Efectele desfacerii casatoriei asupra relatiilor personale dintre parinti si copii

Efectele desfacerii casatoriei asupra relatiilor personale dintre parinti si copii

1. Incredintarea copiilor. Cum am vazut, odata cu pronuntarea divortului, instanta este obligata sa hotarasca, in lipsa cererii partilor chiar si din oficiu, asupra incredintarii copiilor spre crestere si educare, in functie de interesul minorilor, fie unuia dintre parinti, fie, in mod exceptional, unei terte persoane sau familii, cu consimtamantul acesteia ori unei institutii de ocrotire [art. 42 alin. (1) si (2) C.fam.].

Masura incredintarii copilului are caracter provizoriu, ceea ce inseamna ca se va putea reveni oricand asupra celor dispuse, daca se constata schimbarea imprejurarilor care au motivat solutia data. Instanta de judecata, la cererea oricaruia dintre parinti, a copilului – daca a implinit 14 ani, a autoritatii tutelare sau a unei institutii de ocrotire, ori la solicitarea procurorului in baza art. 45 C.proc.civ., va putea dispune reincredintarea copilului spre crestere si educare, daca se constata ca acesta e sensul actual al interesului minorului.

2. Exercitarea ocrotirii parintesti privind persoana copilului. Parintele divortat caruia i s-a incredintat copilul exercita drepturile parintesti cu privire la acesta [art. 43 alin. (1) C.fam.]. Celalalt parinte detine dreptul de a avea legaturi personale cu copilul  precum si dreptul de a veghea la cresterea, educarea, invatatura si pregatirea profesionala a acestuia [art. 43 alin. (3) C.fam.]. Aceasta repartizare a drepturilor si indatoririlor intre cei doi parinti operata prin art. 43 alin. (1) si (3) C.fam. este desemnata uneori in literatura de specialitate prin sintagma „scindare a ocrotirii parintesti” .             Ocrotirea parinteasca este de asemenea divizata cand minorul este incredintat unei terte persoane, familii sau institutii, amandoi parintii pastrand dreptul de a mentine legaturi personale cu minorul, insa numai daca acest lucru este in interesul superior al copilului.

Prin disolutia casatoriei parintii nu isi pierd aceasta calitate dar, prin forta imprejurarilor, prerogativele „functiei” nu mai pot fi exercitate in parametri din timpul convietuirii, impreuna si concomitent; dintre cei doi parinti, cel caruia nu i s-a incredintat copilul este in dezavantaj. In acest context ne vom ocupa de drepturile sale parintesti.

Modalitatile de exercitare a drepturilor parintesti recunoscute aceluia dintre parinti caruia nu i-au fost incredintati copiii (dreptul de a avea legaturi personale cu copilul, precum si de a veghea la cresterea, educarea, invatatura si pregatirea profesionala a copilului, pe scurt, potrivit terminologiei curente, „dreptul de a avea legaturi personale cu copilul”) se stabilesc pe cale conventionala de catre parintii aflati in divort sau divortati si numai in subsidiar de catre instanta de judecata, fie in cadrul procesului de divort, fie in cadrul unei actiuni ulterioare. Ca forme concrete de infaptuire, avand acum si un „ghid” legal al modalitatilor de mentinere a relatiilor personale ale copilului (art. 15 din Legea nr. 272/2004), parintele poate vizita copilul la domiciliul parintelui in a carui grija se afla, poate gazdui copilul la domiciliul sau, inclusiv in perioada vacantelor scolare. In principiu, faptul ca parintii domiciliaza in localitati diferite nu are o semnificatie deosebita, putandu-se permite parintelui caruia nu i s-a incredintat copilul sa-l ia cu sine pentru scurte perioade de timp; totusi, o atare masura nu poate fi dispusa daca, indiferent din ce imprejurari (varsta frageda a copilului, starea precara a sanatatii sale etc.), ar contraveni interesului superior al copilului (art. 16 din Legea nr. 272/2004). De asemenea, parintele poate coresponda cu copilul sau poate stabili orice alta forma de comunicare, poate transmite informatii copilului si este indreptatit sa primeasca informatii privitoare la copil (inclusiv fotografii recente, evaluari medicale sau scolare).

In tot cazul, stabilirea practica a planului de legaturi personale dintre parinte si copil nu trebuie sa lipseasca demersul de orice finalitate. De pilda, incuviintarea data parintelui de a avea legaturi personale cu copilul numai trei ore intr-o singura zi pe an si, chiar si aceasta, la sediul autoritatii administratiei publice locale, in prezenta unui membru al autoritatii tutelare, exclude dintr-un inceput orice exercitiu al acestui drept.

Ce atitudine sa adoptam daca parintele caruia i s-a incredintat copilul se impotriveste ca celalalt parinte sa pastreze legatura cu minorul? Vom lua act, pur si simplu, de aceasta opunere? Nicidecum. Parintele caruia nu i s-a incredintat copilul nu este implicit decazut din drepturile parintesti, masura luata in privinta minorului este consecinta divortului dintre soti si nu a raporturilor dintre acest parinte si copil. Deci el are dreptul de a intretine legaturi personale cu copilul sau, cu toata opunerea celuilalt parinte.

Pe de alta parte, sa nu pierdem din vedere ca acest drept al parintelui este recunoscut in considerarea intereselor copilului si abia apoi a intereselor parintelui in cauza. Cand opunerea parintelui la exercitarea dreptului in discutie este intemeiata si in acord cu interesul copilului, potrivit cu imprejurarile, legaturile personale cu minorul pot fi restrictionate ori suspendate.

Exercitarea abuziva de catre parinte a drepturilor ce i-au fost conferite fata de persoana copilului incredintat celuilalt sot, de natura a stanjeni sau periclita procesul de crestere, educare, instruire si formare a acestuia, indreptateste instanta sesizata prin cererea celuilalt parinte sa dispuna limitarea, suspendarea sau chiar suprimarea acestui drept al parintelui, in functie de natura si gravitatea abaterilor constatate.

Sa retinem ca numai instanta judecatoreasca este competenta sa rezolve neintelegerile dintre fostii soti referitoare la exercitiul dreptului de a avea legaturi personale cu copilul (art. 16 si art. 38 din Legea nr. 272/2004).

Dreptul parintelui divortat caruia nu i s-a incredintat copilul de a mentine legaturi personale cu copilul, precum si de a veghea la ocrotirea sa, nu e o simpla facultate, de care va putea uza sau nu, ci si o indatorire, atat prin continutul, cat si prin scopul sau, el fiind indatorat sa contribuie in continuare la ocrotirea copilului.

Pana la aparitia Legii privind protectia si promovarea drepturilor copilului, in general jurisprudenta recunostea rudelor apropiate dreptul de a avea legaturi personale cu copilul, sau, mai bine zis, „dreptul de vizita” , bineinteles numai la cerere si numai in interesul copilului. Pe langa argumente de natura emotional-afectiva, nici ele straine de ideea de interes al minorului, asemenea decizii au fost motivate prin indatoririle legale pe care unele rude apropiate – avem in vedere in special bunicii – le au, virtual, fata de copil. Legislatia recenta vine sa confirme tendinta practicii, consacrand dreptul copilului de a mentine relatii personale si contacte directe cu rudele, dar si cu alte persoane fata de care a dezvoltat legaturi de atasament, desigur, in masura in care acest lucru nu contravine interesului sau superior; mai mult, parintii sau un alt reprezentant legal al copilului nu sunt indrituiti sa impiedice relatiile personale ale acestuia cu bunicii, fratii si surorile ori cu alte persoane alaturi de care s-a bucurat de viata de familie, decat in baza unei hotarari judecatoresti care sa ateste existenta motivelor temeinice de natura a primejdui dezvoltarea fizica, psihica, intelectuala sau morala a copilului (art. 14 din Legea nr. 272/2004).