Sistemul de drept indian

SISTEMUL DE DREPT INDIAN

Gruparea sistemelor nationale in mari familii de drept are o infatisare distincta in cazul fiecarei familii de drept. In functie de continutul ramurii, criteriile de impartire difera. Gruparea in familii de drept privat ( civil, comercial, international privat ) este alta decat cea in familii de drept pubilic, care se face dupa cu totul alte criterii.

O familie juridica este o totalitate de sisteme juridice nationale in cadrul unui tip de drept, asociate prin comunitatea formarii istorice, structurii izvoarelor, principalelor ramuri si institutii juridice, aplicarii dreptului, aparatului de notiuni si categorii ale stiintei juridice.

Réné David a inaintat ideea despre o clasificare, conform careia in lume ar exista cinci sisteme principale de drept. Primul, cel al lumii occidentale, bazat pe principiile moralei crestine, pe principiile politice si sociale ale democratiei libere si pe o structura economica capitala. Al doilea sistem il denumeste "al lumii sovietice" diferit din cauza structurii oranduirii sociale careia i se aplica. Cel de-al treilea este sistemul islamic, al patrulea, cel hindus, iar al cincilea, sistemul chinez traditional.

India, creuzet de sisteme juridice

Extinzandu-se spre Orient, civiliztia babiloniana a ajuns in India. Aici, confluenta popoarelor eterogene, impartite in arieni si nearieni, isi gaseste propriul echilibru intr-un sistem social ce separa clar cele doua grupuri, impartindu-le intr-un sistem complex de caste. Acesta conflenta este fuziune si nu confuziune. De aici deriva rigiditatea ce iflenteaza structura dreptului brahmanic. Acestui drept, i se suprapun alte doua sisteme juridice: cel islamic si cel anglo-saxon. In practica, dreptul indian este considerat a fi mai apropiat de dreptul european fata de sistemul anglo-american. Sistemul juridic indian este considerat unul foarte important nu datorita faptului ca populatia Indiei este considerata ca fiind cea mai numeroasa, ci mai ales datorita radacinilor si izvoarelor sale.

2. Relevanta juridica a castelor

Impartirea pe caste conditioneaza dreptul Indiei antice. Prin nastere fiecare om apartine unei caste, grup social pe care n-o poate parasi. Exista peste 100 de caste care corespund unor meserii. Ele pot fi grupate in trei categorii: casta brahamanilor cei care se roaga si provaduiesc invatatura, Ksatriya, casta razboinicilor, Vaisya si Sudra, castele celor care muncesc cu mainile.

Casta cea mai elevata,, aceea a brahmanilor, ii este superioara aceluiasi rege. Dreptul brahmanic, se va dezvolta in sensul unei lacizari progresive, astfel incat raportul dintre brahmani si rege, adica dintre religie si stat, se va sfarsi prin inversare. Multe dintre normele castelor antice au supravietuit pana in zilele noastre, mai ales in spatiul normelor referitoare la casatorie si la filiatie, mai ales intre caste: Tratatul de la Gautama, spre exemplu, enumera douazeci si opt de caste mixte, rezultate din aceste casatorii. Abrogarea normelor traditionale prin intermediul normelor moderne nu a fost suficienta pentru a desfiinta castele.

Cu toate astea, in comparatie cu dreptul islamic, cel indian reflecta o teologie mai flexibila: era admis imprumutul cu dobanda, pentru ca acesta nu depasea 15 % pe an si era legala succesiunea copiilor, atat baieti cat si fete. Dar intra in sfera a ceea ce astazi numim penal ca raporturile dintre caste sa-si dezvaluie complet duritatea.

Cei impuri, adica fara casta ( śūdra ), erau expusi la pedepse dure si disproportionate. Daca un śūdra lovea o persoana dintr-o casta superioara, i se amputa membrul cu care a lovit. Daca era oaspete, trebuia sa munceasca pentru a-si rascumpara ospitalitatea. O serie de norme erau privitoare la impiedicarea acestora de a iesi din ignoranta, adica de a cunoaste scrieriile: daca se descoperea un śūdra ce asculta recitarea Vedei, urechile sale erau umplute cu plumb topit; daca putea sa recite, i de taia limba; daca stia pe de rost, era sfasiat. Apoi, conform castei superioare a brahmanilor, nu exista nicio aparare juridica pentru śūdra, astfel ca brahmanii ii puteau jigni nevatamati.

Opus śūdrei, casta brahmanilor se bucura de privilegii speciale: cine acuza un brahman era acuzat de aceeasi fapta si daca prima acuza se dovedea nefondata, acesta era gasit de doua ori vinovat. Cine gasea o comoara trebuia sa-l anunte de acest lucru pe rege, cu exceptia brahmanilor. Drepturile arhaice mai evoluate, ca cel brahmanic sau roman, prevedeau reguli precise in privinta descoperirii de comori si referitor la aceea a depozitarii lor.

3. Dreptul clasic in India

Dreptul brahmanic se formeaza si evolueaza intre 100 i.Hr. si 1100 d.Hr. La sfarsitul acestei epoci expansiunea musulmana ataca India si introduce un nou cod juridic care participa la stagnarea evolutiei, daca nu chiar distrugand-o.

" Dreptul hindus- scrie Myene- are cel mai vechi arbore genealogic dintre toate sistemele juridice cunoscute si nici azi nu da semne de decrepitudine. In timpul nostru, guverneza rase ce vin de la Kasmir la Capul Comorin si care nu au in comun nimic altceva decat supunerea fata de acel drept" .

De fapt, dreptul originar a supravietuit chiar si dupa ce, la sfarsitul anului 1600, Societatea Indilor Orientale a inceput sa aplice dreptul englez, ca alternativa sau in paralel cu cele doua sisteme deja in vigoare.

Terminologia folosita in textele fundamentale ale dreptului brahmanic provine din originea religioasa a tratativelor. Notiunea de " drept " este exprimata prin termenii "dharma" si " vyavahara ". Despre primul sunt indicate cinci semnificatii: in primul rand, semnifica religia, care e o categorie a teologiei; in al doilea rand, semnifica virtute, care e o categorie a eticii; in al treilea rand, semnifica drept, care e o categorie a jurisprudentei; in al patrulea rand, semnifica dreptate si in al cincilea rand, datorie.

Sarkar ne propune o definitie juridica acceptata astazi, ce se regaseste foarte mult in pregatirea anglo-saxona a juristilor indieni moderni: dharma sunt " privilegiile, datoriile si obilgatiile unui om, criteriul sau de conduita, ca membru al comunitatii ariene, ca membru al unei caste si ca persoana intr-o anumita faza din viata sa" . Termenul vyavahara, in schimb, semnifica " dreptul civil, dreptul pozitiv, procedura legala, litigiu sau disputa" . Astfel, acest lucru ne arata ca dharma reprezinta adevarul sau principiile juridice continute in izvoarele scrise ale dreptului brahmanic, vyavahara, in schimb, e dreptul pozitiv. Dharma se refera la o gama mai larga de activitati umane decat legislatia in sensul obisnuit si include atat purificari rituale cat si principii juridice.

4. Izvoarele dreptului brahmanic

Textele originare ale dreptului brahmanic sunt Dharmasūtra, si anume culegeri de aforisme si maxime ( sūtra ) care fac referire la insumarea regulilor religioase si sociale, cu ajutorul carora se castiga merite morale ( dharma ); castigarea acestor merite este unul dintre cele trei scopuri ale finntei umane.

Dharmasūtra-probabil redactate intre anii 900 si 300 i.Hr., au ca subiect toate regulile necesare pentru a dobandi merite morale astfel incat materia juridica e in sine limitata si dispersata. Forma aforistica ingreuna intelegerea acestor texte. Pentru a preintampina aceste inconveniente, au fost date Dharmasatra, culegeri metrice cu subiect juridic. Cu acestea incepeau reglementarile cu adevarat juridice, chiar daca indepartate de formularile pentru cei obisnuiti. Printre acestea, este amintit celebrul Cod al lui Manu (Manusmrti), care impreuna cu scrierile Yajnavalkya si ale lui Narada, constituie cheia de bolta a sistemului juridic brahmanic.

Codul lui Manu i-a starnit entuziasmul lui Nietzsche, care pe 31 mai 1888 scria:

"Tot ceea ce stim despre alte mari coduri morale pare sa fie imitarea acesteia, daca nu chiar caricatura. A se incepe cu invatatura morala egipteana; si Platon insusi mi se pare ca a fost, pur si simplu, bine instruit de un brahman".

Nietzsche vorbeste de acesta opera ca despre o opera morala, si nu juridica. De fapt, chiar daca se propune ca fiind "Legea" sau "Codul" lui Manu, acesta nu e un cod in sensul curent al termenului, ce indica in mod general o culegere de reguli privitoare la relatiile intre oameni si la pedepsele pentru diferite infractiuni. Aceasta este "Cartea Legii", dupa cum o intelegeau anticii, si cuprindea tot ce ce piveste conduita civila si religioasa a omului.[4]

Un tratat mai celebru e acela a lui Kautilya, al carui argument cuprinde administrarea statului si activitatea pedepsitoare, adica acea serie de notiuni eterogene, dar utile in gestiunea statului, care chiar si in Europa au supravietuit pana in sec.XIX sub semnul general de " stiinta statului ".

Izvoarele textuale sunt asezate inca de la originile obiceiului si de la decretul efectiv, ce are un caracter de sentinta definitiva si nu de act legislativ. Printre izvoarele dreptului, manualele indiene comunica uneori casatoria si filiatia: acesta este un act reflex al raporturilor subiective derivate din constrastul intre rigiditatea sistemului de casta si raporturile inevitabile intre caste. In realitate, sunt prevazute numeroase forme legale si ilegale de casatorie, cu efecte in privinta categoriei de copii careia i se recunostea un drept si diferite obligatii. Aceasta situatie este tipica tuturor societatilor ierarhizate: in societatea nobiliara europeana, in cazul casatoriei intre o persoana aristocrata si una burgheza sau plebee, se nasteau probleme asemanatoare, chiar daca mai simple.

5. Evolutia structurii juridice indiene

In practica juridica, dreptul indian antic se dovedeste a fi mai apropiat de dreptul european decat de cel anglo-american.

Dharmei, sau dreptului asa cum ar trebui sa fie, i se opune vyavahara, sau dreptul asa cum e, mai ales in activitatea practica a tribunalelor. Conducerea justitiei reflecta particularitatea complexa a societatii de casta: se pare ca ar fi existat trei tribunale reale, cu posibilitatea de apel de la inferior la superior, constituite de rege insusi; la acestea se adauga trei tribunale de origine populara, aranjate ierarhic ( de la inferior la superior-Pūga, Sreni, Kula ). Dominatia musulmana s-a limitat la introducerea de noi judecatori in primele trei, lasandu-le neschimbate pe cele populare. Sosirea englezilor, mareste rolul tribunalelor; astazi, judecatorul indian este pregatit (educat juridic) asemeni colegului britanic si se conformeza regulilor traditionale ( pentru common-law ) ale stare decis si ale communis error facit ius. Cu toate astea, daca nu gasesc precedente britanice, atunci se intorc la literatura juridica traditionala ( brahmanica ), ce este adaptata la exigentele moderne.

Printre regulile ce tin de proces si care se gasesc in aceste texte, se repeta deseori forme traditionale ale drepturilor arhaice si primitive, in particular judecata lui Dumnezeu. Spre deosebire de dreptul islamic, totusi inca de la origini proga scrisa apare privilegiata: se ajungea la ordalie numai daca nu exista proba scrisa sau marturie umana.

Desi mai vechi decat dreptul islamic, dreptul brahmanic cunostea deja circumstantele agravante, doua dintre cele care sunt in mod particular considerabile. Prima este recidiva, conceputa dupa criteriile actuale. Cea de-a doua este cunoasterea cartilor sacre, deoarece dupa conceptiile societatii antice indiene, infractiunea comisa de intelept era mult mai grava decat cea a nestiutorului. Aceasta dispozitie tintea probabil sa tempereze puterea castelor superioare fata de cele inferioare.

6. Consolidarea dreptului brahmanic in Nibandaha

De la aceste reguli mai vechi, numerosi comentatori au dedus reguli mai adaptate pentru societatea indiana in cursul evolutiei sale. In arhitectura sa generala totusi dreptul antic indian este in sfarsit consolidat: Kautilya, Manu, Yajnavalkya si numerosi altii aduna in mod sistematic inceputurile juridice continute in cartile religioase, atestand o progresiva afirmare a sanctiunilor juridice in legatura cu cele divine.

Adunarea textelor juridice in comentarii si in Nibandaha are legatura cu rolul tot mai mare al juristilor ca interpreti ai textelor si cu faptul ca interpretarile devin ele insele surse ale dreptului.

Nibandaha, in particular, au fost redate in epoca de tranzitie de la dreptul brahmanic originar la dreptul mixt indo-islamic, introdus de dominatia musulmana. Din acesta cauza, cele mai tarzii comentarii delimiteaza cu hotarare structurile purtatoare ale dreptului brahmanic, tocmai pentru a sustine originalitatea si autonomia in legatura cu un alt sistem juridic, nascut intr-o societate cu obiceiuri si religie total diferite.

7. Dreptul islamic alaturi de cel brahmanic

Dupa consolidarea dominatiei islamice, cele doua sisteme au reusit sa convietuiasca: in domeniul dreptului civil, pentru indieni era in vigoare dreptul brahmanic si pentru musulmani cel islamic; in domeniul dreptului penal, in schimb jurisdictia era unica. Aceasta exigenta paralela era facilitata de omogenitatea fundamentala a sistemului juridic brahmanic si a celui islamic, ambele fondate pe dispozitii religioase si sociale, intr-o mare masura compatibile. Compatibilitatea statea in faptul ca ambele sisteme juridice deduceau legile din textele sacre, de origine divina, la care era supusa intreaga societate.

Chiar si evolutia celor doua sisteme juridice prezenta un paralelism important. Izvoarele dreptului brahmanic sunt: revelatia ( Veda ) , traditia ( Smrti ) , opiniile si interpretarile juristilor ( Nibandaha ) si comentariile. Acestor patru izvoare le corespund cele din dreptul islamic, in care reveltia este continuta in Coran, traditia in Sunna, consensul inteleptilor in Ijma si interpretarile in Qiyas. Aceste afinitati structurale au dus la influente reciproce intre cele doua sisteme, astazi greu de determinat. La origini, spre exemplu, dreptul islamic prevedea testamentul, dar nu si adoptia, in timp ce inversarea exista in dreptul brahmanic.

O cauza ulterioara de intrepatrundere a celor doua tipuri de drept, a fost reprezentata de convertirile, de indieni la islamism, acompaniate totusi de conservarea obiceiurilor specifice.

In timp ce asemanarea delictelor si a pedepselor permitea unificarea proceselor penale referitoare atat la musulmani, cat si la indieni, acestia din urma au contribuit sa-si aplice propriul drept civil prin teologi ( pandit ) si prin Adunarile Satesti ( panchayat ). Acestea din urma au continuat sa functioneze pana in zilele noastre, chiar daca puterile erau limitate de Village Panchayat Acts.

Comunitatea islamica din India coloniala era printre cele mai mari din lume si aduna aproximativ o treime din credinciosi; aceasta totusi era minoritara in comparatie cu cea hindusa. Conflictul dintre cele doua comunitati a fost intodeauna viu si i-a servit Marii Britanii sa tina subjucat giuvaerul Coroanei cu o armata limitata. Aceste tensiuni au explodat in 1947 si s-au soldat cu impartirea teritoriului in cele doua state, Pakistan ( musulman ) si India ( hindus ), insotita de rascoale sangeroase.

8. India independenta

Constitutia din 1950 i-a dat Indiei structura unei republici prezidentiale, cu un sistem bicameral, al deputatilor alesi si al reprezentantilor fiecarui stat al Uniunii Indiene.

Statul indian a incercat sa refaca aspectele mai putin acceptate de traditia hindusa, emitand in 1955 Hindu Marriage Act ( ce imbunatatea pozitia femeii, reglementand poligamia si divortul ) si refacand in 1956 dreptul de succesiune ( mostenirea ).

Evolutia Uniunii Indiene a functionat, creand o democratie de tip Occidental care constituie un model pozitiv de tranzitie de la regimul colonial la cel democratic. Dreptul sau urmareste, structura formala a common law-lui, primind norme de tip occidental adaptate la particularitatile unui stat gigantic si eterogen.

9. Polemica privind codificarea dreptului indian

Dincolo de structura si de activitatea tribunalelor indiene, inflenta anglo-saxona a fost exercitata si in ceea ce priveste activitatea legislativa. Progresul economic din sec.XIX a cerut o restructurare radicala a situatiei juridice confuze existente in India, plecand de la actuala regula islamica inacceptabila, dupa care numai credinciosii puteau sa depuna marturie in tribunal. In 1833 au fost create comisii legislative cu sarcina de a consolida aplicarea normelor existente in diverse campuri ale societatii. Pentru India era momentul potrivit sa infrunte problema codificarii, care in acei ani ii impartea pe europeni.

Termenul " codificare " indica pentru englezi, nu redactarea unui cod unic ( cum este, spre exemplu, Code Napoléon ), ci resistematizarea, consolidarea si fuziunea diferitelor norme existente.

Lordul Macaulay, sustinator al unei codificari indiene retinea faptul ca aceasta sarcina a fost, in mod particular, simpla in India. Vorbind Camerei Comunelor, lordul Macaulay si-a explicat lapidat Proiectul: nu era sigur daca diferitele norme in vigoare in India ar fi putut sau ar fi trebuit sa fie cat mai repede unificate; in orice caz " fie ca acele sisteme vor fi sau nu restructurate, sa incercam sa le studiem si sa le unim. [] principiul nostru este acesta: uniformitate unde se poate avea; diversitate acolo unde trebuie sa fie; dar, in orice caz, siguranta."

La aceasta viziune europeana da raspuns cea indiana, exprimata de Comisia pentru legislatie: " Legea hindusa si cea musulmana isi trag autoritatea din religia hindusa sau musulmana. De aici, rezulta ca asa cum un legiuitor britanic nu poate sa decida principii religioase hinduse sau musulmane, in acelasi fel nu poate sa decida in priviinta normelor juridice hinduse sau musulmane. Un cod de drept musulman sau consolidarea oricarei ramuri a acestui drept, daca este stabilit(a) sa fie asemenea Legislative Council indian, nu poate deci sa pretinda a fi considerat(a) de musulmani ca un drept adevarat si propriu, dar pur si simplu, poate fi considerat(a) ca o expunere a dreptului, ce poate fi chiar si inexacta."

Trei comisii legislative au fost insarcinate cu pregatirea codurilor indiene. Prima a fost instituita in 1834, sub conducerea lordului Macaulay, cu sarcina de a reordona dreptul penal, care era sectorul cel mai confuz. Proiectul de cod prezentat de aceasta comisie in 1837 a intrat in vigoare abia in 1860, dar in acest timp i-a deschis usa unei Reforme a sistemului de casta ( Cast Disabilities Removal Act, 1850 ) ; pornind de la aceasta data, convertirea unui musulman sau a unui hindus la crestinism nu mai insemna automat si pierderea proprietatilor.

Cea de-a doua comisie legislativa a fost instituita in 1853 si a prezentat diverse rapoarte. A fixat principiile viitoarelor codificari si a pus in vigoare Codul de procedura civila ( 1859 ) si penala ( 1861 ), care se adaugau la Codul penal, elaborat de prima comisie.

Cea de-a treia comisie a intrat in functie la 14 decembrie 1861, pentru a elabora Codul Civil indian. Din activitatea sa a rezultat Indian Succession Act, ce le-a dat in sfarsit o reglementare acelor succesiuni ce nu existau ori nu erau acceptate de dreptul islamic sau brahmanic: astfel erau succesiunile crestinilor, ale evreilor, ale armenilor. In 1872 a fost reformat domeniul probelor ( Indian Evidence Act) si domeniul contractual ( Indian Contract Act ).

De consolidarea reglementarilor din dreptul indian s-a ocupat cea de-a patra Comisie legislativa, nominalizata la 11 februarie 1879. Prin aceasta, ca si in cazul precedentelor comisii, este confirmata dorinta de a adera, atat cat se poate, la modelul juridic anglo-saxon.

Influenta engleza se extindea nu numai in domeniile ce aveau legatura directa cu dezvoltarea economica, dar si in cele ce pareau nesupuse niciunei evolutii. Numeroase legi au adecvat astfel dreptul familiei la conceptiile europene: vaduvelor li s-a permis sa se recasatoreasca ( 1856 ), femeilor sa mosteneasca ( 1937 ), copilelor sa nu mai fie date spre casatorie la o varsta frageda ( 1929 ).

La sfarsitul anilor 40', intregul edificiu al interdictilor de casta referitoare la casatorie a fost zguduit de la baza- din punct de vedere juridic-inlaturand, dintr-o data cele mai traditionale forme de invalidare a casatoriei intre indieni, in timp ce, din 1949, devin valide si casatoriile celor care apartineau unor caste diferite. Aceasta lunga evolutie se incheie in 1955 cu Hindu Marriage Act.

Ca urmare, in forma sa actuala, dreptul indian se prezinta asemeni unui drept anglo-saxon: obiceiuri ce dateaza din timpuri imemoriale si integrate de norme scrise, fondeaza si acompaniaza o practica judiciara caracterizata de principiul precedentului, care obliga. Continutul acestor norme, al acestor sentinte si al acestor obiceiuri este in mod clar diferit de cel anflo-saxon, dar e corecta afirmatia ca dreptul englez i-a convertit forma definitiva dreptului indian in vigoare.

Dupa cum se exprima un autor indian: "in India, equity opereaza prin common-law, iar nu in opozitie cu acesta".

Se poate astfel aprecia, ca opera de creare a sistemului juridic indian reprezinta una din cele mai interesante experiente legislative ale zilelor noastre.

BIBLIOGRAFIE

Mario G. Losano , Marile sisteme juridice , Ed. All Beck , Bucuresti , 2005

John Dowson Myne , Treatise on Hindu Law and Usage, Higginbothams, Madras , 1953 , prefata la prima editie

U.C.Sarkar , Epochs in Hindu Legal History , Vishveshvaranand Vedic Research Institute , Hoshiarpur , 1958 . p.19

Auguste-Louis-Armand Loiseleur Deslongchamps , prefata la Louis de Manou , comprenant les institutions réligieuses et civiles des Indiens , Editions d'aujourd'hui , Paris , 1976 , p V

August Wilhelm Heffter , Die Versorgung , in Zeitschrift für das deutsche Recht , II , 1839 , p.1-25

CUPRINS:

1. India, creuzet de sisteme juridice
2. Relevanta juridica a castelor
3. Dreptul clasic in India
4. Izvoarele dreptului brahmanic
5. Evolutia structurii juridice indiene
6. Consolidarea dreptului brahmanic in Nibandaha
7. Dreptul islamic alaturi de cel brahmanic
8. India independenta
9. Polemica privind codificarea dreptului indian

Profesor, Student,

Emil Moroianu Toma Iulia-Octavia

Grupa 4, An I, ZI

Bucuresti