata fara munca comunitatilor agricol-pastorale. Modul cum au fost organizate anumite lucrari de anvergura si cuantumul contributiei sub forma de munca al comunitatilor nu se pot preciza, dar cel din urma era considerabil.

Tot in legatura cu formele de proprietate este posibil de presupus un control regal asupra exploatarilor de fier din zona capitalei Daciei, cel putin in ajunul si in timpul razboaielor daco-roamne de al inceputul secolului al II-lea d.Hr. nu dispunem de informatii nici in legatura cu proprietatile aristocratiei, ale preotimii, dar se stie, de pilda ca un basileu local de felul celui de la Buridava (Ocnita de astazi) este proprietarul unui atelier de ceramica. In aceste imprejurari nu se poate afirma decat ca societatea era diferentiata, sigur bine structurata si cu doua paturi distincte reprezentate de acei tarabostes-pileate si capillati-comati, pomeniti in izvoarele literare.

Clerul. Slujitorii cultului au beneficiat intotdeauna de o mare autoritate la popoarele antice, ca unii capabili sa mijloceasca legaturile cu zeii, sa le atraga bunavointa sau sa le potoleasca mania si ce detinatori de cunostinte inaccesibile "muritorilor de rand".

Pentru consideratia de care se bucurau preotii in societate este semnificativa in primul rand colaborarea dintre Burebista si marele preot Deceneu, despre care Iordanes (Getica 71) afirma ca "a condus numai pe oamenii de rand, dar chiar si pe regi". Se poate vorbi despre o "reforma religioasa" infaptuita de acelasi Deceneu, porninsu-se de tot de la informatiile ce ne parvin de la Iordanes (loc. cit.). O atare reforma nu trebuie inteleasa in sensul ierhizarii divinitatilor, ci mai de graba ca o modificare partiala a cultului, urmare a schimbarilor survenite sau impuse in conceptiile despre lumea de dincolo, sesizabile si arheologic incepand din secolul al II-lea i.Hr., ca o organizare institutionala a religiei, ca o punere de acord a activitatii slujitorilor cultului cu interesele regalitatii pe cale de a se consolida si ca o ierarhizare in sanul preotimii. Tocmai autoritatea iesita din comun a marilor preoti i-a determinat pe urmasii lui Burebista - sigur de la Comosicus incoace (Iordanes, Getica, 73) - sa preia si functia sacerdotala suprema adaugand-o celor politico-militare si judecatoresti. Aparitia si inmultirea sanctuarelor, ca si construirea lor in piatra nu sunt rezultatul amintitei reforme, ci o manifestare pe planul arhitecturii religioase, intocmai ca, de pilda, in domeniul arhitecturii militare si chiar al dezvoltarii economice a progreselor generale inregistrate de evolutia societatii geto-dace.

Concluzii

Descoperiri arheologice recente au pus in lumina aceasta extindere a populatiei din Dacia traiana spre exterior. La Sercaia (judetul Brasov) sapaturile au scos la iveala o asezare dacica, pe care locuitorii au fost obligati s-o paraseasca dupa victoria Romei, caci ea se afla in tinutul dintre Olt si Carpatii meridionali, transformat intr-o zona militara de frontiera. Dupa retragerea aureliana, in secolul al IV-lea, pe acelasi loc se aseaza oamenii veniti din interiorul provinciei, purtatori ai unei culturi materiale de factura provinciala-romana , foarte probabil latinofoni. La Sarata Monteoru (judetul Buzau), in necropola slava datand de la sfarsitul secolului al VI-lea si din secolul al VII-lea, s-a descoperit pe langa ceramica lucrata cu mana, preponderenta cantitativ si ceramica lucrata la roata rapida, foarte, asemanatoare cu cea de la Moresti. Aceasta ceramica nu poate fi atribuita nici slavilor, care in vremea aceea nu adoptasera inca roata rapida, nici gepizilor, care n-au patruns niciodata tinutul Buzaului. Rezulta ca, atat ceramica descoperita la Moresti cat si la Sarata Monteoru a apartinut autohtonilor daco-romani, care populau dominant acea zona subcarpatica.

Procesul de extindere a romanitatii provinciale au durat secole de-a randul. Etapele sale cronologice si modalitati concrete de manifestare urmeaza inca sa fie stabilite de stiinta istorica. Cert este ca la romanizarea treptata a tinuturilor nord-dunarene, din sera fostei provincii Dacia au contribuit atat provincia Moesia Inferioara, cat si prelungirile acesteia la nord de Dunare, in zona Barbosi - Sendreni in partea meridionala a tinutului dintre Prut si Nistru.

Bibliografie

Nicolae Braga - Urbanismul Daciei romane - Editura Facla, Timisoara 1980

Nicolae Stoicescu - Continuitatea romanilor - Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1980

Izvoare si marturii straine despre stramosii poporului roman - Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti 1980

Prof. univ. dr. docent Titu Georgescu, membru corespondent al Academiei de Stiinte Sociale si Politice; prof. univ. dr. Gheorghe I. Ionita; conf. univ. dr. Ioan Scurtu lector univ. Stefan Ciobanu - Probleme fundamentale ale istoriei Romaniei - Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1983

Crisan,I.H.,Burebista si epoca sa,Ed.Enclopedica,Bucuresti,1975