Critica filozofiei lui Platon

Critica filozofiei lui Platon

Platon a incercat, cu tot harul cu care natura l-a inzestrat, sa puna in concordanta statul cu libertatea individuala. Este greu de judecat daca el a reusit sa atinga acest deziderat. Putem accepta ca el a reusit sa conceapa aceasta concordanta numai in masura in care consideram libertatea, asa cum a fost gandita de mai multe ori in cursul istoriei, ca fiind necesitate inteleasa. in statul conceput de Platon nu exista libertate daca individul nu intelege ca fericirea sa depinde de supunerea neconditionata fata de autoritate. Ne intrebam, insa, aproape instinctual, daca exista libertate acolo unde exista supunere, pentru ca la Platon aceasta supunere este aproape fanatica.

Suntem de acord cu Platon ca omul virtuos este un om liber, dar numai in masura in care virtutea ii vizeaza fiinta sa individuala. Virtutea inseamna impacarea individului cu sine insusi si cu celalalt. Dar daca omul este virtuos nu mai este nevoie de stat. Platon, insa, subordoneaza statului virtutile individuale. intr-o astfel de situatie, statul exista pentru ca oamenii nu sunt virtuosi, singura virtute fiind intruchipata de catre stat. Chiar Platon ne spune undeva, in dialogurile sale, ca virtutea nu se poate invata. Ca urmare, oamenii vor fi permanent lipsiti de virtute si necesitatea statului va fi vesnica. Daca nu se accepta o astfel de explicatie globala, din opera lui Platon rezulta ca numai o parte din oameni sunt virtuosi si numai acestia trebuie sa conduca, ceilalti ramanand intr-o vesnica supunere. intr-o astfel de situatie nu exista libertate pentru oameni, ci numai pentru anumiti oameni, aceia capabili sa conduca.

Din aceasta supunere neconditionata a individului fata de autoritate, rezulta caracterul politienesc al statului conceput de Platon. Se iau mai ales masuri impotriva singularizarii. Acest stat este mereu stapanit de teama ca nu cumva individul sa poata gandi pe cont propriu, sa alunece afara din fagasul obisnuit'.

Statul, asa cum a fost gandit de Platon, nu are alta preocupare decat aceea de a se conserva pe sine, individul neinsemnand nimic. Punand in aplicare o politie severa a moravurilor, statul poate fi gandit ca o uriasa scoala de corectie in care fiecare gest iesit in afara canoanelor este pedepsit cu asprime.

Platon a fost impotriva acumularilor de bogatii individuale pentru ca, considera el, bogatia duce la discordie in cetate. De aceea, el va concepe un egalitarism de natura comunista. Cetatea trebuie sa fie bogata pentru a le asigura tuturor fericirea. in plus, omul bogat nu mai poate fi supus usor statului. Comunismul egalitarist propovaduit de Platon avea ca ultim tel subordonarea totala a individului fata de stat. Acest comunism nu seamana insa cu comunismul gandit de Marx pentru ca Platon va mentine deosebirea intre castele sociale.

Prin sustinerea ideii ca statul este totul iar individul nu este nimic, Platon punea in practica idei speculative de genul „partea exista in vederea intregului, iar nu intregul in vederea partii tu esti creat de dragul intregului si nu intregul de dragul tau'. Aplicate la domeniul social, aceste afirmatii vin sa consolideze subordonarea individului fata de stat. Colectivismul, ca intreg, va fi superior individualismului.

Statul platonician pare sa fie un stat totalitar. Totusi, statul legal pe care Platon il descrie in dialogul Legile, este supus unor impulsiuni contrare, ce il fac sa oscileze intre o anihilare a individualitatii, supusa unei reglementari amanuntite, ce il subordoneaza pe individ diverselor structuri sociale, culmi­nand cu statul, creand ceea ce mult mai tarziu se va numi stat-providenta, si o implicare a indivizilor in crearea tuturor structurilor politice, structuri con­trolabile si, deci, limitate, atat de cetateni, cat si intre ele, in vederea impunerii legilor chiar guvernantilor, creandu-se astfel un stat ce seamana mult cu cel care mai tarziu se va numi stat de drept.

Platon nu absolutizeaza votul si alegerile, nici tragerea la sorti, criteriul competentei fiind esential pentru ocuparea functiilor in stat. Puterile magistratilor, in sens larg, desigur, sunt apoi limitate, ei trebuind sa se supuna, cu mai multa strictete decat ceilalti cetateni, legilor. Durata mandatului magistratilor este limitata, caci puterea prea lung exercitata corupe. „Toti judecatorii, toti magistratii, vor fi tinuti sa dea socoteala de judecatile lor si de administratia lor'[1]. Asadar, principiile care fundamenteaza statul legal al lui Platon sunt cel al legitimitatii, al competentei, al supunerii guvernantilor fata de un sistem normativ pe care nu-l pot decat cu greu modifica, al limitarii puterii si al responsabilitatii. Acest stat nu mai pare, privit din acest unghi totalitar, ci seamana tot mai mult cu un stat de drept modern.

Statul de drept este un stat supus dreptului, unui drept ce-l constituie si pe care nu-l poate modifica dupa bunul plac. Ori statul conceput de Platon este tocmai un astfel de stat. Ca si in doctrina statului de drept, exista in filosofia juridica a lui Platon o ierarhizare a legilor, ierarhizare facuta in raport cu finalitatea ultima a normei si nu in raport cu vointa care se exprima in ea. Legile au ca scop cultivarea si chiar impunerea virtutilor, iar acestea sunt la Platon ierarhizate, aceasta ierarhie fiind aratata in mai multe locuri atat in Republica cat si in Legile. 

Normele de conduita nu trebuie decat sa se conformeze ierarhiei valorice a virtutilor, rezultand astfel un sistem juridic piramidal, in care norma supe­rioara intemeiaza si isi subordoneaza normele inferioare, caci legea nu trebuie niciodata „sa dea unui bine inferior consideratia pe care o merita un bine mai inalt.

Pe de alta parte, tot ca in doctrina statului de drept, constrangerea trebuie sa fie previzibila, caci dreptul din cetatea lui Platon este unul public si cunoscut de catre toti, iar guvernantii se supun acestuia cu mai multa strictete decat cetatenii de rand. Legile sunt insotite de o expunere de motive care are rolul de a-i face pe cetateni sa inteleaga nu doar existenta regulii, ci si necesitatea ei. Ei prevad si justifica in felul acesta constrangerea venita din partea statului, care la randul lui, este responsabil pentru aplica­rea pe care o face normelor. Supusi legilor, guvernantii nu pot actiona arbitrar,

Asadar, statul lui Platon, este o dictatura a legilor, dar a legilor ce educa, a unui drept legitim, perfect rational, ce incearca, poate in sensul anumitor totalitarisme moderne, cum este cel marxist, sa faca prin drept un om nou, perfect rational si moral. Dar spre deosebire de acest totalitarism modern, dreptul educativ conceput de Platon nu este unul exclusiv constrangator, el este o seductie, un drept ce convinge. Acest drept are „doua mijloace de a face legile sa fie respectate: convingerea si forta, iar legiuitorii totalitari utilizeaza intotdeauna „fata de multimea ignoranta () numai pe cel de al doilea. Ei nu stiu ce inseamna a indulci forta cu convingerea; si forta este singurul resort ce-l pun in miscare'.