Sisteme de sanatate. Caracteristici si evaluari.

Sisteme de sanatate. Caracteristici si evaluari.

Intrucat sanatatea reprezinta o valoare fundamentala pentru individ si societate, o resursa a dezvoltarii vietii sociale in ansamblul ei, orice societate tinde sa-si valorifice sanatatea ca resursa functionala si sa organizeze un sistem de protectie impotriva bolii, organizat astfel incat sa asigure depistarea, ingrijirea si restabilirea celor afectati.

Sistemele de asigurare a sanatatii au aparut incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea, in cadrul programelor de protectie sociala initiate la presiunea miscarilor sindicale, muncitoresti si a diverselor grupari politice. Prin perfectionarea acestor programe s-a ajuns la conceptul de "securitate sociala" utilizat in 1935 in SUA, termen prin care se intelege protectia pe care o asigura societatea pentru membrii ei, printr-o serie de masuri publice, impotriva problemelor economice si sociale cauzate de pierderea sau reducerea substantiala a veniturilor datorita imbolnavirii, invaliditatii, bitranetii sau mortii. Securitatea sociala devine astfel expresia solidaritatii financiare dintre membrii unei societati, in virtutea unui principiu conform caruia "marimea cotizatiei nu se face in functie de porbabilitatea producerii evenimentului contra caruia se face asigurarea, ci in functie de venit" (D. Anvers, 1991).

Sistemele de asistenta presupun ajutarea minoritatilor lipsite de resurse de catre colectivitate, neadmitandu-se astfel excluderea unor categorii sociale, spre deosebire de asigurarile facultative ce pot fi contractate individual si sunt o cumparare de drepturi.

Primul sistem de asigurari sociale a fost creat de Bismarck, intre anii 1883-1889, debutand prin asigurarea de boala condusa prin fondurile de ajutor mutual existente si ulterior aparand asigurarile privind accidentele de munca operate de asociatiile patronale si cele de invaliditate si batranete, in administratia locala. Deja muncitorii, patronii si statul , ca parteneri sociali, aveau roluri, drepturi si obligatii in conducerea sistemului ca intreg. Asigurarile sociale erau finantate prin contributii si erau obligatorii pentru salariatii pentru care fusesera create. Dupa anii '30 sistemele de asigurari sociale se extind in multe din tarile lumii, iar in perioada postbelica, prin sistemul propus de William Beveridge, inregistreaza un salt calitativ. El a considerat ca orice sistem satisfacator de asigurari sociale trbuie sa se bazeze pe trei elemente:

alocatii pentru copii, cerintele familiilor cu copii trebuind sa fie satisfacute mai bine prin alocatii universale, indiferent daca sustinatorii au sau nu de lucru

serviciu national de sanatate care sa furnizeze ingrijire acolo unde este necesar fara conditia de plata a indivizilor si care inlocuieste rolul asigurarilor de sanatate, mentinand o populatie sanatoasa.

asigurarea de catre guvern a fortei de munca si prevenirea somajului in masa.

In conformitate cu modul de finantare, se cunosc patru tipuri fundamentale de sisteme de sanatate:

Sistemul asigurarilor private - este preponderent in SUA, Thailanda, Africa de Sud, Filipine, Nepal si este exceptia in tarile Europei Occidentale. A aparut ca rezultat al politicii economice americane potrivit careia sectorul particular si mecanismele pietei libere conduc la o mai buna functionare cu cheltuieli mai mici si, totodata, a cuantificarii sanatatii drept un bun de consum pe care individul il cumpara in functie de posibilitati, fara ca societatea sa fie obligata sa furnizeze cuiva ingrijire medicala. Nu exista un sistem de asigurari pentru caz de boala generalizat, cheltuielile publice alocate sanatatii sunt minime si, de asemeni, nu exista asigurare obligatorie de boala, individul adresandu-se unei companii private de asigurari. In anii '60, in SUA, au fost totusi initiate programe sociale de asigurare medicala a populatiei destinate persoanelor cu venituri reduse si persoanelor in varsta de peste 65 de ani, ce furnizeaza protectie impotriva costurilor ridicate ale spitalizarii si ale platii medicilor.

Avantaje ale sistemului asigurarilor private:

alegerea furnizorului si a gamei de servicii

transparenta in costurile si beneficiile oferite de sistem

finantarea nu depinde de obiectivele politice stabilite pe termen scurt

finantarea directa il face pe consumator sa fie constient de costul ingrijirii sanatatii, determinandu-l sa adopte un stil de viata preventiv

Dezavantaje ale sistemului asigurarilor private:

lipsa echitatii in contributia cetatenilor la finantarea sistemului medical

slaba acoperire a populatiei cu servicii de sanatate

dificultatea de a controla cheltuielile medicale globale (la nivel national)

accesibilitatea scazuta la asistenta medicala a populatiei defavorizate

costurile ridicate implicate de companiile de asigurare si onorariile ridicate ale medicilor.

Sistemul national de sanatate bazat pe finantarea centrala - intalnit in Anglia, Suedia, Danemarca, Norvegia, Grecia, Arabia Saudita, Israel, Noua Zeelanda, Canada, Portugalia, Italia, Spania, are atat dimensiuni sociale cat si economice. Fondurile destinate sanatatii sunt colectate prin intermediul sistemului fiscal, iar acoperirea cu servicii medicale se realizeaza prin inscrierea fiecarui individ pe lista de pacienti ai medicului generalist preferat, fara a se folosi drept criteriu capacitatea de plata a cetateanului. Gradul de echitate a sistemului depinde de modalitatea de impozitare aleasa, iar sumele alocate asistentei medicale sunt stabilite de Parlament. Finantarea prin impozite generale nu presupune doar existenta unui sistem sanitar public, din banii colectati finantandu-se atat furnizorii de sanatate publici, cat si cei privati. Plata medicilor in acest sistem are la baza fie capitatia, fie salariul.

Avantaje ale sistemului de finantare centrala:

echitatea in finantare

acoperirea larga si reglementata cu servicii de sanatate

posibilitatea controlului asupra cheltuielilor medicale totale

Dezvantaje ale sistemului de finantare centrala:

lipsa participarii individuale la deciziile de finantare

lipsa de transparenta in finantarea unor costuri pentru servicii medicale aditionale

posibilitatea afectarii finantarii sistemului medical de deciziile politice pe termen scurt.

Sistemul de asigurari sociale de sanatate (de tip Bismarck) - este prezent in tari precum Germania, Franta, Belgia, Japonia, Australia, Brazilia, Egipt, India si are ca principala sursa de finantare contributiile obligatorii platite de angajatori si angajati. Fondurile adunate sunt dependente de numarul persoanelor active si cotizante, iar rezultatele sunt legate de echilibrul intre numarul acestora si cel al beneficiarilor de servicii medicale. Acest lucru conduce la aparitia dificultatilor in perioadele cu rate inalte ale somajului, atunci cand scade numarul cotizantilor, fiind necesara interventia de la buget pentru a nu creste prima de asigurare. Asistenta sanitara pentru categoriile de persoane ce nu activeaza pe piata muncii (someri, pensionari, copii, elevi, studenti) este suportata de stat. Fondurile obtinute nu sunt stabilite de Parlament, ci se stabilesc in functie de capacitatea financiara a cetatenilor, indiferent de starea lor de sanatate, toti trebuind sa aiba acces la ingrijirile medicale. Palta medicilor se face dupa numarul de prestatii acordate, existand astfel riscul consumului indus si al inflatiei de servicii.

Avantaje ale sistemului de asigurari sociale de sanatate:

transparenta mai mare a contributiilor si beneficiilor sistemului pentru cetatean

finantarea sistemului medical este legata de nivelul veniturilor

finantarea este independenta de schimbarea prioritatile politice

Dezavantaje ale sistemului de asigurari sociale de sanatate:

reducerea bazei de contributii in perioada de recesiune economica

finantarea este strans dependenta de gradul de ocupare ori somaj al fortei de munca

impune costuri mai mari pentru agentii economici.

Principalele criterii de evaluare a sistemelor de sanatate sunt:

echitatea in finantare

gama de servicii pe care le acopera

gradul de acoperire a populatiei

eficienta

transparenta

libertatea de alegere

accesibilitatea

stabilirea finantarii

procentul cheltuielilor din PIB pentru sanatate

satisfactia populatiei fata de ingrijirea sanatatii