Perceptia sociala si teoria atribuirii

Perceptia sociala si teoria atribuirii

1. Precizari terminologice

Daca psihologia generala se preocupa de perceptie ca reflectare a obiectelor in subiectivitatea individului, psihologia sociala se centreaza pe un alter, omul ca stimul pentru om.

In sens larg, perceptie sociala inseamna atat perceperea fenomenelor sociale, perceptia colectiva (grupala), cat si perceptia celuilalt.

In sens restrans perceptia sociala reprezinta studiul modului in care ne formam impresii despre ceilalti si elaboram rationamente privitoare la ei.

Definim perceptia sociala ca procesul cognitiv realizat in cadrele experientei sociale a individului, prin folosirea tiparelor culturale existente. Astfel, a-l percepe pe celalalt inseamna a-l introduce in diferite categorii semnificative din punctul de vedere al unei culturi, a-i cunoaste statusul si rolul.

Cum se realizeaza insa perceptia sociala

2. Elementele percepției sociale

Perceptia semenilor se bazeaza pe o informatie incompleta, pe anumiti indici la care se adauga datele memoriei si categoriile culturale existente. Indicii pe care-I primim sunt referitori la:

1. aparenta fizica

a.configuratia fetei – deși suntem invațați de mici sa nu judecam carțile dupa coperte și pe oameni dupa aparența fizica, adulți fiind, se pare ca cedam acestei tentații. Intr-un studiu realizat asupra studenților s-a constatat ca aproximativ 90% dintre ei considerau ca trasaturile feței spun ceva despre caracterul persoanei: astfel, buzele subțiri denota rautate, ochii mari – naivitate, inocența, fruntea inalta – inteligența sau o persoana meditativa. Cat de adevarate sunt aceste asocieri, las la aprecierea voastra. Totuși, se pare ca, indiferent ce ne invața experiența, ne abținem cu greu de la a nu face astfel de aprecieri.

b. structura corporala - in privința structurii corporale, aceasta vine sa completeze impresia pe care trasaturile feței o fac asupra noastra. Daca va amintiți, au existat chiar teorii personologice bazate pe structura corporala. Ma refer aici la Sheldon sau Kretschmer și la legaturile pe care ei le fac,de exemplu, intre structura corporala și inclinția de a declanșa anumite tulburari psihice

c. imbracamintea in privința imbracaminții, sigur ca aceasta ne poate furniza indicii importante despre statusul socio-economic al persoanei in cauza, despre modul in care se autopercepe aceasta (cum iși imbraca personajul spre a-l prezenta publicului), chiar despre anumite tulburari psihice (se știe ca depresia determina in majoritatea cazurilor un grad de neglijența vestimentara, la fel și tulburarile discordante, structurile maniacale tind sa fie excesive, atat ca paleta cromatica, cat și ca accesorizare, etc.)

2. limbajul verbal – se spune ca limbajul a fost creat pentru a ascunde, totuși exista și in modul de folosire a limbajului indici importanți cu privire la ceea ce este persoana. Dincolo de faptul ca este vehicol al gandurilor noastre, expresivitatea limbajului, modul de combinare al cuvintelor, bogația lexicului dau informații importante despre nivelul de instrucție, despre inteligența, despre creativitatea persoanei in cauza.

3. limbajul nonverbal

a. mimica – așa cum aratam mai devreme, daca limbajul verbal a fost facut pentru a ascunde, cel nonverbal ne tradeaza. Expresiile faciale completeaza sau chiar contrazic ceea ce afirmam cu ajutorul cuvantului.

b. pantomimica - reprezinta ansamblul gesturilor pe care le facem și pot fi de asemenea indici importanți in citirea personalitații cuiva. Comparați gesturile ample, sigure, convingatoare ale extravertului, cu modalitatea mult mai rezervata, pliata pe sine, a intravertului. Comparați timidul cu cel foarte sigur de sine, gandiți-va cum primul pare, in cele mai multe situații sociale, ca nu știe cum sa-și țina mainile și ce sa faca cu ele.

c. postura - pe langa cele expuse pana acum, felul in care cineva sta, merge sau se așeaza, ne ofera alte importante informații despre felul in care el este și se simte.

Aceasta scanare a celorlați o facem foarte rapid și oarecum spontan, in incercarea de a-i categorisi și ințelege astfel mult mai repede cu cine avem de-a face, pentru a ști cum sa ne comportam.

Pornind de la aceasta cunoastere superficiala, fragmentara si exterioara, cum ajungem sa ne dam seama de esenta fenomenelor, cu alte cuvinte despre cauzele care au declansat un anumit comportament ? este meritul teoriei atribuirii de a fi raspuns la aceasta intrebare.

3. Teoria atribuirii

Teoria atribuirii reprezinta una din liniile de cercetare ale psihologiei sociale interesata de modalitațile in care oamenii iși explica ceea ce fac ei inșiși sau ceea ce fac, simt ori gandesc ceilalți.

Pionieratul in domeniul atribuirii l-a facut Fritz Heider in 1958, pentru ca apoi, numarul lucrarilor dedicate acestei probleme sa creasca exponential, ajungandu-se doar in 1980 la peste 900 de lucrari privind atribuirea.Pentru Heider, atribuirea este procesul prin care omul intuiește realitatea, o poate prezice și stapani.( cf. Iluț, Radu,Matei,1994)

Teoria atribuirii reprezinta o parte a ceea ce se numeste psihologie naiva (a simtului comun). Se pleaca de la supozitia ca, in incercarea de a face inteligibila realitatea, de a-si explica evenimentele ai caror actori si observatori sunt, oamenii obisnuiti se comporta ca un fel de oameni de stiinta intuitivi sau spontani. Ei uzeaza, ca si savantul, de o serie de teorii, ipoteze, principii de concordanta si lanturi de deductii dinspre fenomenele observabile spre cauzele ce le-au generat. (Iluț, Radu,Matei,1994).

Notiuni folosite in teoria atribuirii:

actor – cel care se afla in campul perceptiei noastre;

observator – cel care percepe;

inferenta – procedeu mental prin care individul ajunge la concluzia ca dintre mai multe posibile cauze ale unui comportament, una anume este raspunzatoare de producerea acestuia. In urma procedeului inferential ajungem sa dam sens, sa atribuim o cauza comportamentului altei persoane, sau chiar propriului comportament (vorbim deci, atat despre heteroatribuire, cat si despre autoatribuire);

atribuire interna – este astfel atunci cand consideram ca individul a fost determinat din interior ( de dispozitiile, de trasaturile sale) sa realizeze un anumit comportament;

atribuire externa – atunci cand consideram ca un comportament al actorului este determinat din exterior, de catre situatie;

3.1.Cand au loc atribuirile ?

Conform lui Heider, acestea au loc atunci cind apare o incoerența sau instabilitate a mediului, cind o incertitudine sau un conflict apasa asupra acestui mediu. Nu cautam deci o explicație la orice, ci ne punem intrebari in fața nefamiliarului. Aici trebuie adusa in discuție și una dintre teoriile psihologiei cognitive (Abelson,1969), teorie care arata ca, in general, evenimentele se petrec in conformitate cu anumite script-uri sau scenarii, conținind secvențele așteptate și ordinea de derulare a lor. Exista astfel script-uri pentru prima intalnire, pentru conduita in sala de așteptare a medicului, pentru situația de examen, etc. Chiar daca detaliile difera de la o situație la alta, in linii mari vom intalni aceleași secvențe și in aceeași ordine.

Dimpotriva, cind scenariul lipsește sau cand ceva nu corespunde așteptarilor noastre, au loc activitați inferențiale. Activitațile cognitive care vizeaza familiarizarea cu neobișnuitul ( Moscovici,1981), ar fi intreprinse atunci cind se constata un decalaj intre ceea ce este și ce ar trebui sa fie, cind suntem confruntați cu neașteptatul (Doise,W, .Deschamp, J.C, și Mugny,G, 1996).

Reproducem in continuare, dupa J.C.Deschamp, un experiment care dorește sa dovedeasca acest fapt:

Un complice al experimentatorului se strecoara intr-o coada de studenți care așteapta sa le vina randul la facut fotocopii. Intruziunea lui este insoțita de una dintre cererile urmatoare: “scuzați-ma, am X fotocopii de facut, pot folosi copiatorul?”(cerere fara justificare); “scuzați-ma, am X fotocopii de facut, pot folosi copiatorul, intrucat sunt foarte grabit?”( cerere cu justificare); “scuzați-ma, am X fotocopii de facut, pot folosi copiatorul, intrucat am X fotocopii de facut?”(cerere cu falsa justificare). Cand cererea nu era foarte costisitoare pentru subiecți (5 fotocopii), cererea cu falsa justificare beneficiaza de aceeași complezența din partea subiecților ca și cererea justificata. Nu la fel stau lucrurile atunci cand cererea este mai importanta ( 20 de fotocopii). Pentru autori, in cursul normal al vieții cotodiene, oamenii analizeaza situația verificand numai daca derularea evenimentelor se face conform așteptarilor, daca ele au loc conform scenariului obișnuit. Scenariul pe care subiecții il au in cap intr-o cercetare de acest gen implica o cerere și o justificare. Cand cererea nu este foarte importanta, subiecții se asigura, pur și simplu, ca scenariul este respectat, fara sa continue analiza. (Doise,W, .Deschamp,J.C, și Mugny,G, 1996, pag.173).

3.2. Modele  ale atribuirii

A. Modelul  inferentei corespondente ( Jones si Davis)

Pentru Jones și Davis (1965), care se situeaza explicit in descendența lucrarilor lui Heider, problema centrala este atribuirea unor dispoziții personale stabile celuilalt, pornind de la acțiunile observate. Este vorba despre deducerea intențiilor subiacente comportamentului unui individ, aceste intenții permițand ele insele sa se atribuie individului o dispoziție personala.

O inferenta este o deductie. De ce inferenta corespondenta? – pentru ca incercam sa deducem din act daca el corespunde unei dispozitii personal stabile a actorului.

- Este persoana care a comis un act agresiv o bestie ?

- Este cel care a donat bani bisericii un altruist?

Pentru a raspunde acestor intrebari, oamenii realizeaza inferente bazandu-se pe trei categorii de factori:

Primul factor este constituit de libertatea alegerii. Acele comportamente care nu sunt impuse, care nu sunt coercitive, dau cele mai multe informatii despre actor.(este evident ca daca realizez un act pentru ca cineva m-a silit sa-l fac, acest lucru nu va da prea multe informații despre dispozițiile mele personale).

Al doilea factor de care tinem seama este cat de neasteptata e conduita in cauza. Adica, pe masura ce ea se indeparteaza de prescriptiile de status – rol, ea este considerata ca fiind mai personala. O actiune exercitata in virtutea respectarii stricte a prescriptiilor de rol nu este informativa.

Iata in acest sens un experiment citat de Willem Doise, J.C.Deschamp și G.Mugny (Psihologie sociala experimentala, 1996)

O conduita care se abate de la exigențele unui rol determinat intr-o situație data furnizeaza mai multe informații observatorului decat una care corespunde exigențelor rolului. In acest studiu, variabila libertații de alegere a actorului este definita ca abatere fața de un rol, noțiunea de rol fiind definita, la randul ei, ca un ansamblu de comportamente așteptate, implicit definite in consemnele date subiecților actori.In aceasta cercetare, subiecții ascultau impreuna un interviu de candidatura fie la postul de sub-marinar, fie de astronaut. Un psiholog ii descria complicelui(persoana care aplica pentru unul dintre aceste poaturi) calitațile necesare pentru aceste funcții, acestea fiind extravertire pentru marinar (spirit de echipa, cooperare,etc), și introvertire pentru astronaut (capacitatea de a trai singur, etc.). Apoi complicele raspundea unei serii de intrebari, comportamentul sau verbal fiind fie conform exigențelor rolului (introvertire pentru candidatul astronaut și extrovertire pentru candidatul marinar), fie contrarii exigențelor rolului. In fine, se cerea subiecților sa-l evalueze pe complice(in privința dimensiunii extraversie-introversie); se cerea, de asemenea, acestor subiecți sa spuna daca erau siguri de evaluarile lor și daca,dupa parerea lor, complicele iși dezvaluise adevarata identitate.

Conform rezultatelor, certitudinea referitoare la atribuirea unor caracteristici celuilalt crește atunci cand conduitele complicelui nu sunt conforme cu cele cerute pentru un anume rol. Subiecții ar avea tendința de a nu reține decat aspectele nonconforme din conduita complicelui ca indicatori ai intențiilor acestuia.

Al treilea factor priveste efectele sau consecintele unei actiuni.Actele care produc mai multe efecte dezirabile nu dezvaluie motivațiile unei persoane așa de bine cum o fac actele care au o singura consecința favorabila.De exemplu, ne e mai greu sa știm de ce cineva care are o slujba placuta, care-i ofera și o remunerație corespunzatoare și un status ridicat, alege aceasta slujba, deoarece fiecare dintre consecinețele enumerate paote constitui o motivație.

Odata aceste condiții indeplinite, procesul de atribuire se desfașoara astfel

1. Observatorul repereaza efectele unei acțiuni

2. El compara efectele acestei acțiuni cu efectele altor acțiuni posibile dar nerealizate

3. Stabilește corespondența intre acțiunea efectuata, intenția subiacenta și o dispoziție.

B. Modelul covariatiei (H. Kelley)

Daca modelul anterior descrie felul in care oamenii fac inferente despre dispozitiile personale pornind de la comportament, acest model mai ia in discutie un factor – situatia.. Exista foarte multe comportamente care pot fi atribuite la fel de bine dispozitiilor personale, dar si factorilor situationali. Deci, ce a determinat comportamentul lui X intr-o anume conjunctura? Ceva din structura interna a lui X, o dispoziție personala sau ceva din situație Din acest punct de vedere Kelley este de acord cu Heider privitor la faptul ca oamenii obisnuiti se comporta in maniera oamenilor de stiinta. Ei nu-i aduc pe ceilalti in laborator, dar fac comparatii si-i judeca in termeni experimentali. Conform autorului, oamenii fac atribuiri folosind un principiu al covariatiei: daca un factor determina comportamentul, atunci el este prezent de cite ori comportamentul se produce si absent cand nu se produce.

Principiul covariatiei se aplica atunci cand informatia provine din observatii repetate. Atunci, observatorul va grupa informatia in trei categorii:

1.Informatie consensuala

Aceasta provine de la comportamentul unor persoane diferite aflate in aceeasi situatie, sub influenta aceluiasi stimul.

2.Informatia specifica (distinctiva)

Priveste comportamentul unei aceleiasi persoane in conditiile actiunii unor stimuli diferiti.

3.Informatia consistenta

Da seama de comportamentul unei singure persoane, in prezenta unui singur stimul, dar de-a lungul timpului, in situatii diferite.

Modelul covariație ( dupa Eliot Aronson et al., 1998,125)

Sa luam un exemplu: Andrei plange la film. Acest efect – faptul ca Andrei plinge, poate fi provocat de ceva din persoana lui Andrei (care plange din orice), din stimulul in cauza (filmul este dramatic) sau din circumstanțele interacțiunii cu stimulul( Andrei era tulburat din cauza a ceva intamplat anterior vizionarii filmului).Principiul covariației postuleaza ca efectul este produs de factorul in funcție de care variaza.Astfel, daca Andrei este singurul care plange la acel film(consens slab), daca la fel a facut și in trecut (consistența puternica) și daca orice fel de film ii produce aceeași reacție, efectul va fi, cu siguranța, considerat ca datorandu-se unui element specific din persoana lui Andrei. Dimpotriva, daca vorbim despre consens puternic,consistența puternica și specificitate slaba, efectul se va datora probabil stimulului sau conjuncturii.

Remarcam astfel cum conjugarea acestor trei tipuri de informatii il conduce pe observator la inferarea in termeni de dispozitie sau de cauzalitate externa.

3.3.Erorile de aribuire

Putem vorbi despre o eroare de atribuire atunci cand observatorul distorsioneaza in mod sistematic un proces corect de atribuire prin subestimarea sau supraestimarea factorilor cauzali reali.

Numim eroare fundamentala de atribuire tendinta de a supraestima in explicarea comportamentului unei persoane factorii interni, dispozitionali, in defavoarea celor externi, situationali. Iata, in acest sens, un alt experiment citat de Willem Doise, J.C.Deschamp și G.Mugny (Psihologie sociala experimentala, 1996)

Intr-o serie de experimente realizate de Jones și Harris(1967) se cerea studenților sa asculte un discurs scris, chipurile, de un alt student (textul exprima anumite luari de poziție , de exemplu pro sau contra segregarii rasiale). Sarcina subiecților consta apoi in estimarea adevaratelor opinii ale persoanei care redactase aceasta comunicare.In funcție de condițiile experimentale, se spunea subiecților fie ca persoana care redactase comunicarea fusese total libera sa o faca, fie ca I se ceruse sa scrie acest tip de text. Rezultatele arata ca, chiar in condițiile de rol impus, subiecții deduc atitudinile studentului pornind de la opiniile conținute in text.Aceste rezultate arata ca atribuirile in privința celuilalt sunt realizate inainte de toate in termini de dispoziții personale.

O alta eroare de atribuire importanta este data de diferenta dintre actor si observator in procesul atribuirii. Actorii tind sa atribuie propriile lor comportamente unor cauze externe, in timp ce observatorii tind sa atribuie aceleasi comportamente unor cauze interne.

O eroare inrudita este cea legata de atribuirea cauzelor succesului si esecului. Oamenii par a fi mai inclinati sa considere succesul lor ca find determinat de cauze interne precum aptitudinile sau trasaturile de personalitate, in timp  ce esecul este atribuit unor cauze situationale. Sigur, acesta este totodata și un mecanism de aparare, de menținere a stimei de sine. Este bine pentru mine sa consider ca eșecurile sunt, mai ales determinate de conjunctura, iar succesele imi aparțin in mai mare masura.

Cea mai raspandita explicatie accentueaza influenta distorsionanta a factorilor afectiv – motivationali in procesul de prelucrare a informatiei.

Rezumat:

Percepția sociala se realizeaza pornind de la exterior, de la observarea caracteristicilor fizice ale indivizilor și a comportamentele lor. Pornind de la aceasta cunoastere superficiala, fragmentara si exterioara, cum ajungem sa ne dam seama de esenta fenomenelor, cu alte cuvinte despre cauzele care au declansat un anumit comportament ? este meritul teoriei atribuirii de a fi raspuns la aceasta intrebare. Teoria atribuirii reprezinta o parte a ceea ce se numeste psihologie naiva (a simtului comun). Se pleaca de la supozitia ca, in incercarea de a face inteligibila realitatea, de a-si explica evenimentele ai caror actori si observatori sunt, oamenii obisnuiti se comporta ca un fel de oameni de stiinta intuitivi sau spontani. Atribuirile nu au loc oricand, ci doar in fața neaștepatatului, straniului, nefamiliarului. Principalele modele ale atribuirii sunt: modelul  inferentei corespondente ( Jones si Davis) și modelul covariației (Kelley).

Concepte cheie:

teoria atribuirii– teorie care incearca sa dea seama de modul in care omul obișnuit iși explica evenimentele al caror actor sau observator este.

inferenta – procedeu mental prin care individul ajunge la concluzia ca dintre mai multe posibile cauze ale unui comportament, una anume este raspunzatoare de producerea acestuia. In urma procedeului inferential ajungem sa dam sens, sa atribuim o cauza comportamentului altei persoane, sau chiar propriului comportament (vorbim deci, atat despre heteroatribuire, cat si despre autoatribuire);

atribuire interna – este astfel atunci cand consideram ca individul a fost determinat din interior ( de dispozitiile, de trasaturile sale) sa realizeze un anumit comportament;

atribuire externa – atunci cand consideram ca un comportament al actorului este determinat din exterior, de catre situatie;

eroare fundamentala de atribuire - tendinta de a supraestima in explicarea comportamentului unei persoane factorii interni, dispozitionali, in defavoarea celor externi, situationali.

Teme pentru seminarii:

• De ce aparține teoria atribuirii psihologiei naïve sau a simțului comun?

• Care este diferența dintre cele doua modele ale atribuirii
• Imaginați voi inșiva cateva modele experimentale pentru a pune in evidența erorile de atribuire.

Bibliografie pentru capitolul V:

Aronson,E., Wilson,T.D., Akert, R.M, 1998, Social Psychology, New York, Longman.

Brehm,S., Kassin,S., 1990, Social Psychology, Houghton Mifflin Company, Boston.

Chelcea,S.( coord), 2006, Psihosociologie – teorie și aplicații, Editura Economica, București.

Doise,W, Deschamp,J.C, Mugny,G.,1996,Psihologie sociala experimentala, Editura Polirom, Iași.

Neculau, A., 1996, Psihologie sociala – aspecte contemporane, Editura Polirom, Iași.

Neculau, A. 2004, Manual de psihologie sociala, Editura Polirom, Iași.

Radu,I., Iluț,P, Matei,L, 1994, Psihologie sociala, Editura Exe, Cluj-Napoca.