Curente in evolutia sociologiei medicale

Curente in evolutia sociologiei medicale

In sociologia medicala actuala exista trei curente majore, ilustrate prin trei perspective teoretico-metodologice. Astfel, conceptiile cu privire la locul si rolul sanatatii, bolii si al sistemului medical in cadrul social difera in functie de perspectiva adoptata.

a) Perspectiva (paradigma) functionalista - i-a avut ca reprezentanti de marca pe Durkheim, Weber, Parsons si Merton, care sustineau ca sanatatea este esentiala pentru perpetuarea speciei umane si viata sociala organizata. Pentru a functiona in parametri optimi, societatea trebuie sa asigure exitenta unor persoane productive care sa efetueze sarcinile vitale. In caz contrar, se produc disfunctionalitati in ceea ce priveste bunul mers al vietii sociale, al bunastarii populatiei, precum si al alocarii de resurse in sectoarele neproductive. Conform functionalistilor, institutiile medicale isi au rolul bine definit de a diagnostica, a trata si a incerca sa vindece o afectiune, de asemenea trebuie sa previna aparitia bolii folosind programele de asistenta primara si sa activeze in cercetarea stiintifica in scopul eficientizarii actului medical. Totodata ele devin si institutii de control social, prin abilitatea de a defini comportamentele umane drept normale ori deviante. Talcott Parsons a definit rolul de bolnav, printr-un set de asteptari culturale ce definesc comportamentele adecvate ori inadecvate ale persoanelor bolnave. Astfel, el considera ca boala afecteaza negativ viata sociala, impunandu-se astfel un control al societatii, rolul de bolnav avand numeroase trasatrui comune cu rolul de deviant.

b) Perspectiva (paradigma) conflictualista - intre sustinatorii sai se numara Marx, Mills, Waitzkin si Therborn si porneste de la presupozitia ca serviciile de ingrijire medicala nu sunt accesibile pentru toti membrii societatii, fara dicriminare. Astfel, serviciile de sanatate sunt conditionate si de capacitatea financiara a individului, existand si aici o stratificare sociala generatoare de inechitati. Ei acuza retele private de institutii medicale, orientate spre profit, pentru faptul ca nu acorda ingrijiri si celor de nu isi pot permite financiar aceste servicii. Totodata, clinicile private sunt acuzate si de faptul ca nu acorda atentie invatamantului medical, sustinut din bani publici in spitalele universitare, cheltuielile acestora din urma fiind mai mari cu 30%, fata de cele ale unui spital obisnuit.

c) Perspectiva (paradigma) interactionista - promovata de Mead, Cole, Goffman, Schutz si Garfinkel, pretinde ca boala este o eticheta atribuita unei afectiuni. Astfel, definitia bolii este negociata, validata prin confirmaresau infirmarea sa de catre alte persoane in procesul interactiunii sociale simbolice. Prin larga lor raspandire, unele afectiuni nu sunt considerate anormale, iar in alte cazuri, medici considera anumite afectiuni drept boli, desi exista putine argumente in ceea ce priveste existenta unor cauze biologice certe si totodata a unui tratament adecvat. De asemeni, descoperirea unui produs medicamentos inainte ca afectiunea pe care o trateaza sa fie considerata boala, a condus la etichetarea respectivei afectiuni. In prezent se manifesta si procesul de medicalizare a deviantei prin care tipuri comportamentale considerate imorale in trecut sunt privite acum drept stari patologice. Din perspectiva interactionista, comportamentele sau reglementarile sociale ii indeamna pe oameni sa se conformeze normelor sociale, sa gandeasca, sa actioneze si sa perceapa lucrurile in modalitati acceptabile in cadrul unei culturi. Un rol important in cadrul acestei perspective il joaca si teoria sociologica a etichetarii, a rolului reactiilor sociale fata de devianta. Adeptii acestei teorii sustin ca nu actul sau comportamentul unei persoane este deviant, ci devianta este determinata de reactia sociala la devianta.

In ceea ce priveste metodologia sociologica se disting doua paradigme dominante in sociologia medicala:

a) Perspectiva (paradigma) pozitivista propune o metodologie bazata pe modelul stiintelor naturii, in care sursele fundamentale ale cunoasterii sunt inductia teoretica sau testarea teoriilor prin intermediul experientei. Exista astfel o distinctie clara intre judecatile de constatare si judecatile de valoare. Astfel, faptele sociale sunt explicate prin alte fapte sociale, iar cunoasterea sociala trebuie sa asigure obiectivitatea discursului sociologic, evitand explicatiile axiologice si bazandu-se pe legi si generalizari empirice. In sociologia medicala, pozitivistii au studiat influenta variabilelor sociale asupra originii bolii.

b) Perspectiva (paradigma) interpretativa are la baza scrierile lui Max Weber, punand accentul pe specificul subiectiv, ireductibil al faptelor sociale si conducand la necesitatea concentrarii asupra analizarii semnificatiilor vehiculate de actorii sociali in interactiunile sociale. Se pune astfel accent pe distinctia dintre studiul naturii si studiul culturii, in sociologia medicala avandu-se in vedere distinctia dintre fenomenul biofizic al bolii (disease) si fenomenul social al imbolnavirii (illness). In timp ce boala apare independent de natura umana, fiind studiata de stiinta bio-medicala, analizarea reactiei la boala a grupurilor sociale si trairii in plan psihic a starii de boala apartin psihologiei sociale si sociologiei. Astfel, se insista asupra etichetarii bolii si a bolnavului si asupra caracterului stigmatizant al acestei etichetari.

In randul sociologilor medicali, parerile sunt impartite, existand fie adepti ai uneia dintre cele doua paradigme, fie neutri care considera ca ambele perspective au valoarea lor explicativa, pentru diferite probleme. De asemenea, au existat si voci care au promovat integrarea lor in folosul stiintei, ele neexcluzandu-se reciproc.

Show si Mc Kay au utilizat conceptul de dezorganizare sociala pentru a descrie schimbarile suferite de zonele urbane si care conduc la delincventa. Potrivit celor doi autori, o societate este organizata atunci cand exista un consens al membrilor societatii cu privire la valorile si normele care trebuie sa ghideze comportamentele indivizilor, cand exista o coeziune si o dependenta reciproca intre indivizi si institutii. O societate este dezorganizata atunci cand ordinea sociala este afectata de ruperea consensului moral si de slabirea coeziunii sociale determinate de incapacitatea normelor si valorilor traditionale de a regla in mod adecvat conduitele indivizilor si de aparitia unor conflicte intre valori si sisteme normative diferite. O asemenea situatie apare in cursul perioadelor de schimbare sociala rapida in viata indivizilor si comunitatilor care sporind tendintele de dezvoltare inegala determina cresterea frecventei manifestarilor de dezorganizare sociala si in consecinta a celor delincvente. Dezorganizarea sociala este prin urmare un rezultat al schimbarilor sociale care determina cresterea numarului de probleme sociale si dinamica acestora amplificand somajul, saracia, violenta si criminalitatea. Pe scurt teoria dezorganizarii sociale poate fi sintetizata de urmatoarele asumptii de baza:

Delincventa este rezultatul slabirii capacitatii institutiilor din comunitate de a realiza in mod eficace controlul social. Indivizii care locuiesc in comunitati caracterizate de dezorganizare sociala nu sunt persoane dezorientate ci raspund la starea de dezorganizare ce caracterizeaza comunitatea;

Starea de dezorganizare a comunitatii este determinata de procesul rapid de industrializare si urbanizare ca si de procesul de emigratie care se produce in aceste zone;

Eficienta institutiilor comunitare ca si valoarea rezidentiala si comerciala a zonelor urbane corespund conceptelor si principiilor ecologice influentate de conceptele de competitie si dominare;

Zonele dezorganizate social conduc la formarea unor subculturi delincvente care iau locul culturii dominante si care tind sa se autoreproduca (Shoemaker, 2005, p. 82).

Pornind de la conceptia lui Show si McKay in deceniile 5 si 6 ale secolului XX s-au dezvoltat in cadrul teoriilor ecologice noi constructii teoretice complementare. Astfel sociologii americani J. Si P. Blau (1982) au introdus conceptul de deprivare relativa pentru a evidentia un nou tip de factor cu rol in geneza delincventei juvenile. Conceptul de deprivare relativa se refera la situatia in care populatii bogate si sarace locuiesc in vecinatate si care alimenteaza sentimentul de injustitie sociala pe care il resimt indivizii din a doua categorie sociala in raport cu oportunitatile de care beneficiaza cei din prima si care conduce la o stare de dezorientare si agresivitate. O alta teorie circumscrisa orientarii ecologice este teoria urbanismului sustinuta de sociologi ca Laub J., (1983) sau Simcha -Fagan O., Scwartz J., (1986) care sustin ca urbanismul ca mod de viata caracterizat de "dezordine sociala", "alienare", "izolare", "lipsa de asociere", si "teama de infractiune" genereaza delincventa. Potrivit acestor autori., spatiul urban si structurile care le configureaza sunt generatoare de delincventa.

Teoria dezorganizarii sociale reprezinta o contributie importanta la intelegerea cauzelor delincventei juvenile dar prezinta si o serie de deficiente. Una dintre cele mai importante obiectii aduse este aceea ca desii conceptul de dezorganizare poate parea util este dificil de sustinut conceptul de "comportament dezorganizat" deoarece in fapt nici un tip de comportament uman nu poate fi considerat "dezorganizat" pentru participanti desii poate parea asa pentru cei din afara. In al doilea rand dezorganizarea sociala este in acelasi timp cauza si efect. Astfel dezorganizarea sociala determina rate crescute de delincventa iar ratele crescute de delincventa determina dezorganizare sociala. Nu putem determina insa care este factorul care actioneaza primul. Potrivit lui Sorin M. Radulescu (Radulescu, 1999, p. 163) notiunea de dezorganizare sociala nu mai este de actualitate astazi in sociologia deviantei fiind inlocuita de alte concepte mai adecvate datorita caracterului echivoc si relativ al acesteia. Astfel in conceptia acestui autor notiunea de dezorganizare sociala se afla in stransa legatura cu cea de organizare sociala fiind dimensiuni ale aceluiasi fenomen. O societate nu poate fi deplin organizata nici total dezorganizata. In primul caz, relatiile sociale ar trebuii sa fie perfect coordonate si sa nu existe nici un fel de probleme sociale lucru complet utopic. In cel de al doilea, ar trebuii sa avem o lipsa totala de coordonare a relatiilor sociale comparabila cu starea descrisa de Hobbes, "razboiul tuturor impotriva tuturor Nu in ultimul rand schimbarea sociala poate avea si valente pozitive desfasurandu-se in mod organizat si planificat si conducand la finalitati dezirabile social fara a determina perturbari importante in societate.

Cu toate aceste limitari, teoria dezorganizarii sociale a adus o contributie semnificativa la intelegerea cauzelor delincventei juvenile si a reprezentat o premisa istorica pentru geneza sociologiei problemelor sociale. Teoria dezorganizarii sociale a oferit totodata o fundamentare pentru dezvoltarea unor programe comunitare destinate reabilitarii sociale si reinsertiei sociale a tinerilor delincventi.