QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate economie

Contractul de vanzare-cumparare comerciala







Contractul de vanzare-cumparare comerciala


Contractul de vanzare-cumparare reprezinta contractul cel mai des utilizat in afaceri. El este prototipul actului de comert.


A.Contractul de vanzare-cumparare comeciala


Potrivit art. 1294 C. civ. vanzarea este contractul prin care una din parti (numita vanzator) se obliga sa transmita celeilalte parti (numita cumparator) proprietatea unui bun, in schimbul unui pret.




Definitia art. 1294 C. civ. este valabila si pentru vanzarea comerciala care este, si ea, un contract consensual, perfect prin simplul acord de vointa al partilor (deci, este un contract bilateral-sinalagmatic, comutativ si oneros).

Asadar, pe plan juridic, fizionomia contractului de vanzare comerciala este identica cu cea de drept civil.

Ceea ce-i confera vanzarii comerciale un caracter particular, sunt elementele de ordin economic care se rasfrang intr-un manunchi de dispozitii speciale, aceas­ta, intrucat vanzarea-cumpararea comerciala constituie un inel din lantul productiei si schimbului de marfuri produse in drumul lor de la producator la consumator si chiar in cadrul productiei insasi (procesul de aprovizionare), intr-adevar, cumpara­torul comercial cumpara marfurile pentru a le revinde consumatorilor sau altor inter­mediari in procesul de schimb (comerciantii cu ridicata) sau, atunci cand este indus­trias, pentru a le supune unor transformari in noi produse.

Pentru ca vanzarea cumpararea sa dobandeasca caracter comercial este necesar a fi intrunite doua conditii specifice: sa aiba ca obiect numai bunurile mo­bile (art. 3 C. com. vorbeste de „marfuri sau producte') si pentru cumparator ope­ratia trebuie sa aiba un caracter de interpunere in procesul de schimb al bunurilor.

Interesul distinctiei intre vanzarea civila si cea comerciala este evident intru­cat vanzarii comerciale i se vor aplica unele reguli speciale ca: solidaritatea in cazul pluralitatii de debitori, curgerea de plin drept a dobanzilor, un regim special al pro­belor, procedura reorganizarii si lichidarii judiciare.

Principiul libertatii comertului si restrictiile legale si conventionale.Prin art. 134 din Constitutia Romaniei este consacrat principiul libertatii co­mertului care implica libertatea contractuala, in principiu, orice persoana este libera sa incheie sau sa nu incheie un contract de vanzare-cumparare si de a-si alege par­tenerul contractual, conditiile vanzarii-cumpararii fiind liber stabilite de parti, desigur in limitele impuse de ordinea publica sau de bunele moravuri (art. 968 C. civ.).

Principiul autonomiei de vointa, expresie a drepturilor si libertatilor omului, este aplicabil si in ceea ce priveste contractul de vanzare-cumparare comerciala, dar aceasta libertate de a vinde si a cumpara este supusa si unor restrictii edictate in numele interesului public, care sunt restrictii legale, sau restrictii impuse chiar de parti, restrictiile conventionale.

Restrictiile legale referitoare la contractul de vanzare-cumparare pot consta in: interzicerea unor vanzari, obligativitatea unei autorizatii prealabile sau regle­mentarea unor vanzari. Ele sunt determinate de multiple ratiuni, dar cele mai sem­nificative, in ceea ce priveste vanzarea-cumpararea comerciala, sunt protectia con­sumatorilor si apararea liberei concurente.

- Prin Ordonanta Guvernului nr. 21/1992, se prevede ca statul protejeaza ceta­tenii in calitatea lor de consumatori, asigurand cadrul necesar accesului neingradit la produse si servicii, informarii lor despre caracteristicile esentiale ale acestora, apararii drepturilor si intereselor legitime ale cetatenilor impotriva unor practici abu­zive, in consecinta, este interzis a se comercializa produse sau presta servicii care pot pune in pericol viata, sanatatea sau securitatea consumatorilor si a se produce sau comercializa produse falsificate sau substituite.

Regimul legal al protectiei consumatorilor instituite prin O. G. nr. 21/1992, se intregeste cu unele prevederi ale Legii nr. 12/1990 referitoare la activitati comerciale ilicite, printre care si: conditionarea vanzarii unor marfuri de cumpararea altor mar­furi; expunerea spre vanzare sau vanzarea de marfuri sau orice alte produse fara specificarea termenului de valabilitate ori cu termenul de valabilitate expirat; neex-punerea la vanzare a marfurilor existente, vanzarea preferentiala etc.

- Libera concurenta este o componenta esentiala a economiei de piata, de aceea trebuie asigurat exercitiul sau nestanjenit si sanctionate intelegerile ilicite si practicile anticoncurentiale care perturba jocul ofertei si cererii si tind la eliminarea concurentilor, monopolizarea pietei in dauna clientelei si intereselor generale.

Dreptul concurentei comerciale are si menirea sa asigure desfasurarea unei concurente normale si loiale, adica sa impiedice exercitiul abuziv sau excesiv al con­curentei, sa reprime practicile care contravin bunelor moravuri in viata omeneasca.

Restrictiile conventionale se manifesta, de regula, prin clauze de exclusivi­tate care pot fi unilaterale sau bilaterale (de exemplu, cand un comerciant se obliga sa se aprovizioneze de la un anumit furnizor; sau, invers, un fabricant se obliga sa-si desfaca productia exclusiv prin acelasi distribuitor, cel putin intr-o anumita zona si pe o perioada determinata).

Elementele esentiale ale contractului de

vanzare-cumparare comerciala

Contractul de vanzare-cumparare fiind un contract consensual, vanzarea este perfecta din momentul in care consimtamantul valabil al partilor, dotate cu capaci­tatea de a contracta, s-a realizat asupra bunului care face obiectul vanzarii si asupra pretului.

Deci, elementele esentiale ale contractului de vanzare-cumparare sunt: capa­citatea partilor; consimtamantul; obiectul vanzarii si pretul.

Capacitatea partilor. Pentru incheierea valabila a contractului de vanzare-cumparare comerciala, partile trebuie sa aiba capacitatea ceruta de lege, adica ca­pacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu.

In materia vanzarii-cumpararii comerciale, capacitatea este regula, iar incapa­citatea reprezinta o exceptie care, deci, este de stricta interpretare (operand numai in cazurile expres prevazute de lege).

Exista incapacitati speciale privind incheierea contractului de vanzare-cum-parare in general si interdictii speciale privind incheierea contractului de vanzare-cumparare comerciala.

Incapacitatile speciale de incheiere a contractului de vanzare-cumparare, instituite de Codul civil in scopul proteguirii unor interese, sunt de fapt interdictii sau prohibitii de a vinde ori de a cumpara: interdictia incheierii contractului intre tutore si minorul aflat sub tutela sa; interdictia cumpararii de catre mandatari a bunurilor pe care au fost imputerniciti sa le vanda (art. 1308 pct. 2); interdictia de a cumpara de catre persoanele care administreaza bunuri ale statului sau ale unitatilor admi-nistrativ-teritoriale, precum si de functionarii publici, a bunurilor pe care le admi­nistreaza, respectiv a bunurilor care se vand prin mijlocirea lor (art. 1308 pct. 3 si 4); interdictia incheierii contractului de vanzare-cumparare de catre persoanele care indeplinesc anumite functii in organele statului (art. 1309 C. civ.).

In afara interdictiilor generale sus-mentionate sunt si interdictii speciale de in­cheiere a contractului de vanzare-cumparare comerciala: prepusul nu poate, fara invoirea expresa a patronului, sa faca operatiuni si nici sa ia parte pe contul sau, la un comert de natura aceluia cu care a fost insarcinat (art. 397 C. com.) etc.

Consimtamantul, incheierea contractului de vanzare-cumparare comer­ciala implica un acord de vointe ale partilor, in scopul transmiterii de la vanzator la cumparator a dreptului de proprietate asupra unui bun, in schimbul unui pret.

Conditiile in care trebuie sa se manifeste vointele partilor pentru incheierea contractului de vanzare-cumparare comerciala suni cele prevazute de lege pentru incheierea oricarui contract, fiind deci inutila o analizare a lor.

In materie comerciala, manifestarea consimtamantului poate sa rezulte si din traditia materiala a titlurilor reprezentative de marfuri (cand acestea sunt la purtator) sau din girul titlurilor reprezentative de marfuri la ordin (cum este cazul conosamen­tului), in aceste cazuri, traditia materiala sau girul echivaleaza cu o manifestare de vointa expresa, in forma dreptului comun.

Consimtamantul poate fi afectat de unele modalitati: poate fi dat sub conditie suspensiva sau rezolutorie sau partile pot conveni ca va fi dat dupa ce un anumit fapt va face obiectul unei verificari (vanzarile pe gustate, incercate etc.).

In privinta efectelor viciilor de consimtamant acestea sunt cele aratate de dreptul civil, imbracand o forma speciala in materia vanzarii comerciale doar dolul.

Dupa cum este cunoscut, dolul consta din manevre destinate sa induca in eroare o persoana in contractarea unei obligatii, el trebuind insa sa prezinte o anu­mita gravitate, care se apreciaza in raport cu conditiile in care s-a produs, cu cali­tatea persoanelor, cu pregatirea lor (este o chestiune de apreciere a instantelor).

In materie comerciala, potrivit unei vechi uzante, dolul nu se apreciaza cu aceeasi rigurozitate ca in materie civila. Asa, de exemplu, o reclama exagerata a marfii a fost uneori privita cu toleranta de instante, deoarece, pe de o parte, aceasta face parte din arta de a vinde, iar, pe de alta parte, fiecare parte trebuie sa se in­formeze singura asupra calitatilor si defectelor unor marfuri.

In legatura cu procesul de formare al acordului de vointa al partilor contrac­tante, trebuie examinata si institutia „promisiunii de vanzare'.

Promisiunea de vanzare nu trebuie sa fie confundata cu un contract de van­zare, intrucat lipseste esentialul, acordul de vointe al ambelor parti, purtand asupra obiectului si pretului. Asadar, promisiunea de vanzare este o conventie unilaterala, prin care numai una dintre parti se obliga sa contracteze, sa vanda sau sa cumpere (de regula, vanzatorul), cealalta parte avand doar facultatea de a adera, manifestan-du-si consimtamantul in termenul stipulat, si de a perfecta vanzarea.

Promisiunea de vanzare nu trebuie confundata nici cu oferta, aceasta din urma fiind prin esenta revocabila, sub sanctiunea daunelor, pe cand promisiunea de vanzare obliga pe promitent in mod definitiv, din moment ce a fost acceptata de cealalta parte.

Obiectul vanzarii comerciale nu poate fi decat un bun mobil, corporal sau incorporai, lucrurile prezente si viitoare, lucrurile determinate sau determinabile (bunurile imobile nu pot constitui obiectul contractului de vanzare-cumparare co­merciala, actele de vanzare-cumparare privind aceste bunuri fiind acte juridice civile).

Oricare ar fi lucrul vandut, pentru a fi considerat obiect al contractului de van­zare-cumparare comerciala trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii (aceleasi ca si in cazul vanzarii-cumpararii civile): sa se afle in circuitul civil; sa existe in momentul incheierii contractului sau in viitor; sa fie determinat sau determinabil; sa fie proprietatea vanzatorului.

Lucrul sa se afle in circuitul civil. Art. 310 C. civ. prevede, in aceasta privinta, ca „Toate lucrurile care sunt in comert pot fi vandute, afara numai daca o lege a oprit aceasta'.

In anexa nr. l a H. G. nr. 201/1990 (data in aplicarea Decretului-Lege nr. 54/1990) sunt stabilite categoriile de activitati care nu se pot desfasura pe baza liberei initiative. De asemenea, din dispozitiile aceluiasi act normativ rezulta si bunurile care nu pot fi fabricate sau comercializate de catre intreprinzatorii particulari.

Lucrul sa existe in momentul incheierii contractului sau sa poata exista in viitor (daca lucrul nu exista si nici nu poate sa existe in viitor, obiectul vanzarii este imposibil si contractul este lovit de nulitate).

In materie comerciala, contractele se incheie in multe cazuri mai inainte ca lucrul vandut sa existe (el abia urmand sa fie fabricat, recoltat etc.).

Contractul de vanzare-cumparare a unor lucruri viitoare este perfect din mo­mentul realizarii acordului de vointe. Dar, intrucat obiectul contractului este un lucru viitor, problema care se pune este aceea de a sti care sunt consecintele nerealizarii in viitor a lucrului respectiv.

Trebuie facuta sublinierea ca nerealizarea in viitor a lucrului nu afecteaza va­labilitatea contractului incheiat ci numai executarea lui. Ca atare, daca lucrul nu a fost realizat din culpa vanzatorului, el nu-si poate executa obligatia privind predarea lucrului si deci va fi obligat la plata de despagubiri. Daca insa nerealizarea lucrului s-a datorat unei imprejurari fortuite, consecintele vor fi diferite, in raport cu intentia partilor la incheierea contractului, in mod obisnuit, riscul contractului este suportat de vanzator si deci el nu mai poate cere plata pretului. Dar, alta este situatia cand cumparatorul si-a asumat riscul nerealizarii in viitor a lucrului (de exemplu, cazul unei recolte compromise), intr-un atare caz cumparatorul va datora pretul, cu toate ca nu va primi lucrul de la vanzator.

Lucrul sa fie determinat sau determinabil. Aceasta conditie priveste stabi­lirea in contract a elementelor care permit concretizarea obiectului obligatiei vanza­torului, indiferent de natura bunului.

Lucrul este determinat in cazul in care in contract au fost prevazute elemen­tele care permit stabilirea lucrului chiar in momentul contractului (elementele care individualizeaza lucrul-bun cert sau care arata genul, cantitatea si calitatea lucrului-bun generic).

Lucrul este determinabil cand in contract se prevad numai elementele cu aju­torul carora se va determina in viitor lucrul care va face obiectul obligatiei vanza­torului (de exemplu, cantitatea unui produs ce se va recolta de pe terenul vanza­torului).

In legatura cu caracterul determinat sau determinabil al obiectului vanzarii, se cuvin unele mentiuni speciale in ceea ce priveste vanzarea fondului de comert si vanzarea de marfuri in curs de transport.

Fondul de comert avand calitatea de bun mobil incorporai (fiindca dintre ele­mentele care-1 compun prevaleaza cele incorporale: marca, emblema, brevet, nume comercial si in special clientela), poate face obiectul unei vanzari (din punct de vedere juridic operatia poate fi asimilata cu cesiunea, intrucat efectul este acelasi: trecerea proprietatii la dobanditor). Vanzarea poate avea ca obiect atat fondul de comert in globalitatea sa, cat si elementele distincte ale acestuia.

In ceea ce priveste vanzarea marfurilor in curs de transport, aceasta vanzare comporta doua variante: una dintre ele priveste marfuri in curs de transport, cu aratarea vasului care le transporta sau urmeaza a le transporta (art. 63-66 C. corn.), iar cealalta este vanzarea avand ca obiect marfuri pentru care s-au emis titluri re­prezentative (polita de incarcare, insotita sau nu de polita de asigurare); transmi­terea acestor titluri are drept efect si transmiterea dreptului de proprietate si a ris­curilor, in consecinta, obligatia cumparatorului de a plati pretul trebuie sa fie efectu­ata in momentul in care se predau documentele respective.

Lucrul sa fie proprietatea vanzatorului, intrucat contractul de vanzare-cum-parare este un contract translativ de proprietate, inseamna ca pentru a putea trans­mite dreptul de proprietate trebuie ca vanzatorul sa fie proprietarul lucrului respectiv. d) Pretul. Pentru a incheia contractul de vanzare-cumparare, partile trebuie sa cada de acord nu numai asupra lucrului vandut, ci si asupra pretului care este obiectul prestatiei cumparatorului (pretul fiind suma de bani pe care cumparatorul o da vanzatorului in schimbul lucrului).



Pentru a putea fi obiect al contractului de vanzare-cumparare, pretul trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: sa fie stabilit in bani; sa fie determinat sau determinabil; sa fie real (sincer, serios).

Pretul sa fie stabilit in bani. Stabilirea pretului in bani este de esenta con­tractului de vanzare-cumparare. Daca pretul nu consta intr-o suma de bani, ci intr-un alt lucru sau o prestatie, contractul incheiat nu este un contract de vanzare-cumpa­rare ci un contract de schimb sau, respectiv, contract de intretinere.

Pretul sa fie determinat sau determinabil. Aceasta conditie se refera la sta­bilirea prin contract a elementelor care permit concretizarea obiectului obligatiei cumparatorului.

Pretul este determinat cand in contract s-a precizat in concret suma de bani datorata pentru lucrul vandut.

Pretul este determinabil in cazul cand in contract s-au prevazut anumite ele­mente cu ajutorul carora se va stabili in viitor cuantumul pretului (de exemplu, pretul pietei dintr-o anumita luna sau trimiterea la pretul legal etc.).

Pretul trebuie sa fie real (sincer, serios). Seriozitatea pretului este un ele­ment al echilibrului prestatiilor partilor. Ca atare, atata vreme cat nu exista un pret real, adica un pret care sa corespunda cu valoarea lucrului vandut, nu exista van­zare.

Daca pretul stabilit de parti este fictiv sau derizoriu, contractul de vanzare-cumparare este nul, deoarece obligatia cumparatorului, in lipsa pretului sau a ca­racterului sau derizoriu, este fara obiect, iar obligatia vanzatorului, in mod corelativ este fara cauza.


Efectele contractului de vanzare-cumparare comerciala


Transmiterea dreptului de proprietate.

Potrivit art. 1295 C. civ., proprietatea este stramutata la cumparator de indata ce partile s-au invoit asupra lucrului si asupra pretului, desi lucrul nu a fost predat, iar pretul nu a fost numarat.

Transmiterea de drept a proprietatii in contractul de vanzare-cumparare ope­reaza numai daca sunt indeplinite anumite conditii si anume: contractul sa fie vala­bil incheiat, vanzatorul sa fie proprietarul lucrului si lucrul vandut sa fie un bun indi­vidual determinat.

Dar, regula transmiterii de drept a proprietatii (reglementata de art. 1295 C. civ.) „nu are caracter imperativ ci dispozitiv', asa incat partile pot deroga de la ea in sensul transmiterii dreptului de proprietate numai la predarea lucrului ori la plata pretului sau la implinirea unui termen ori a unei conditii.

Din aceste categorii fac parte:

Vanzarile cu clauza de rezerva a proprietatii, in care partile amana trans­miterea proprietatii printr-o stipulatie expresa, sunt necesarmente vanzari cu plata in rate.

O aplicatie tipica de amanare conventionala a transferarii proprietatii o re­prezinta vanzarea in care vanzatorul stipuleaza ca proprietatea va trece la cumpara­tor numai la data la care acesta va fi platit cea din urma rata de pret (fiind vorba, deci, de vanzarea cu plata pretului in rate, in care clauza de rezerva a proprietatii reprezinta un mijloc de a-1 garanta pe vanzator impotriva neexecutarii obligatiei cumparatorului de plata a pretului).

Vanzarea cu autoservire care este considerata ca un caz special de amanare a transferarii dreptului de proprietate, in sensul ca remiterea definitiva a lucrului van­dut catre cumparator nu este consimtita de vanzator decat in momentul platii pretu­lui.

Vanzarea cu pact de rascumparare este o vanzare care confera vanzatoru­lui o „facultate de rascumparare' (in virtutea careia el isi rezerva dreptul de a lua inapoi lucrul vandut, restituind pretul precum si unele cheltuieli). Facultatea acor­data vanzatorului constituie o conditie rezolutorie expresa, nu o vanzare noua (desi se vorbeste de rascumparare).

Vanzarile alternative sunt acel gen de vanzari in care efectul translativ de proprietate se produce in momentul in care cumparatorul isi exprima vointa in ce priveste alegerea bunului.

Vanzarile de bunuri viitoare pot avea ca obiect o recolta viitoare, productia unei intreprinderi sau altele asemenea, in astfel de vanzari elementul care impiedica transferarea proprietatii concomitent cu acordul de vointa al partilor este faptul ca bunul nu este inca produs, nu exista inca in patrimoniul vanzatorului (asa incat, el urmeaza abia sa fie produs si predat la un anumit termen).

Vanzarea de lucruri determinate generic, adica a acelor bunuri aratate prin catime, fel si calitate, fara nici un fel de indicatie de natura a indica un corp cert si determinat. Pentru ca in acest fel de vanzare sa aiba loc transferul de proprietate de la o persoana la cealalta este necesara, asa cum am aratat si mai inainte, operatiu­nea individualizarii bunurilor vandute pe calea masurarii, cantaririi sau numararii.

Transferarea riscurilor lucrului vandut.In materie de vanzare, problemele care se pun sunt urmatoarele: cine suporta paguba pierderii lucrului in perioada posterioara acordului de vointe si momentul predarii si daca cumparatorul mai este sau nu obligat sa plateasca pretul.

Pornind de la regula ca simplul acord de vointa are ca efect transferarea pro­prietatii de la vanzator la cumparator, rezulta ca daca lucrul piere, aceasta nu poate privi decat pe proprietar (res perii domino).

Deci, pierderea care survine intre momentul acordului de vointe si cel al predarii efective cumparatorului nu exonereaza de plata pretului (vanzatorul si-a executat obligatia, asa incat ramane ca si cumparatorul sa si-o execute pe a sa platind pretul).

Sunt in sarcina proprietarului nu numai riscurile materiale care au drept ur­mare pierderea integrala a lucrului, dar si degradarea sau pierderea partiala, precum si evenimentele care au o influenta juridica asupra bunului (de exemplu: declararea inalienabilitatii bunului, exproprierea pentru cauza de utilitate publica etc).

Drepturile si indatoririle partilor.

Obligatiile vanzatorului.

Constau in urmatoarele: indatorirea de a preda bunul care face obiectul van­zarii (cu obligatiile accesorii de a-1 pastra si conserva) si indatorirea de a raspunde de evictiune si de viciile bunului.

Alaturi de cele doua obligatii traditionale, tind sa dobandeasca o individuali­tate proprie alte doua obligatii: cea de informare a cumparatorului si cea de securi­tate.

Indatorirea de a preda lucrul. Dupa cum am vazut, simplul acord de vointa al partilor are drept efect transferarea proprietatii lucrului de la vanzator la cumpara­tor. Dar, legiuitorul nu se limiteaza doar la acest transfer de proprietate abstract, ci dispune ca vanzatorul sa-si predea bunul vandut.

Predarea bunului pune pe cumparator in pozitia de a dobandi pe langa pro­prietatea abstracta si posesiunea materiala a bunului.

Obligatia de predare este aplicabila tuturor vanzarilor, indiferent de obiectul lor: bunuri certe si determinate, bunuri de gen, bunuri viitoare etc.

Art. 1316 C. civ. prevede trei forme de predare pentru bunurile mobile: pre­darea reala, predarea consensuala si predarea simbolica.

Predarea reala se efectueaza prin transferarea posesiei materiale a lucrului.

Predarea consensuala are loc in acele cazuri in care predarea materiala (re­ala) nu poate interveni. Este cazul fructelor neculese sau atunci cand cumparatorul are deja posesia bunului cu un alt titlu: depozit, sechestru etc.

Predarea simbolica se realizeaza diferit, in functie de situatia in care se afla bunurile. Astfel, in cazul bunurilor depozitate in docuri, antrepozite, silozuri etc. pre­darea se efectueaza prin inmanarea recipisei de depozit catre cumparator. Daca bu­nurile se afla in cursul calatoriei pe apa, predarea se poate realiza prin remiterea politei de incarcare (conosamentul).

Cheltuielile predarii bunului sunt in sarcina vanzatorului, fiindca el este inda­torat sa puna lucrul in posesia cumparatorului (ele fiind deci o prelungire a pretului), cheltuielile transportului si ridicarii bunului privesc pe cumparator, intrucat obligatia vanzatorului s-a executat o data cu predarea, la locul unde se afla bunul sau la locul unde s-a convenit de parti (art. 1317 C. civ.).

Obligatia de garantie. Ratiunea economica si juridica a contractului de van­zare este sa transmita proprietatea unui bun de la vanzator la cumparator. Aceasta indatorire a vanzatorului nu se sfarseste o data cu trecerea conventionala a pro­prietatii, nici chiar cu predarea materiala a bunului, el mai fiind obligat sa asigure pasnica folosinta a bunului cumparat, si, de asemenea, sa-1 garanteze pe cumpara­tor impotriva viciilor (este vorba de doua garantii: garantia pentru evictiune si ga­rantia pentru vicii).

In privinta garantiei pentru evictiune, vanzatorul raspunde pentru evictiunea totala sau partiala a lucrului.

Prin evictiune se intelege pierderea dreptului de proprietate asupra lucrului, total sau in parte, ori tulburarea cumparatorului in exercitarea dreptului de propri­etate, rezultand din valorificarea de catre un tert a unui drept asupra lucrului vandut

Garantia pentru viciile lucrului, in conceptia Codului civil, vanzatorul dato­reaza garantie numai pentru viciile ascunse, existente in momentul vanzarii si numai daca acestea sunt grave; pentru viciile aparente vanzatorul nu este raspunzator, pen­tru ca ele pot fi identificate pe loc de cumparator cu o diligenta normala.

Obligatia de informare a cumparatorului. Alaturi de cele doua obligatii tra­ditionale (indatorirea de a preda lucrul si obligatia de garantie), doctrina si jurispru-denta din tarile cu economie de piata dezvoltata pun in lumina tot mai accentuat si obligatia vanzatorului profesionist de a informa pe cumparator asupra tuturor con­ditiilor de contractare, a modului de folosire a bunului si asupra eventualelor peri­cole si a precautiunilor necesare.

De regula, informarea cumparatorului se realizeaza prin etichetarea si mar­carea produsului si prin prospectul sau instructiunile de folosire.

Obligatia de securitate sau raspunderea vanzatorului pentru decese sau le­ziuni corporale cauzate de marfuri reprezinta o consecinta a obligatiei vanzatorului de a controla produsele pe care le fabrica sau le pune in circulatie. De asemenea, aceasta obligatie este o consecinta a neindeplinirii obligatiei de informare a cumpa­ratorului asupra pericolelor potentiale ale lucrului.

Obligatiile cumparatorului

Principala sa obligatie consta in plata pretului (art. 1361 C. civ.), pe langa care acesta mai are si obligatia de a primi lucrul vandut si, in anumite cazuri, obligatia de a suporta cheltuielile vanzarii.

Plata se poate face in numerar, dar se poate deroga de la aceasta regula sti-pulandu-se emiterea unei cambii ori trecerea pretului in cont curent sau alte aseme­nea modalitati de plata.

Obligatia de a lua in primire lucrul vandut. Cumparatorul este indatorat sa ridice bunul in locul si timpul in care vanzatorul face predarea, respectiv la data si locul convenit de parti in contract, in cazul nestabilirii unui termen preluarea se face, conform principiilor generale, imediat dupa realizarea acordului de vointa sau la ce­rerea vanzatorului.

Obligatia de a suporta cheltuielile vanzarii. Potrivit art. 1305 C. civ., cheltu­ielile vanzarii sunt, in lipsa de stipulatie contrara, in sarcina cumparatorului. Prin cheltuieli ale vanzarii se inteleg cheltuieli cum ar fi, de exemplu: cheltuielile de re­dactare a contractului si cheltuielile de ridicare a lucrului (cheltuielile de predare cum ar fi: cantarirea, masurarea, numararea etc. sunt in sarcina vanzatorului).

Raspunderea pentru nerespectarea obligatiilor

Pentru nerespectarea obligatiilor din contractul de vanzare-cumparare, partea in culpa va raspunde sub forma penalitatilor si sub forma despagubirilor (daune-interese).

Raspunderea sub forma penalitatilor intervine in cazul cand in contractul de vanzare-cumparare s-a stipulat o clauza penala.

Clauza penala constituie un mod (conventional) de evaluare a despagubirilor, asa incat, deoarece prin clauza penala se determina anticipat tocmai despagubirile pe care debitorul le va plati pentru abaterea respectiva, creditorul nu mai are - in principiu - dreptul sa pretinda despagubiri chiar daca prejudiciul ar fi mai mare decat suma ce face obiectul clauzei penale.

intrucat clauza penala este o conventie, raspunderea sub forma penalitatilor exista numai daca partile au prevazut in contractul de vanzare-cumparare ori intr-o conventie separata penalitatile ce vor fi platite in cazul nerespectarii obligatiilor.



Raspunderea sub forma despagubirilor, in cazul in care, datorita neres­pectarii obligatiilor din contractul de vanzare-cumparare a fost cauzat un prejudiciu, partea in culpa este obligata sa plateasca despagubiri, in conditiile prevazute de Codul civil.


B.Contractul de vanzare-cumparare in comertul international


Contractul de vanzare-cumparare in comertul international este actul juridica prin care partile, vanzator si cumparator, apartinand unor state diferite, se obliga re­ciproc sa transfere proprietatea unui bun in schimbul platii unui pret.

Contractul de vanzare-cumparare in comertul international prezinta unele caracteristici juridice care se pot grupa in doua categorii: caractere juridice comune (care coincid cu cele din dreptul comun) si caractere juridice specifice sau particu­lare.

Din prima categorie trebuie mentionate: caracterul sinalagmatic, bilateral; titlul oneros si caracterul comutativ.

Dintre caracterele specifice sau particulare, trebuie mentionate urmatoarele:

- contractul de vanzare-cumparare in comertul international are un caracter exclusiv comercial, el reglementand numai relatiile care apar in operatiile de comert exterior (pe plan international insa, deosebirea intre vanzarea comerciala si cea civila are o semnificatie minora, reglementarile in materie neprevazand nici o dis­tinctie, intrucat ambele tipuri de vanzari sunt supuse unui regim juridic identic);

-contractul de vanzare-cumparare are un caracter international, intrucat cuprinde elemente de extraneitate. Aceasta nu inseamna ca vanzarea-cumpararea in comertul international este un contract intern, la care se adauga un element de extraneitate. Dimpotriva, vanzarea-cumpararea in comertul international este un contract original, care prezinta caracteristici proprii si genereaza probleme specifice;

- Legea uniforma asupra vanzarii internationale de bunuri mobile corporale se aplica contractelor de vanzare-cumparare intre parti care isi au sediul sau rese­dinta obisnuita pe teritoriul unor state diferite, in oricare din urmatoarele cazuri: cand contractul prevede ca marfa vanduta face sau va face obiectul unui transport, din teritoriul unui stat, in teritoriul altui stat; cand actele care constituie oferta si ac­ceptarea sunt indeplinite pe teritoriile unor state diferite; cand predarea lucrului van­dut urmeaza sa se realizeze pe teritoriul unui stat, altul decat acela in care s-au indeplinit actele constituind oferta si acceptarea contractului (in cadrul Legii uni­forme, sediul partilor contractante reprezinta un criteriu principal si stabil, nu insa si unul determinant. De aceea, legea prevede si un element complementar sau secun­dar si anume: miscarea obiectelor vandute; locul incheierii contractului si locul pre­darii lucrului vandut).

Obiectul contractului de vanzare-cumparare in comertul international il for­meaza marfa vanduta, in schimbul careia cumparatorul plateste vanzatorului pretul stabilit, in practica comertului international, in determinarea obiectului contractului, se face distinctie, dupa natura marfurilor, in: bunuri fungibile (al caror obiect se sta­bileste prin parametrii calitativi si cantitatea generala: specificatiile fiecarei livrari fiind indicate de cumparator prin comenzi) si bunuri nefungibile (al caror obiect se determina prin elemente precise si amanuntite).

Efectele contractului de vanzare-cumparare in comertul international se con­cretizeaza prin: obligatiile care se creeaza in sarcina partilor si transmiterea pro­prietatii si a riscurilor.

In ceea ce priveste obligatiile vanzatorului, acestea constau in: predarea efec­tiva a marfii vandute; asigurarea conformitatii marfii predate cu clauzele contrac­tuale; predarea documentatiei tehnice.

Obligatiile cumparatorului sunt, in principal, doua: plata pretului si luarea in primire a lucrului vandut.

Atat obligatiile vanzatorului, cat si cele ale cumparatorului ar comporta pre­zentari si discutii ample care insa nu este cazul a fi abordate in conditiile tratarii doar a unor elemente de drept comercial.

Cat priveste celalalt efect al contractului, transmiterea proprietatii si a riscului sunt de facut, de asemenea, unele sublinieri.

In sistemul dreptului nostru, transmiterea proprietatii marfii asupra cumpara­torului are loc prin simplul efect al incheierii contractului. Aceasta regula, prevazuta de art. 1295 C. civ., este insa facultativa, partile putand deroga de la dispozitiile ei.

In celelalte sisteme de drept nu exista o reglementare unitara, dar, totusi, solu­tiile admise pot fi grupate in doua categorii: proprietatea se transmite in momentul realizarii acordului de vointa (Codul civil francez, Codul civil italian, Codul civil po­lonez) sau proprietatea se transmite in momentul predarii marfii vandute (Codul civil german, Codul civil austriac, Codul civil olandez, Codul civil spaniol, Codul civil grec).

Obligatia de a lua in primire lucrul vandut. Cumparatorul este indatorat sa ridice bunul in locul si timpul in care vanzatorul face predarea, respectiv la data si locul convenit de parti in contract, in cazul nestabilirii unui termen preluarea se face, conform principiilor generale, imediat dupa realizarea acordului de vointa sau la ce­rerea vanzatorului.

Obligatia de a suporta cheltuielile vanzarii. Potrivit art. 1305 C. civ., cheltu­ielile vanzarii sunt, in lipsa de stipulatie contrara, in sarcina cumparatorului. Prin cheltuieli ale vanzarii se inteleg cheltuieli cum ar fi, de exemplu: cheltuielile de re­dactare a contractului si cheltuielile de ridicare a lucrului (cheltuielile de predare cum ar fi: cantarirea, masurarea, numararea etc. sunt in sarcina vanzatorului).

Raspunderea pentru nerespectarea obligatiilor

Pentru nerespectarea obligatiilor din contractul de vanzare-cumparare, partea in culpa va raspunde sub forma penalitatilor si sub forma despagubirilor (daune-interese).

Raspunderea sub forma penalitatilor intervine in cazul cand in contractul de vanzare-cumparare s-a stipulat o clauza penala.

Clauza penala constituie un mod (conventional) de evaluare a despagubirilor, asa incat, deoarece prin clauza penala se determina anticipat tocmai despagubirile pe care debitorul le va plati pentru abaterea respectiva, creditorul nu mai are - in principiu - dreptul sa pretinda despagubiri chiar daca prejudiciul ar fi mai mare decat suma ce face obiectul clauzei penale.

intrucat clauza penala este o conventie, raspunderea sub forma penalitatilor exista numai daca partile au prevazut in contractul de vanzare-cumparare ori intr-o conventie separata penalitatile ce vor fi platite in cazul nerespectarii obligatiilor.

Raspunderea sub forma despagubirilor, in cazul in care, datorita neres­pectarii obligatiilor din contractul de vanzare-cumparare a fost cauzat un prejudiciu, partea in culpa este obligata sa plateasca despagubiri, in conditiile prevazute de Codul civil.

In practica comertului international exista tendinta spre simplificare, in ceea ce priveste momentul transmiterii proprietatii marfii, ca urmare a unui contract de vanzare-cumparare, el fiind stabilit de parti prin intermediul „clauzelor tip uzuale'.

Legea uniforma a vanzarii internationale de bunuri mobile corporale nu regle­menteaza modalitatile de transfer (desi, in art. 18, se prevede ca transmiterea pro­prietatii constituie o obligatie a vanzatorului), in art. 52 al legii se statueaza doar con­secintele unui netransfer de proprietate sau a unui transfer incert (cand lucrul van­dut este obiectul unui drept sau al unei pretentii din partea unui tert), in acest caz, cumparatorul are posibilitatea sa nu accepte cumpararea lucrului revendicat de tert sau sa ceara vanzatorului (dupa denuntarea dreptului sau pretentiei tertului) reme­dierea lipsei intr-un termen rezonabil, ori livrarea unei alte marfi (cu sau fara daune interese).

O data cu transferul proprietatii are loc, desigur, si transferul riscurilor de la vanzator la cumparator, eveniment care se produce fie din momentul incheierii con­tractului (asa cum o prevede, de exemplu, art. 1138 C. civ. francez), fie din momen­tul traditiei lucrului (asa cum o prevede art. 446 C. civ. german), in Codul civil roman, prin art 1295 se prevede ca „Vinderea este perfecta intre parti si proprietatea este de drept stramutata de cumparator, in privinta vanzatorului, indata ce partile s-au invoit asupra lucrului si asupra pretului, desi lucrul inca nu va fi predat si pretul inca nu se va fi numarat' (Deci, in legislatia noastra civila s-a adoptat aceeasi regula ca si in dreptul francez).

In practica comertului international partile stabilesc, de regula, prin clauze tip, momentul transmiterii riscului, in principiu, fiecarei modalitati de vanzare corespun-zandu-i un anumit moment in care are loc transferul riscurilor (in acest sens sunt si regulile continute in Conditiile generale de vanzare ale C. E. E.).

Potrivit Legii uniforme asupra vanzarii internationale de bunuri mobile corpo­rale riscurile se transfera la cumparator chiar si in situatia in care s-a predat o marfa necorespunzatoare (daca bineinteles, nu s-a cerut rezolutiunea contractului sau inlocuirea lucrului).

In cazul cand predarea este intarziata din culpa cumparatorului, riscurile se transmit din momentul in care ar fi trebuit sa aiba loc (potrivit clauzelor contractu­lui) livrarea marfii.

Intre transferul proprietatii si cel al riscului nu exista o corelatie obligatorie, aceste doua momente putand fi independente (partile putand prevedea in contract si alte momente cand sa aiba loc transferul riscurilor), dar, in astfel de situatii, intentia partilor trebuie sa se manifeste cu claritate si preciziune. in consecinta, in absenta unei clauze exprese, momentul transferului riscurilor este supus legii apli­cabile contractului (Lex contractus); in acest sens sunt dispozitiile art. 2 si art. 5 pct. 3 din Legea aplicabila vanzarilor cu caracter international de bunuri mobile corporale, semnate la Haga la 15 aprilie 1958.

Despre operatiunile de vanzare-cumparare este necesar sa fie facute ample expuneri, in cadrul unor tratate, dar asupra carora nu ne putem opri din motivele expuse mai inainte. Totusi, este indispensabil sa examinam, macar si in linii foarte generale, doua forme specifice de vanzare-cumparare si anume: vanzarea prin bur­se si vanzarea prin licitatii.

1) Vanzarea prin burse constituie o modalitate, o forma de vanzare specifica economiei capitaliste.

Bursa este o piata unde se intalnesc comerciantii sau intermediarii lor pentru a incheia afaceri, pe baza de cerere si oferta.

Operatiunile la bursa se incheie, fie pentru marfuri care nu sunt prezente (care sunt reprezentate prin mostre sau descrise prin anumite caracteristici), fie pen­tru marfuri viitoare. Absenta marfurilor la locul tranzactiei permite si rezilierea unor operatiuni pur speculative, prin instrainarea titlurilor de valoare cumparate, profi­turile fiind obtinute din incasarea diferentelor de pret.

Asadar, la bursa se vand si se cumpara produsele fungibile, hartiile de valoare si, desigur, si valutele. Asa incat, in raport cu aceasta varietate a tranzactiilor, burse­le pot fi impartite, in principal, in doua categorii: burse de marfuri sau de comert si burse de valori (care sunt de efecte si de devize).

Activitatea bursiera este considerata ca un indicator al situatiei economice si un mijloc de influentare a preturilor mondiale.

Datorita dezvoltarii telecomunicatiilor, care faciliteaza legaturile dintre diferi­tele piete ale lumii, comerciantii au posibilitatea sa cunoasca simultan situatia cererii si ofertei din majoritatea tarilor lumii, fiind astfel determinate dezvoltarea relatiilor economice internationale.

Rezumand, putem spune ca, in principiu, bursele indeplinesc urmatoarele functii: constituie o piata principala pentru unele marfuri sau valori (prin concen­trarea cererii si ofertei); faciliteaza incheierea rapida a tranzactiilor; asigura acope­rirea din timp a nevoilor de materii prime; permite transmiterea sau divizarea ris­curilor; inlesneste realizarea operatiunilor speculative; influenteaza nivelul preturilor care se formeaza in afara burselor; reprezinta un izvor de informatii cu caracter eco­nomic si juridic.

Bursele pot fi clasificate dupa mai multe criterii: varietatea tranzactiilor; obiec­tul de activitate; forma de organizare; modul de admitere a participantilor.

In functie de varietatea tranzactiilor, bursele sunt: generale (la care se nego­ciaza atat marfuri, cat si hartii de valoare, cum este, de exemplu, cazul burselor din Amsterdam, Rotterdam, Rio de Janeiro) si specializare (la care se tranzactioneaza grupe de marfuri, anumite produse sau numai valori, cum este, de exemplu, cazul bursei de valori din New-York Cotlon Exchange sau Stok Exchange din Londra).

Din punct de vedere al obiectului, bursele pot fi clasificate in urmatoarele grupe: burse de marfuri sau de comert (piete pentru produse fungibile inrudite cali­tativ, substituibile si conservabile); burse de valori (care au ca obiect hartiile de va­loare, la ele negociindu-se actiunile si titlurile de credit de toate categoriile); burse pentru operatiuni ajutatoare comertului international (care pot fi de asigurari sau navlosiri, cum sunt Loydvs din Londra, bursele din Anvers, Pireu si New-York).

Din punctul de vedere al formei de organizare se deosebesc doua titluri de bursa: bursele private (infiintate si organizate de particulari) si bursele infiintate si organizate de stat.

In sfarsit, in raport cu admiterea participantilor, bursele pot fi clasificate in: burse la care participarea nu este limitata sau se face pe baza unui bilet de intrare si burse la care sunt admisi numai cei care au calitatea de membri.

Bursele au forma unor societati pe actiuni, ele prezentand periodic dari de seama publice.

Capitalul social este divizat intr-un numar de actiuni sau certificate, ele oferind dreptul de a participa la afaceri, nu la dividende.

Bursele sunt conduse de catre un comitet (care are un presedinte ales), acest comitet (denumit, in Franta: Comission de la Bourse, in Anglia: Board of Directors sau Committee, in S. U. A.: Board of Managers) exercitand urmatoarele prerogative: mentinerea ordinei la bursa; supravegherea respectarii uzantelor si regulamentului bursei; reprezinta bursa fata de terti; indeplineste sarcinile curente.

Operatiunile propriu-zise de bursa se incheie de membrii bursei care au rolul de intermediari profesionisti. Ei se impart in doua categorii: brokeri (intermediari care primesc ordine de la persoane din afara bursei, platiti din comisioanele pe care le incaseaza in urma tranzactiilor efectuate) si dealeri sau jobberi (care pot incheia operatiuni si pe cont propriu, legatura cu comitentul se realizeaza prin intermediul brokerului, castigul sau fiind format din diferenta de pret dintre cursul la data cum­pararii si momentul vanzarii). La bursele franceze, mijlocitorii se numesc curtieri, iar la cele germane borenmakkler.



Un interes deosebit il prezinta tehnicile operatiunilor de bursa.

La bursa preturile se numesc „cotatii' sau „cursuri', iar nivelul lor se deter­mina zilnic.

Cotatiile se afiseaza in holul bursei si se publica in presa, in felul acesta po­tentialii clienti fiind informati in timp util si fiind, deci, in situatia sa poata lua opera­tiv deciziile necesare. Prin intermediul mijloacelor de comunicatie moderne, cotati-ile se inregistreaza si se transmit simultan in toata lumea.

Incheierea tranzactiilor in bursa se realizeaza in cadrul sedintelor care au loc zilnic, procedura acestora fiind prevazuta prin reglementari legale sau uzante.

Marfurile sau efectele de comert trebuie inscrise oficial la bursa, aceasta ope­ratiune fiind efectuata de un comitet special care stabileste si limita valorica minima a operatiunii.

Sub supravegherea sindicului bursei, brokerul (curtierul) fixeaza cursul de deschidere si de inchidere. De asemenea, el calculeaza si cursul sau pretul unitar al zilei.

Tranzactiile se incheie prin strigarile publice de oferta si cerere a agentilor ofi­ciali, care se afla in jurul unui perimetru circular (denumit ring sau corbeille). Mo­mentul perfectarii operatiunii este marcat de brokeri (curtieri) prin expresiile: am cumparat si am vandut.

La unele burse, stabilirea cotatiei este modernizata prin folosirea unor sis­teme electronice, prin intermediul carora tranzactiile se inregistreaza automat.

Intreaga desfasurare a operatiunii este controlata de catre sindic care are si calitatea de sef al brokerilor (curtierilor). Acesta, impreuna cu comisia speciala a cotei, alcatuieste lista incheierilor de tranzactii, care sunt consemnate in registrul de procese-verbale.

Tranzactiile care, asa cum am vazut, se incheie, initial, verbal, sunt perfectate pe urma in forma scrisa, acest lucru realizandu-se, de obicei, printr-un contract tip.

Pentru facilitarea incheierii operatiunilor si prevenirea situatiilor litigioase, la bursele de marfuri se folosesc conditii uniforme, inspirate de uzantele comerciale. Astfel, sunt uniformizate calitatea marfii, marimea tranzactiei, locul'de livrare, ter­menul de livrare si de plata, ambalajul.

In bursa exista doua categorii de operatiuni: operatiuni de bani gata, cash (cand livrarea marfii este imediata sau la disponibil) si operatiuni la termen (cand livrarea marfii are loc la o data ulterioara).

Tranzactiile la termen pot avea fie un caracter efectiv, fie un caracter specu­lativ (acestea fiind, la randul lor, de doua feluri: a la hausse sau a la baisse; in primul caz, cumparatorul achizitioneaza o marfa pe care o revinde la termenul de livrare cu un pret mai mare, speculand, asadar, majorarea pretului, pe cand, in al doilea caz, vanzatorul vinde o marfa pe care si-o procura ulterior la o valoare mai redusa, speculand scaderea pretului). Operatiunile la termen pot fi de mai multe feluri: ope­ratiuni ferme; operatiuni cu prima sau reziliabile; operatiuni facultative multiple (options for caii of more); filiera (notice of delivery); corner-ring; arbitrajul la termen; operatiunea hedging.

Fiecare din aceste feluri de operatiuni la termen necesita unele mici dez­voltari.

Operatiunile ferme sunt acelea in care partile se inteleg ca la termenul sta­bilit sa-si indeplineasca obligatiile ce si le-au asumat, prin incheierea contractului.

In situatia in care partile nu-si realizeaza intentiile speculative pana in ziua lichidarii, ele pot prelungi termenul tranzactiei recurgand, in acest scop, la urma­toarele operatiuni de prelungire: reportul (care se practica de cumparator si consta in obtinerea de credite pentru plata marfii ce va fi revanduta, datorita unei conjunc­turi favorabile, la un pret mai mare); deportul (care se practica de vanzator si reprezinta un procedeu invers reportului, urmarindu-se scaderea pretului).

Operatiunile cu prima sau reziliabile sunt acele operatiuni prin care unul dintre parteneri isi rezerva dreptul de a rezilia contractul, platind o anumita suma de bani, numita prima.

Prin intermediul operatiunilor reziliabile pierderile sunt limitate la nivelul primei.

Operatiunile facultative multiple (options for caii of more) sunt acelea prin care una din parti are dreptul de a dubla sau tripla volumul tranzactiei.

In acest gen de operatiuni, cumparatorul plateste un curs mai mare, iar vanza­torul vinde cu unul mai mic. Diferenta fata de cursul zilei se numeste ecart.

Filiera (notice of delivery) constituie o forma speciala de speculatie bursiera. Pana in ziua lichidarii, marfa cumparata poate fi vanduta printr-un numar de ope­ratiuni repetate. La lichidare, ultimul cumparator se va adresa vanzatorului initial.

Pentru evidenta marfii se emite un document (filiera) de catre vanzatorul initial. Filiera este un titlu la ordin, reprezentand o cantitate de marfa livrabila la o anumita data, care se transmite prin gir (sau andosare). Filiera se intocmeste pe loturi sau partizi de marfuri.

Derularea contractelor se face prin casele de lichidare de pe langa burse, acestea decontand diferentele de pret, prin cumparatorii intermediari, stabilind pro­fiturile si pierderile.

Corner-Ring este o operatiune de speculatie bursiera folosita de cumparatorii a la hausse. Ea necesita insa importante mijloace financiare care, de regula, se obtin prin reunirea cumparatorilor a la hausse intr-o asociatie ad-hoc (ring) in care sunt atrase si institutiile de credit.

Operatiunea consta in aceea ca la termenele convenite, vanzatorii a la baisse pot sa nu-si indeplineasca obligatiile de livrare, daca cumparatorii se unesc si achizi­tioneaza, prin intermediari, anumite marfuri disponibile, in acest fel, preturile sunt stabilite de cumparatorii a la hausse.

Arbitrajul la termen, reprezinta diferenta de pret dintre doua termene de livrare sau intre doua piete, realizata printr-o cumparare si vanzare simultana.

Arbitrajul la termen este folosit atat de comercianti, cat si de producatori, in comertul cu bumbac, arbitrajul la termen se numeste straddle, iar cel de cereale, spread.

Operatiunea Ledging (acoperire la bursa) este o combinatie ce ingradeste riscurile unei tranzactii reale.

Pierderile care se inregistreaza la bursa, in urma fluctuatiei preturilor, pot fi acoperite prin tranzactii de sens opus. Astfel, operatiunea Ledging poate fi de van­zare sau de cumparare.

2. Vanzarea prin licitatii constituie o piata speciala care concentreaza oferta si cererea de marfuri ne tipizate.

In raport cu bursele, licitatiile prezinta unele caracteristici, in sensul ca: mos­trele sau marfurile se gasesc la locul unde se desfasoara licitatia; programul de functionare a licitatiei nu este continuu.

In practica comertului international, la fel ca si in comertul intern, functia lici­tatiilor consta in valorificarea marfurilor care nu pot fi incadrate in tipurile uzuale fo­losite in bursa. Datorita acestui fapt, marfurile supuse licitatiei trebuie sa fie vizionate de catre eventualii cumparatori.

Licitatiile sunt de mai multe feluri, clasificarea lor fiind diferita in functie de criteriile la care se recurge pentru o astfel de operatie. Doua dintre aceste criterii ni se pare ca prezinta interes a fi retinute: posibilitatea de participare si pozitia sau cali­tatea organizatorilor.

In raport cu posibilitatea de participare, licitatiile pot fi deschise (sau publice) sau licitatii inchise, limitate, restrictive (la care pot participa numai anumite firme, invitate de organizatori).

Tinandu-se seama de pozitia sau calitatea organizatorilor, licitatiile pot avea fie forma licitatiilor de marfuri, fie a licitatiilor pentru cumpararea de produse, insta­latii si atribuirea de lucrari de constructii.

in legatura cu aceasta din urma clasificare a licitatiilor trebuie facute unele sublinieri, absolut necesare.

Licitatia pentru vanzarea de marfuri sau licitatia pentru export se institu­ie de producatori, vanzatori sau persoane specializate (cum sunt, de exemplu: Hudson~s Ba Company din Londra sau Nederlandsche Handels Maotshapy din Amsterdam). De obicei, ele se organizeaza de catre agenti specializati (denumiti auction brokers), societati comerciale si banci, in unele tari (cum sunt de exemplu: Franta, Olanda, Belgia) functionarea licitatiilor este supravegheata de stat, la desfa­surarea operatiilor participand si oficiali numiti de autoritati.

Pregatirea licitatiei presupune efectuarea unei publicitati care se realizeaza prin inserarea de anunturi in presa, prin trimiterea de cataloage, prospecte sau invi­tatii persoanelor interesate.

Marfurile oferite spre vanzare se expun, grupate pe pozitii, pentru a fi exami­nate de cumparatori.

Pentru informarea detaliata a participantilor, organizatorii elaboreaza conditi­ile de vanzare care prevad conditiile de participare, vizionarea loturilor, atribuirea lor, conditiile de plata, modalitatea de livrare si transport a marfii cumparate, solutio­narea litigiilor.

Cumparatorii pot participa la licitatii fie personal, fie prin agenti (ceea ce pre­zinta unele avantaje printre care si acela la secretului participarii).

Inaintea inceperii licitatiei, participantii trebuie sa depuna o cautiune care, in principiu, are forma unei garantii bancare.

In legatura cu procedura licitatiei, este necesar a fi retinute cele doua tehnici de stabilire a pretului: tehnica pretului crescator si tehnica pretului descrescator.

Licitarea prin tehnica pretului crescator poate avea loc prin metoda publica si cea nepublica. Prin metoda publica, licitatorul comunica numarul si pretul minim al lotului, dupa care cumparatorii ridica pretul. Vanzarea are loc pe baza de strigari, iar marfa se atribuie cumparatorului care ofera pretul cel mai mare. in cazul metodei nepublice (tacita) ridicarea preturilor se anunta de cumparatori prin folosirea unor semne speciale. Licitarea prin semne ofera cumparatorilor posibilitatea pastrarii se­cretului asupra cantitatii marfii.

Licitarea prin tehnica pretului descrescatoi se realizeaza prin comunicarea pretului maxim, care in mod treptat este redus, pana se anunta o oferta, in acest sis­tem, cumparatorul care liciteaza primul devine proprietarul marfii.

La terminarea licitatiei, se incheie o nota de vanzare-cumparare, care are functia de contract scris, in baza notei, dupa achitarea de catre cumparator a pretu­lui, se emite ordinul de livrare a marfii.

Licitatia pentru cumpararea de produse, instalatii si atribuirea de lucrari de constructii constituie, alaturi de licitatie pentru vanzarea de marfuri, o a doua ca­tegorie de licitatii care mai poarta denumirea de „licitatii de import' sau „tratative de concurenta'.

Aceasta forma de comert confera urmatoarele avantaje: asigura obtinerea unui mare numar de oferte (deci ofera o paleta larga de optiune); faciliteaza luarea unor decizii obiective si rentabile; contribuie la cunoasterea pietelor externe; permit statului sa aiba o privire de ansamblu asupra activitatii de comert exterior si sa adopte, in cunostinta de cauza, masuri stimulatorii, de sprijinire sau, daca este cazul, si de franare.

In ceea ce priveste procedura licitatiilor de import, acestea se pot desfasura in doua feluri (dupa doua metode): licitatii obisnuite (la care comanda se atribuie in ziua organizarii) si supralicitatiile (la care atribuirea comenzii este conditionata de imprejurarea ca intr-un anumit interval de timp de la tinerea licitatiei sa nu inter­vina o oferta mai avantajoasa).

Ofertele depuse se deschid la data fixata (de comisia de adjudecare a lici­tatiei), printr-o procedura publica, in cadrul careia se comunica numele partici­pantilor si valoarea ofertelor.

Decizia de adjudecare a licitatiei este determinata, pe langa nivelul pretului, si de alte elemente care pot fi considerate ca esentiale in acceptarea ofertei (de exemplu: caracteristicile tehnice si tehnologice ale utilajului oferit, economicitatea in productie, indicatorii de eficienta economica aprobati pentru investitia respectiva, termenele de livrare, conditiile de plata, a gradului de antrenare a productiei interne in fabricarea unor subansamble etc.).

Adjudecarea licitatiei se constata printr-un proces-verbal, in baza caruia co­misia de adjudecare anunta participantilor hotararea luata. De asemenea, se comu­nica in scris firmei care a obtinut comanda, data pana la care se va incheia contrac­tul de import.

In ceea ce priveste legislatia romana referitoare Ia forma de vanzare prin lici­tatie, exista atat acte normative vechi inca neabrogate cum este, de exemplu, si Decretul nr. 152/1974 referitor la regimul licitatiilor de import, dar si acte normative noi, care insa nu se refera la vanzarile de bunuri mobile, ci la vanzarile de active ale societatilor comerciale care sunt reglementate prin Normele metodologice aprobate prin Hotararea Guvernului nr. 634/1991 sau la concesionarea, inchirierea si locatia gestiunii la care se refera atat Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unitatilor de stat ca regii autonome si societati comerciale cu capital de stat cat si Regulamentul privind organi­zarea licitatiilor, prezentarea ofertelor si adjudecarea lucrarilor publice, aprobat prin Hotararea Guvernului nr. 291/1991.






Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2022 - Toate drepturile rezervate QReferat.com Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }