Politica de aparare dupa tratatul de la amsterdam

POLITICA DE APARARE DUPA TRATATUL DE LA AMSTERDAM

Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC), pilonul II al Tratatului de la Maastricht a stat si ea in atentia si pe agenda Conferintei Interguvernamentale. Comunitarizarea acestui pilon intampina foarte multe dificultati, securitatea statelor membre constituind hard core-ul (nucleul) suveranitatii acestora, iar transferul de competente in acest domeniu punea in discutie insasi ideea de stat-natiune.

La lucrarile Conferintei au fost subliniate urmatoarele puncte: clarificarea relatiilor intre Uniunea Europeana si Uniunea Europei Occidentale; gasirea unor solutii de consens in ceea ce priveste apararea; un posibil amendament al articolului 223 privind o posibila piata a armamentelor.

Chestiunile politicii externe si apararii au determinat pozitii diferite ale statelor membre. A aparut la un moment dat riscul constituirii a doua grupuri: unul format din state care doreau aprofundarea procesului integrarii si integrarea politicii externe si de securitate in logica acesteia si un alt grup format din membri atasati unei gandiri interguvernamentale.

Germania a manifestat un radicalism proeuropean  ceea ce priveste introducerea PESC in cadrul acquis-ului comunitar si tot ea sugerat ca decizia in domeniu sa se bazeze pe majoritate calificata, iar UEO sa fie dezvoltata ca o componenta a politicii comune de aparare europeana. Acest punct de vedere era si expresia dezbaterilor lansate de Uniunea Crestin-Democrata in Germania in timpul presedintiei germane a UE din 1994.

Aflata la putere cu cancelarul Helmuth Kohl, o factiune din CDU a lansat la, 1 septembrie 1994, un document intitulat "Reflectii asupra politicii europene". Documentul redactat de Wolfgang Schaeuble si Karl Lamers propunea constituirea unei Europe a "geometriei variabile" structurata in jurul nucleului dur format din Franta, Germania si tarile Beneluxului. Autorii au criticat "deficitul democratic" al UE, deficienta europeana in gestionarea crizei din Iugoslavia din anii'90, limitele Tratatului de la Maastricht etc. Ei au sustinut cinci prioritati pentru UE: dezvoltarea institutionala a Uniunii printr-o formula federala deschisa, afirmarea "nucleului dur", dar deschis si altor tari, intensificarea relatiilor franco-germane, eficientizarea capacitatii de actiune a PESC prin crearea unei formule de planificare, extinderea catre Europa Centrala si de Est pentru a evita rolul de echilibrator al Germaniei.

Franta, cum era de asteptat, avand in vedere pozitiile anterioare ale acestei tari, s-a pronuntat pentru intarirea pilonului european de aparare si pentru crearea unui "Presedinte al Uniunii sau a unui Secretar General al PESC", ales pe 2 sau 3 ani care sa reprezinte politica externa si de aparare a Uniunii.

Grupul doi era impartit in doua subgrupuri: unul formai din Austria, Portugalia, Marea Britanie si Danemarca. Austria si Suedia erau observatori in cadrul UEO si solicitau mentinerea neutralitatii lor, iar Finlanda s-a pronuntat pentru mentinerea situatiei sale geopolitice. Cele trei tari se opuneau participarii la actiunile militare ale UE. Ele doreau limitarea actiunilor de securitate la mentinerea pacii si ajutoare umanitare, cu alte cuvinte, preferau o gestionare civila a crizelor internationale si europene.

Marea Britanie a manifestat vii reticente fata de integrarea UEO in Uniunea Europeana si a considerat ca PESC trebuia sa ramana in sfera cooperarii interguvernamentale.

Cea mai reticenta tara s-a dovedit a fi Portugalia, care considera NATO ca fiind cruciala pentru securitatea europeana.

Daca statele membre aveau pozitii diferite, grupul de analiza a dat dovada de echilibru. El a elaborat doua rapoarte in septembrie si, respectiv, decembrie 1995. Propunerile sale vizau cresterea rolului Parlamentului si Comisiei in cadrul PESC si o accentuare a colaborarii dintre UE si UEO, mergand pana la integrarea definitiva a celei din urma. Pentru a face operational pilonul II, grupul de analiza propunea aplicarea regulii consensului, ceea ce trimitea spre ideea cooperarii interguvernamentale.

Conferinta Interguvernamentala nu a putut depasi dificultatile ridicate pe parcurs, precum opozitia fata de o reala politica externa si de aparare europeana care sa exprime identitatea UE in plan international. In loc de a uni cele doua dimensiuni ale identitatii externe ale Uniunii, Conferinta va consacra fractura intre actiunea internationala politica si cea economica.

Nu numai ca logica celor trei piloni, introdusa de Tratatul de la Maastricht, n-a fost pusa in cauza, dar ideea franceza de a crea o "Doamna sau domn PESC" a contribuit la nasterea unei autoritati paralele in politica externa, supusa unor logici procedurale diferite, fara nici o concertare  intre actiunile economice-comerciale si cele de politica internationala. Institutia unui responsabil PESC se adauga altor 7 institutii create pentru a gestiona PESC. Conform parerii lui Jean-Louis Bourlanges, ea nu avea alta justificare decat sa exprime pareri contrare presedintelui Comisiei si sa corecteze atitudinile presedintelui Consiliului. Constituirea unei noi troici care a asociat "Doamna sau domnul PESC", comisarul afacerilor internationale si presedintele Consiliului in exercitiu permitea o ajustare a pozitiilor Consiliului si Comisiei, dar nu contribuia deloc la elaborarea unei strategii internationale coerente. Intr-adevar, rolul responsabilului PESC era foarte limitat daca avem in vedere ca acesta nu avea la dispozitie nici mijloace militare, ce ramaneau sub controlul NATO, si nici finantare, ce ramanea in competenta Comisiei.

Daca in ceea ce priveste aplicarea regulii majoritatii calificate in luarea deciziilor de politica externa si aparare era de inteles ca Cei 15 nu vor ajunge la un compromis, fiind vorba de aspectul esential al suveranitatii lor, partizanii integrarii si-au pus sperantele in dispozitiile care permiteau introducerea unei flexibilitati suficiente pentru a permite unor state sa manifeste initiative politico-diplomatice, fara a fi paralizate de opozitia unora sau de inertia altora.

Conferinta din 1996-1997, la propunerea Germaniei si Frantei, a luat in considerare doua tipuri de dispozitii. Una a fost clauza cooperarii intensificate, iar cealalta era clauza abtinerii pozitive. Prima clauza permitea unui grup de state membre sa aiba o cooperare intarita, durabila intr-un domeniu prealabil definit. Cea de-a doua clauza introducea posibilitatea fiecarui stat de a se abtine de la initiativele diplomatice si militare ale UE, fara a le putea bloca. A doua clauza parea foarte importanta daca avem in vedere faptul ca era un mijloc subtil de a corecta principiul unanimitatii, permitand Uniunii sa actioneze in plan extern si militar. Era singura ce permitea combinarea a trei elemente: puterea de initiativa pentru unii, datoria solidaritatii pentru majoritatea statelor membre si dreptul de abtinere pentru minoritate.