Statul si dreptul romanesc in perioada 1866-1918

STATUL SI DREPTUL ROMANESC IN PERIOADA 1866-1918

Instaurarea regimului monarhiei constitutionale

Prin actul istoric al unirii Tarii Romanesti si Moldovei, prin recunoasterea internationala obtinuta ulterior, statul national roman modern a devenit o realitate a vietii internationale. Din punct de vedere constitutional, in raport cu celelalte subiecte de drept international ale vremii, Romania nu a avut insa, in perioada 1859-1866, un statut clar si unanim acceptat. Mai intai pentru ca se afla inca sub suzeranitatea Imperiului Otoman si sub protectia Marilor Puteri, lipsind deci atributul independentei de stat. In al doilea rand exista o anume incertitudine privind forma de stat: republica sau monarhie.

La mijlocul secolului al XIX-lea, in Europa, forma de stat monarhica era dominanta, mai ales la nivelul marilor puteri. Atat Anglia, prima tara capitalista, moderna a lumii, cat si imperiile multinationale inca feudale precum cel Otoman, Rus, Habsburgic, erau monarhii. Tarile romane, numite Principate in documente internationale avusesera de asemenea regimuri monarhice. In contextul international dat, Romania ca stat unic, cuprinzand numai o parte din locuitorii de nationalitate romana nu-si putea stabili o forma de stat opusa celei a marilor ei vecini. Problema momentului istoric nu era deci a alege intre republica si monarhie, ci a alege intre modalitatile posibile de formare a unei monarhii moderne, avand drept nucleu o dinastie respectata in Europa, care sa functioneze atat ca un factor de mediere si echilibru in viata politica interna, cat si ca un sprijin exterior pentru statul roman. De secole, clasa dominanta in stat, atat, in Moldova cat si in Tara Romaneasca, s-a opus ideii formarii unei dinastii nationale. Incercari in acest sens au existat si in perioada de dupa revolutia de la 1821, cand s-a pus problema unirii sub Mihail Sturdza sau Ion Campineanu. In anul 1857, ambele Divanuri ad-hoc reprezentand intreaga natiune, au inlaturat definitiv aceasta posibilitate exprimandu-si vointa ca statul cu numele "Romania" sa fie condus de un "principe strain, cu drept de mostenire la tron, ales dintr-o dinastie europeana".

Faptul ca cele sapte Mari Puteri, prin Conventia de la Paris din 1858, au prevazut alegerea cate unui domn in fiecare Principat, a indepartat, pentru moment, perspectiva formulata de cele doua Divanuri ad-hoc. In aceste conditii, toate fortele nationale au sprijinit unirea in persoana lui Alexandru Ioan Cuza. Ideea unirii in persoana unui print strain a fost considerata nepotrivita pentru ca exista riscul ca seful statului unit sa devina instrument al puterii suzerane sau chiar al Rusiei.

Dupa 1862 insa, atat fortele social-politice conservatoare, exprimand interesele mosierimii, cat si cele liberal-radicale, exprimand interesele unei parti a burgheziei, au ajuns la concluzia ca Domnul  unirii nu se ridica la inaltimea nevoilor tarii. Lui Cuza i s-au imputat nu numai greselile politice si economice ci si tendinte de guvernare personala "peste vointa corpului legislativ". Fortele conservatoare si liberal radicale l-au perceput pe Cuza ca un Domn opus modelului de "monarh constitutional". Se adauga si constiinta faptului ca mentinerea Unirii era conditionata pe timpul vietii sale.

Ca urmare din ianuarie 1863 s-a constituit o coalitie politica indreptata spre detronarea lui Cuza si aducerea unui print strain conform dorintei Divanurilor ad-hoc. In aprilie 1864, reprezentanti ai coalitiei au obtinut consimtamantul printului Napoleon de a ocupa tronul Romaniei, cu conditia ca Adunarea Legislativa a Romaniei sa adopte o reforma agrara, pentru a detensiona raporturile sociale si politice. Fortele conservatoare s-au opus insa ferm ideii reformei agrare.

Avand in vedere acelasi scop - efectuarea reformei agrare impotriva vointei Adunarii - Cuza a dat, la 2 mai 1864, o lovitura de stat, dizolvand Adunarea. Acest fapt a intarit considerabil randurile fortelor de opozitie fata de Cuza, incat membrii coalitiei (numita de atunci "monstruoasa coalitie", pentru ca gurpa elemente din cele doua extreme ale esicherului politic) si-au definit telul (aducerea unui print strain dintr-o familie domnitoare in Occident) si si-au intensificat pregatirile. Insa si Cuza, din 1865, a ajuns la concluzia ca este necesar sa abdice.

In aceste conditii a avut loc lovitura de stat de la 11 februarie 1866 cand Alexandru Ioan Cuza a fost fortat sa abdice. Conspiratorii i-au inmanat Domnului spre semnare un act prin care acesta abdica "conform dorintei natiunii intregi" (ceea ce era neadevarat) si lasa puterea unei locotenente domnesti si unui minister (guvern) ales de popor. Locotenenta a fost formata din N. Golescu, Lascar Catargiu, D.A. Sturdza, N. Haralambie, iar guvernul era condus de Ion Ghica. Cuza a fost exilat.

In aceeasi zi cele doua corpuri legiuitoare au fost convocate pentru a alege ca Domnitor pe printul Filip de Flandra, fiu al regelui Leopold I al Belgiei. Adunarile l-au proclamat ca atare si s-a depus juramantul de credinta. In martie 1866 Corpurile Legiuitoare au fost dizolvate, membrii lor fiind considerati adepti ai lui Cuza.

Noul ales a refuzat insa sa primeasca Coroana oferita. Situatia politica pe plan intern s-a agravat, intucat taranii se temeau ca odata cu alungarea lui Cuza va fi  anulata si reforma agrara. Pe plan extern, Imperiul Otoman, Imperiul Rus si Imperiul Habsburgic au cerut reexaminarea Protocolului din 6 septembrie 1859 prin care fusese recunoscuta dubla alegere a lui Cuza si deci unirea Principatelor. La Paris a fost convocata, la 10 martie 1866 Conferinta celor sapte puteri in cadrul careia participantii au pus la indoiala legitimitatea mentinerii Unirii. In aceste conditii, trimisul guvernului in Occident, Ion C. Bratianu, a comunicat la 25 martie 1866 numele noului candidat la tronul Romaniei - printul german Carol de Honhezollern Sigmaringen. Imparatul Napoleon al III-lea al Frantei a sprijinit propunerea, iar guvernul a organizat un plebiscit. Astfel Marile Puteri au fost din nou puse in fata faptului implinit. Cu mare majoritate, populatia s-a pronuntat pentru alegerea printului ca Domn al Romaniei. Au fost anihilate eforturile separatiste depuse in Moldova de agentii Rusiei.

Desi Conferinta Puterilor Garante a respins ideea alegerii printului strain, la 28 aprilie/10 mai 1866 membrii noii Adunari Legislative alesi intre timp au proclamat solemn vointa Romaniei "de a ramane una si nedespartita" si de a-l avea in frunte pe Carol I de Honhenzollern-Sigmaringen.

La 10/22 mai 1866 noul Domn a sosit la Bucuresti. In fata Adunarii a fost citit jurmamantul sau de "a fi credincios legilor tarii, a pazi religiunea romanilor, precum si integritatea teritoriului ..si a domni ca domn constitutional".  A fost astfel asezat un nou regim politic si o noua structura institutionala, avand drept expresie fundamentala Constitutia din 1/13 iulie 1866.

Constitutia din 1866

Adunarea aleasa in aprilie 1866 a fost considerata in mai acelasi an drept Adunare Constituanta, menita sa adopte legea fundamentala a statului. La 1/13 mai 1866 Locotenenta Domneasca i-a trimis proiectul de Constitutie a carei prima forma fusese intocmita de Consiliul de stat din vremea lui Cuza dupa modelul Constitutiei Belgiei din 1831. In Adunare proiectul a fost modificat apoi supus dezbaterii generale. La 29 iunie/11 iulie noua Constitutie a fost votata in unanimitate iar la 1/13 iulie a fost promulgata.

Spre deosebire de actele fundamentale cu caracter constitutional de pana acum (Regulamentele Organice, Conventia de la Paris si Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris) Constitutia din 1866 a fost prima interna, opera a romanilor. Conform traditiei de libertate si egalitate a poporului, totodata prima Constitutie cu caracter liberal, conforma cu principiile revolutiei franceze din 1789; libertatile si drepturile fundamentale ale cetateanului, suveranitatea nationala, separatia puterilor in stat, guvern reprezentativ, responsabilitate ministeriala.

Cele opt titluri ale Constitutiei erau intitulate astfel:

Despre teritoriul Romaniei

Despre drepturile romanilor

Despre puterile statului

Despre finante

Despre puterea armatei

Dispozitiuni generale

Despre revizuirea Constitutiunei

Dispozitiuni transitorii si suplimentare.

Titlurile erau subimpartite in capitole, sectiuni si articole (in numar de 132).    Articolele titlului I au definit statul roman ca fiind Regat indivizibil, cu teritoriu nealienabil, cuprinzand si judetele din dreapta Dunarii. Structura administrativ-teritoriala insuma judete, plasi si comune.

In textul Constitutiei nu exista nici o referire, in nici un mod, la raporturile Romaniei cu puterea suzerana, Imperiul Otoman, fapt care arata ca Romania se considera de facto stat independent.

Capitolul II "Despre Rege si ministrii" din titlul III (Despre puterile statului) a definit locul si rolul sefului statului, Romania find prin aceasta un regat constitutional si ereditar. Art. 82 a stabilit urmatoarele: "Puterile constitutionale ale Regatului sunt ereditare in linie coboratoare, directa si legitima a Majestatii sale Regelui Carol I de Honhenzollern-Sigmaringen, din barbat in barbat prin ordinul de primogenitura si exclusiunea perpetua a femeilor si coboratorilor lor." Urmasii sai urmau a fi crescuti "in religiunea ortodoxa  a Rasaritului".

Prerogativele monarhului au fost stabilite in limite foarte largi:

convoaca, amana si dizolva Adunarea Deputatilor si Senatul;

sanctioneaza si promulga legile;

numeste si revoca ministrii, numeste sau confirma in toate functiile publice;

este capul puterii armate, confera grade militare si decoratii;

declara razboi, incheie tratate si conventii;

bate moneda;

acorda amnistia si gratierea.

Art. 92 a inscris indirect, principiul iresponsabilitatii juridice si politice a monarhului, stabilind ca persoana sa este inviolabila, ca ministrii sai sunt raspunzatori. Actele semnate de rege aveau valabilitate numai daca erau contrasemnate de un ministru, prin aceasta ministrul respectiv devenind raspunzator.

Asadar, regele avea prerogative in cadrul tuturor puterilor: legislativa, executiva si judecatoreasca. In acest ultim domeniu prerogativele sale erau strict reduse, neavand dreptul de a interveni in vreun mod in administrarea justitiei.

Titlul III - Despre puterile statului afirma principiul modern al suveranitatii natiunii prin exprimarea art. 31: "Toate puterile statului emana de la natiune"; membrii ambelor Adunari legislative reprezentau natiunea (si nu numai judetul sau localitatea care i-a ales) sub titulatura de "Reprezentanta nationala".

Adunarea Deputatilor aleasa pe 4 ani avea dreptul de legiferare, de interpelare a executivului ministerial, de raspuns la mesajul Tronului. Prerogativa dezbaterii si adoptarii bugetului era considerata ca avand caracter special.

Rolul Senatului nu era definit cu claritate, insa din traditia existenta rezulta atat capacitatea sa de organe de legiferare, cat si locul sau de Corp Ponderator, menit sa rectifice orientarea Adunarii Deputatilor. In acest sens, legea electorala a prevazut pentru Senat o componenta tipic profund conservatoare.

Titlul II - Despre drepturile romanilor a dat Constitutiunei din 1866 un caracter evident democratic, avansat. Longevitatea acestei Constitutii si a sistemului politic rezultat din ea, progresele economice, sociale, culturale produse in perioada pana la primul razboi mondial sunt nemijlocit legate de continutul acestui titlu, prin care Romania s-a inscris, in epoca, ca o exceptie pozitiva in estul si sud-estul Europei. Art. 5 a proclamat libertatea constiintei, a invatamantului, a presei si a intrunirilor, in conditiile determinate prin legi. Art. 12 a interzis privilegiile, scutirile si monopolurile de clasa si a declarat neadmise titlurile de noblete straine care erau contrarii vechilor asezaminte ale tarii. Art. 13 ("libertatea individuala este garantata") a stabilit ca nimeni nu poate fi oprit sau arestat decat in puterea unui mandat judecatoresc motivat. Art. 15 a declarat domiciliul neviolabil.

Art. 21 care a reinterat libertatea constiintei a garantat libertatea tuturor cultelor religioase, cu conditia de a nu se aduce atingere ordinei publice sau bunelor moravuri. Totodata "religiunea ortodoxa a Rasaritului" era investita cu calitatea de "religiune dominanta a statului roman".

Libertatea cuvantului scris nu era limitata de cenzura sau de cautiune, persoanele implicate in publicarea si comunicarea ideilor fiind insa raspunzatoare de abuzul determinat prin Codul penal. Delictele de presa urmau a fi judecate de juriu, cu exceptia celor comise impotriva regelui, familiei regelui sau a suveranilor statelor straine care urmau a fi judecate de tribunalele ordinare dupa dreptul comun.

Alte articole au afirmat dreptul de asociere, de petitionare, secretul scrisorilor si depeselor telegrafice. Cetatenii statului roman nu puteau intra in serviciul unui stat strain fara a-si pierde nationalitatea romana.

O insemnatate deosebita a avut, modul de definire a proprietatii. Art. 19 a inscris urmatoarele: "Proprietatea de orice natura, precum si toate creantele asupra statului sunt sacre si neviolabile.

Nimeni nu poate fi expropriat, decat pentru cauza de utilitate publica, legalmente constatata si dupa o dreapta si prealabila despagubire.

Prin cauza de utilitate publica urmeaza a se intelege numai comunicatiunea si salubritatea publica, precum si lucrarile de aparare a tarei."

Fara indoiala progresul economic-social al Romaniei dezvoltarea moderna a tarii, afirmarea clasei intreprinzatorilor nu puteau fi concepute in lipsa unor garantii constitutionale privind proprietatea. Insa declararea acesteia drept "sacra" si mai ales limitarea stricta a  domeniilor de expropriere, cu excluderea exproprierii pentru reforma agrara, satisfacea numai intersele mosierimii. Autorii Constitutiei din 1866 nu au prevazut amploarea consecintelor rezultate din cresterea demografica masiva produsa la sate in urmatoarele decenii in conditiile in care circulatia proprietatii funciare nu se putea realiza decat prin vanzari si donatii. O reforma agrara prin care sa se exproprieze o parte a marilor proprietati era imposibila din punct de vedere legal. Aceasta a facut ca Romania sa devina un mare exportator de cereale, dar cu riscul saracirii si infometarii unei clase taranesti tot mai numeroase, lipsita de pamant. Rascoalele din 1888 si 1907 au repus in discutie articolul 19 astfel ca in anul 1913 partidul national liberal s-a pronuntat pentru o reforma agrara ulterioara modificarii articolului 19. Aceasta s-a realizat insa abia in anii 1917 si 1918 sub influenta tragediilor provocate de revolutia comunista din Rusia si primul razboi modial.

Constitutia a stabilit un sistem electoral bazat pe principiul votului cenzitar. Dreptul a alege il aveau cetatenii care se incadrau in colegii electorale, comensurate diferit pentru Camera Deputatilor si Senat.

Pentru alegerile in Adunarea Deputatilor colegiile erau compuse astfel:

Colegiul I - proprietarii cu un venit funciar rural sau urban de cel putin 1200 lei;

Colegiul II - cei care au domiciliul si resedinta in orase si platesc catre stat o dare anuala directa de orice natura de cel putin 20 lei. Erau scutiti de cens la acest colegiu cei care practicau profesiuni libere, ofiterii in retragere, pensionarii statului si absolventii invatamantului primar;

Colegiul III - cei care nu sunt alegatori la colegiul I sau II si platesc o dare cat de mica catre stat, stiu sa scrie si sa citeasca.

Cei fara stiinta de carte si fara venit puteau alege un delegat la 50 alegatori. Delegatii dintr-un judet alegeau un deputat.

Pentru a fi alegator Constitutia a prevazut urmatoarele conditii:

calitatea de roman prin nastere sau impamantenire;

varsta de 25 ani;

domiciliul in Romania.

Similar, dar in alte limite, erau compuse colegiile pentru Senat. Pentru a asigura caracterul conservator al acestui organ s-a prevazut dispensa de cens pentru fostii si actualii deputati si senatori, generalii si coloneii armatei, ministrii, procurori, membrii Academiei romane etc., care, obisnuit erau oameni in varsta, mari proprietari sau oameni legati de aceasta categorie sociala.

Art. 128 a proclamat principiul suprematiei Constitutiei in raport cu orice alt act de natura statala. Consecintele juridice sunt importante si arata locul deosebit avut de legea fundamentala: ea nu putea fi suspendata nici total, nici partial; limitarea drepturilor cetatenesti prin masuri de genul starii de asediu nu era permisa; instantele judecatoresti erau competente sa controleze constitutionalitatea legilor.

Totusi intre litera Constitutiei si practica vietii de stat, in perioada avuta in vedere s-a constatat adesea un decalaj destul de mare. Carturari si oameni politici ai vremii au atras atentia asupra acestui fapt, sintetizat de junimistii din jurul lui Titu Maiorescu in celebra formula "forme fara fond". Forma, reprezentata de Constitutie, legi si institutii, reflecta mai mult nazuintele decat realitatile sociale.

Evolutia dreptului constitutional si administrativ

Pana in 1923, cand a fost abrogata implicit prin promulgarea altui act fundamental, Constitutia din 1866 a suferit mai multe modificari: in 1879 a fost modificat art. 7 (care impunea restrictii la naturalizare ca romani) conform art. 44 din Tratatul de la Berlin din 1878; in 1884 cand urmare a proclamarii Romaniei ca Regat s-au modificat mai multe articole privind regele, dinastia, teritoriul, proprietatea, sistemul electoral, regimul presei; in 1917 au fost modificate art. 19, 57 si 67 cu privire la proprietate si dreptul de vot, incat, in 1918 prin Decretul-lege din 10/23 noe. 1918 s-a introdus "votul obstesc, obligator, egal, direct si secret, pe baza reprezentarii proportionale".

Cele mai importante modificari ale regimului constitutional au survenit ca urmare a cuceririi independentei de stat. Problema independentei a primit, inainte de 1877 doua genuri de solutii: pe cale pasnica sau prin razboi. Calea pasnica era, evident, de preferat insa Marile Puteri n-au dat curs solicitarilor facute de guvernele tarii si de personalitatile politic romanesti. In iunie 1876, ministrul de externe M. Kogalniceanu a formulat o nota catre agentii diplomatici romani de pe langa Poarta si Puterile Garante in care, in numele tarii, cerea:

recunoasterea individualitatii statului roman si a numelui de Romania;

admiterea reprezentantului Romaniei in corpul diplomatic;

asimilarea supusilor romani din Turcia situatiei celorlalti supusi romani;

inviolabiliatea teritoriului Romaniei;

incheierea cu Imperiul Otoman a unor conventii comerciale, postale si telegrafice (ca de la stat la stat);

recunoasterea pasaportului romanesc;

fixarea granitei dintre Romania si Turcia la gurile Dunarii.

In 1876 Poarta Otomana a inserat in Constitutia Imperiului prevederea conform careia Romania era "provincie privilegiata" a Turciei. In acest fel, orice stat care ar fi recunoscut Romania ca stat independent s-ar fi aflat in situatia de a fi acuzat pentru interventie in afacerile interne ale Turciei. Ramanea deci numai calea razboiului. Rascoalele antiotomane ale slavilor din sudul Dunarii au furnizat Rusiei motivul necesar, iar Conventia incheiata cu Romania la 4 aprilie 1877 i-a deschis drum spre Dunare. Guvernul roman a permis armatei ruse liberul tranzit spre fluviu si i s-a acordat tratamentul rezervat armatelor prietene. In schimb Rusia se angaja sa respecte "drepturile politice ale statului roman astfel cum rezulta din legile interioare si tratatele existente precum si a mentine si apara integritatea actuala a Romaniei". Armata rusa urma a-si plati transportul si aprovizionarea. Rusia nu a luat in considerare dorinta Romaniei de a participa la razboi. Motivele s-au vazut dupa incheierea conflictului, cand Rusia, prin pacea impusa la San Stefano, dar si prin cea convenita la Berlin, a incalcat conventia din 4 aprilie, anexand judetele Cahul, Bolgrad si Ismail (care se aflau sub stapanire romaneasca din 1856). Asadar Rusia nu a dorit de la inceput ca Romania sa aiba dreptul de a participa la incheierea pacii.

Participarea efectiva a Romaniei la razboi s-a produs ca urmare a infrangerilor suferite de armata rusa pe frontul din Balcani; prin celebra telegrama din 19/31 iulie 1877 marele duce Nicolae, comandantul armatei ruse a solicitat Domnitorului Carol sa treaca Dunarea cu armata "dupa cum doresti". Aceasta ultima expresie semnifica renuntarea la conditia ca armata romana sa fie pusa sub comandament rus in eventualitatea participarii la razboi.

Intre timp, la 9/21 mai raspunzand unei interpelari, ministrul Afacerilor Externe M. Kogalniceanu a declarat ca motiunile votate anterior de Adunarea Deputatilor si Senat la 29 si 30 aprilie 1877 semnificau dezlegarea legaturilor Romaniei cu Poarta Otomana: "nu am nici cea mai mica indoiala si frica de a declara in fata reprezentatiunii nationale ca noi suntem o natiune libera si independenta". Prin aceasta, ca si prin motiunea votata atunci a fost proclamata independenta nationala a Romaniei.

Victoriile armatei romane la sudul Dunarii si capitularea Turciei urmate de pacea de la San Stefano si pacea de la Berlin au dat Romaniei un alt statut international - acela de stat independent recunoscut. Nici o putere nu mai avea dreptul de a controla sau tutela afacerile extene ale tarii si nu mai putea interveni in treburile sale interne.

Pe plan constitutional, cucerirea independentei de stat a fost urmata de preluarea, la 9/21 septembrie 1878 de catre Carol a titlului de Alteta regala, pas catre proclamarea Regatului. La 14 martie 1881, dupa votul exprimat de Parlament Romania s-a proclamat Regat iar la 10/22 mai 1877 Carol I de Honhenzollern-Sigmaringen si sotia sa Elisabeta de Wied au fost incoronati.

La 18 mai 1881 a fost semnat pactul de familie, prin care s-a reglementat succesiunea la tron. In lipsa unui mostenitor direct, print mostenitor a fost proclamat Ferdinand de Hohenzollern. Acesta s-a casatorit in 1892 cu Maria de Edinburgh, din familia regala britanica. Din acel moment, Romania era legata dinastic de doua mari puteri ale lumii: Germania si Marea Britanie.

In planul dreptului administrativ, prevederile Constitutiei din 1866 n-au suferit modificari de esenta: Domnitorul (regele dupa 1881) exercita activitatea executiva prin guvern si ministrii numiti si revocati de el. Dupa model occidental a functionat uzanta conform careia seful statului l-a numit in fruntea executivului pe seful partidului care a obtinut victoria in ultimele alegeri. Ministerele exercitau conducerea administrativa in domeniul propriu de activitate, controland si supraveghiind totodata autoritatile locale. Aparatul administratiei centrale de stat a functionat conform Legii din 1874 iar aparatul administrativ judetean si comunal conform Legilor din 1874, 1882 si 1884. Un rol important l-a avut Ministerul de Interne care avea in subordine Politia si Jandarmeria rurala (conf. Legii din 1893). Prin Legea din 18/31 martie 1907 (promulgata in timpul rascoalei taranesti) a fost reglementata instituirea starii de asediu.

La nivel comunal existau doua autoritati: consiliul comunal, format din membrii alesi, si primarul, care desi ales de locuitori odata cu consiliul comunal, indeplinea atat functia de sef al administratiei comunale, cat si pe aceea de reprezentant al statului in teritoriul respectiv.

La nivel judetean exista consiliul judetean, format din membrii alesi, prefectul - reprezentant al guvernului, numit prin decret al domnitorului (regelui).

In 1878 a fost adoptata Legea responsabilitatii ministeriale care a reglementat raspunderea personala si materiala a ministrilor pentru actele semnate de ei in indeplinirea functiei.

Evolutia dreptului civil, penal, procesual civil, procesual penal

In perioada la care ne referim, Codul civil adoptat in vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza a intrat efectiv in practica judiciara, economica. Datorita dezvoltarii industriale accelerate din anii 1887-1914 s-au impus unele modificari si adaugiri in materia dreptului comercial.

In anul 1887, dupa incetarea valabilitatii Conventiei comerciale cu Austro - Ungaria (care asezata pe principiul liberului schimb, blocase pentru un deceniu dezvoltarea tarii) a fost adoptata prima lege de incurajare a industriei nationale. Intreprinzatorii care investeau cel putin 50.000 lei sau foloseau cel putin 25 de muncitori beneficiau de o serie de facilitati privind terenurile, impozitul masinilor, materiilor prime, transportul pe cale ferata etc. O noua lege de incurajare a industriei nationale a fost promulgata in anul 1912, creand un regim mai favorabil intreprinzatorilor romani in raport cu cei straini. Rezultatele au fost exceptionale caci in numai cateva decenii tara a cunoscut revolutia industriala sporindu-se de mai multe ori capacitatile economice.

Ca urmare, au devenit necesare reglementari juridice in domenii de specialitate economica precum marcile de fabrica si de comert (1879), brevetele de inventie (1906), proprietatea miniera (1895). In anul 1887 s-a  adoptat un nou Cod Comercial ( conceput dupa modelul Codului de Comert italian din 1882 ) avind patru parti intre care una despre comertul maritim si navigatie, alta despre faliment, alta despre exercitiul actiunilor comerciale.

Unele probleme care n-au facut obiectul articolelor din Codul Comercial au fost reglementate prin legi precum cele privind infiintarea firmelor, modul de tinere a registrelor firmelor. S-au stabilit reguli speciale pentru activitatile comerciale care necesitau controlul autoritatilor de stat precum activitatea farmaceutica, sau privind comertul cu produsele nominalizate drept monopol de stat: sarea, tutunul, bauturile spirtoase, chibriturile.

Folosirea extinsa a muncii salariate a determinat introducerea unor reglementari privind raspunderea pentru riscuri si raspunderea pentru accidentele de munca (1912, in Legea pentru organizarea meseriilor, a creditului si asigurarilor sociale), durata zilei de munca, repausul duminical (1897), asigurarea serviciului sanitar (1874 si 1885), asigurarea muncitorilor din intrerpinderile care foloseau masini (1912).

Cu privire la persoane, legea mentine traditiile dreptului roman si ale vechiului drept romanesc cu privire la femeie, ea neavand capacitatea de a  incheia singura acte juridice; femeia casatorita se afla sub puterea maritala a sotului, care insa nu avea dreptul de a abuza sau a-i risipi zestrea. In 1866 a fost introdus Regulamentul pentru serviciul actelor civile, completat ulterior in anul 1911.

Minoritatea persoanei inceta prin efectul legii la 24 ani, dar putea lua sfarsit la 18 ani prin procedura emanciparii, la 20 de ani prin procedura consiliului de familie sau tacit prin casatoria legitima a minorului.

Procedura casatoriei - complicata imediat dupa 1866 - a fost simplificata printr-o lege din 1906 (de pilda s-a renuntat la obtinerea consimtamantului parintilor daca mirii au peste 21 de ani).

In domeniul dreptului penal s-au produs relativ putine modificari, mai ales prin prevederi continute in legi speciale care au incriminat anumite cazuri grave, fapte precum spionajul, nerespectarea regulilor privind pastrarea secretului de stat, tradarea de patrie. Unii cercetatori au considerat Codul penal roman din 1865 (aplicat pana in 1937) ca fiind cel mai bland din Europa. Sanctiunea capitala nu facea parte din sistemul de pedepse.

Codul procesual civil a fost aplicat impreuna cu unele reglementari aduse in anul 1900, cu prilejul republicarii Codului din 1865. Scopul acestora a fost sa amelioreze procedura si sa accelereze solutionarea litigiilor. Alaturi de procedura contencioasa, desfasurata in sedinta publica, conform principiilor oralitatii si contradictorialitatii, s-a introdus o procedura gratioasa, cu desfasurare in cabinetul presedintelui instantei, fara dezbateri extinse, cu pronuntare imediata. Acesta procedura s-a aplicat mai ales in procesele dintre proprietari si chiriasi.

In domeniul dreptului procesual penal s-a introdus procedura detaliata in Legea din 1913 privind instructiunea si judecarea in fata instantelor corectionale a flagrantelor delicte, numita si Legea micului Parchet; persoanele prinse in flagrant delict pe teritoriul oraselor resedinta de judet, puteau fi arestate, duse pentru interogare la procuror si trimise in aceeasi zi in fata judecatorului care prezenta sentinta fara parcurgerea fazelor de constatare, urmarire, instructiune.

Legea pentru organizarea judecatoreasca din 1909 a stabilit urnatoarele instante de judecata:

Judecatoriile de ocoale

Tribunale de judet

Curtile de apel

Curtea de Casatie

Curti de apel functionau numai la Bucuresti, Craiova, Iasi si Galati.