Contractul de imprumut

Contractul de imprumut

§1. Contractul de imprumut de folosinta

Imprumutul de folosinta (comodatul) este un contract prin care o per­soana, numita comodant, transmite folosinta temporara a unui lu­cru de­terminat unei alte persoane, numita comodatar, care se obliga sa‑l res­ti­tuie in individualitatea sa (art. 1560 C. civ.).

1. Caractere juridice

a) Comodatul este un contract real, deoarece incheierea lui valabila pre­­supune atat acordul de vointa al partilor, cat si traditiunea (predarea efec­tiva) lucrului ce for­meaza obiectul contractului.

b) "Comodatul este esential gratuit" (art. 1562 C. civ.). Din dispozitia legii re­zulta ca, atat prin natura, cat si prin esenta sa, comodatul este un contract cu titlu gratuit.

Fiind esential gratuit, comodatul nu poate fi in nici o situatie cu plata (one­ros). Daca, ipotetic, folosinta lucrului s‑ar transmite contra unui folos ma­terial pentru co­mo­dant, contractul nu ar fi imprumut de folosinta (comodat), ci un contract de locatiune.

c) Comodatul este un contract unilateral, deoarece naste obligatii nu­mai in sar­cina comodatarului.

In aceasta situatie, predarea lucrului de catre comodant la momentul in­cheie­rii con­tractului are semnificatia indeplinirii unei con­ditii de validitate a contractului (tradi­tiunea) si nu este o obligatie (consecinta a unui contract valabil incheiat).

d) Comodatul este un contract translativ de folosinta (deci nu constituie un drept real in favoarea imprumutatului).

2. Obiect. Comodatul poate avea ca obiect deopotriva bunuri mobile sau imobile, cu conditia sa fie nefungibile (urmand a fi restituite in indivi­dua­lita­tea lor) si ne­con­sumptibile (fiind necesar ca bunul sa nu‑si consume substan­ta la prima intrebuintare, pentru a putea fi restituit in natura sa).

Ca exceptie, bunurile consumptibile prin natura lor pot fi considerate nefungibile prin vointa partilor. In acest caz, lucrurile nu sunt folosite potrivit destinatiei obis­nuite, ci potrivit unei destinatii date de parti (de ex., fructele sunt imprumutate pentru aranjarea unei expozitii).

Efectele contractului de comodat

A. Obligatiile comodatarului

Obligatia de conservare a lucrului. Potrivit art. 1564 C. civ., "co­mo­da­­tarul este dator sa ingrijeasca, ca un bun proprietar, de conservarea lu­cru­lui imprumutat".

Comodatarul trebuie sa se ingrijeasca de conservarea lucrului impru­mu­tat ca un bun proprietar.

Obligatia de conservare este o obligatie de mijloace iar culpa como­da­tarului se apre­ciaza dupa un criteriu mai sever decat diligenta lui bonus pater familias, como­da­tarul fiind chiar obligat sa‑si sacrifice propriile bunuri, la ne­voie, in vederea con­servarii lucrului imprumutat (art. 1566 C. civ.).

2. Obligatia de folosire a lucrului potrivit destinatiei. Potrivit art. 1564 C. civ., "lucrul imprumutat" nu poate sa "serveasca decat la trebuin­ta determi­nata prin natura sa, sau prin conventie".

Din textul de lege rezulta ca bunul imprumutat poate fi folosit numai potrivit des­ti­natiei date prin natura sa ori potrivit destinatiei date prin acordul partilor.

3. Obligatia de plata a cheltuielilor necesare folosintei lu­cru­lui. Calificate de lege (art. 1569 C. civ.) drept accesoriu al folosintei lucru­lui, cheltuielile facute de co­mo­datar in acest sens cad in sarcina lui (nea­vand dreptul sa ceara restituirea lor).

4. Obligatia de restituire a lucrului. Principala obligatie a como­da­ta­rului este de a restitui, la expirarea contractului, lucrul imprumutat in natura sa specifica (art. 1560 C. civ.).

O data cu lucrul imprumutat se restituie si fructele acestuia.

Riscul pieirii fortuite a lucrului este suportat de comodant, in calitate de proprietar (res perit domino).

Ca exceptie, potrivit art. 1565‑1567 C. civ., riscurile vor fi suportate de como­da­tar in urmatoarele situatii:

a) cand intrebuinteaza lucrul contrar destinatiei sale;

b) cand prelungeste folosirea dupa scadenta;

c) cand ar fi putut salva bunul inlocuindu‑l cu un bun al lui;

d) cand lucrul a fost evaluat la incheierea contractului

B. Obligatiile comodantului

Datorita caracterului unilateral al imprumutului de folosinta, contractul nu creeaza obligatii decat in sarcina comodatarului.

In principiu, comodantul nu are obligatii nascute din contractul de co­modat.

Incetarea contractului de comodat

Contractul de comodat inceteaza, potrivit regulilor generale, la epuiza­rea efectelor sale sau prin acordul partilor contractante (inainte de producerea efectelor).

Particularitati in materie prezinta incetarea contractului: prin restituirea lucrului, prin reziliere si prin moartea comodatarului.

Este cazul in ca­re, inainte de expirarea termenului, "comodantul insusi ar cadea in o tre­buinta mare si nepre­vazuta de acel lucru" si in care instanta poate, in functie de imprejurari, "sa oblige pe comodatar la restitutiune" (art. 1573 C. civ.).

In caz de nerespectare a obli­ga­tiilor de catre comodatar, comodantul poate recurge la actiunea in re­zi­lierea contractului (con­form regulilor generale), aceasta desi contractul este unila­teral iar art. 1020‑1021 C. civ. vizeaza, in mod exclusiv, contractele si­nalag­­ma­tice.

Rezilierea se poate produce "si de drept, in cazul stipularii unui pact co­misoriu expres in acest sens" (s. n.).

Conform art. 1563 alin. (1) C. civ., in caz de moarte a uneia dintre parti, obligatiile trec asupra succe­so­rilor in drepturi.

Potrivit art. 1563 alin. (2) C. civ., "daca insa imprumutarea s‑a facut in privinta numai a comodatarului si numai persoanei lui" (intuitu personae), mos­tenitorii sunt obligati sa restituie bunul imprumutat.

§ 2. Imprumutul de consumatie

A. Imprumutul de consumatie gratuit

1. Notiune In temeiul dispozitiilor art. 1576 C. civ., imprumutul de consumatie (propriu‑zis, cu titlu gratuit), cunoscut in dreptul roman sub denu­mirea de mutuum, este un contract prin care o persoana, imprumutatorul transmi­te tempo­rar unei alte persoane, numita imprumutat, proprietatea asu­pra unei catimi de bunuri fungibile si consumptibile, in scopul de a le utiliza (consu­ma) cu obligatia pentru acesta din urma de a restitui la scadenta o can­titate egala de lucruri de aceeasi natura si calitate.

In calitate de proprietar temporar (pe perioada contractului) al lucrului, imprumu­tatul va suporta si riscul pieirii acestuia, dupa regula res perit domino.

Imprumutul de consumatie prezinta asemanari cu con­tractul de loca­tiune, precum si cu contractul de imprumut de folosinta (como­datul), fata de care insa se deosebeste esential, fiind un contract distinct (in­dependent).

Asemanarea dintre cele trei contracte civile consta in faptul ca toate au ca obiect principal transmiterea folosintei unui lucru.

Deosebirile principale constau in aceea ca locatiunea transmite numai folosinta unui lucru individual‑determinat, restituibil in natura si individuali­ta­tea sa (nu a unor bunuri de gen asupra carora imprumutatul devine proprie­tar, desi il foloseste numai), iar comodatul este esentialmente cu titlu gratuit (neputand fi si oneros, precum im­pru­mutul de consumatie).

2. Consimtamantul partilor. In general, se cer intrunite conditiile ge­nerale de drept comun, ceea ce inseamna ca acel consimtamant trebuie sa fie liber si neviciat.

Vicierea imprumutului de consumatie se face cel mai frecvent prin ma­ne­vre dolo­sive. In asemenea situatii, contractul este lovit de nulitate (re­la­ti­va), "imprumutatul avand obligatia de a restitui sumele primite, chiar daca ele nu sunt scadente".

Dovada contractului este supusa regulilor generale, putandu‑se face nu­mai prin inscris autentic sau prin inscris sub semnatura privata [art. 1191 alin. (1) C. civ.], deci nu prin alte inscrisuri sau martori ori prezumtii.

Dovada predarii (traditiunii), ca simplu fapt material, se va putea face prin orice mijloc de proba.

Obiectul contractului il constituie bunuri de gen, fungibile si consumptibile potrivit naturii lor (si destinatiei date de parti), ce urmeaza a fi uti­lizate (consumate) de catre imprumutat.

In consecinta, imprumutatul nu va restitui, la scadenta, aceleasi bunuri, ci o can­titate egala de alte lucruri de aceeasi natura si calitate (putand astfel, afirma ca in final se realizeaza un asa-zis "schimb" de lucruri).

4. Efectele imprumutului de consumatie

Potrivit art. 1584 C. civ., principala obli­ga­tie a impru­mu­tatului este de a restitui, la expirarea contractului, lucruri de ace­lasi gen, in aceeasi cantitate si de aceeasi calitate.

Nu este relevant faptul ca, intre momentul incheierii contractului si cel al platii, valoa­rea bunurilor a crescut sau s‑a diminuat.

Conditia restituirii este subinteleasa, astfel ca obligatia de restituire a lu­crului va exista chiar daca nu a fost prevazuta in contract.

O data cu obligarea imprumutatului la restituirea lucrului, imprumu­ta­torul are drep­tul si la plata de daune‑interese pentru intarziere (dobanzi mo­ratorii, art. 1586 C. civ.), incepand de la data introducerii cererii de che­mare in judecata.

Dupa expirarea termenului de prescriptie a dreptului la actiune, obliga­tia de resti­tuire a imprumutatului devine imperfecta (naturala), adica nu i se poa­te cere executa­rea prin interventia fortei de constrangere a statului, dar atunci cand este executata voluntar de imprumutat, nu se poate cere nici re­pe­titiunea [art. 1092 alin. (2) C. civ.].

Deoarece imprumutul de consumatie este un contract unilateral, in prin­cipiu, im­pru­mutatorul nu are nici o obligatie.

Cheltuielile de conservare sunt in sarcina imprumutatului, dar nu ca obli­gatii con­tractuale, ci derivate din calitatea acestuia de proprietar.

Potrivit art. 1580 C. civ., imprumutatorul este insa, raspunzator de daunele cauzate prin vi­­ciile ascunse ale lucrului, pe care el le‑a cunoscut, dar nu le‑a co­municat im­pru­­muta­tului.

Aceasta obligatie nu izvoraste din contract, ci dintr‑un fapt ilicit al im­pru­muta­torului (de a nu comunica viciile lucrului imprumutat), raspunderea fiind delictuala.

De altfel, raspunderea imprumutatorului pentru daune cauzate prin vi­ciile lucrului este lipsita de importanta practica, "caci lucrurile fungibile si con­­­sumptibile numai in mod exceptional pot provoca daune".

5. Incetarea imprumutului de consumatie

Imprumutul de consumatie inceteaza prin indeplinirea obligatiei prin­cipale a im­prumutatului: restituirea lucrului la terme­nul stabilit in contract (scadenta).

Deoarece termenul contractului este stabilit, de regula, in favoarea im­pru­mutatu­lui (ca debitor al imprumutatorului), plata efectuata inainte de termen, este valabila. In ca­zul in care termenul a fost stipulat si in favoarea impru­mu­tatorului, plata se va putea face inainte de implinirea termenului, dar numai cu consimtamantul imprumutatorului.

B. Imprumutul cu dobanda

Imprumutul de consumatie este, prin natura sa, gratuit (art. 1576 si art. 1584 C. civ.). Ca exceptie, imprumutul de consumatie poate fi si oneros (numit imprumut cu dobanda).

Definim astfel, imprumutul cu dobanda ca fiind imprumut de consumatie cu titlu oneros, in care imprumutatul, in schimbul transferului temporar al dreptului de proprietate asupra unei catimii de bunuri, pe langa obligatia sa principala de a restitui bunul (la scadenta) mai datoreaza si o remuneratie numita "dobanda" (art. 1587-1590 C. civ.).

Potrivit art. 1587 C. civ. "se poate stipula dobanzi pentru un imprumut de bani, de denarierate (zaharele) sau alte lucruri mobile"(s.n.).

Fata de dispozitiile de mai sus, rezulta ca obiectul imprumutului cu dobanda este de regula o suma de bani sau "alte lucruri mobile" (caracteristice imprumutului de consumatie).

Par­ticularitatea imprumutului cu titlu oneros consta in aceea ca are dublu obiect, desi contractul este unilateral (deoarece ambele obligatii principale din contract - atat obligatia de restituire, cat si obli­gatia de plata a dobanzii - sunt asu­mate de imprumutat).

Per a contrario, daca partile nu au stipulat expres ca imprumutul este oneros, contractul este gratuit si deci imprumutatul nu datoreaza dobanzi (art. 1587 C. civ.).

De regula, partile sunt libere sa convina daca imprumutul (de bani) este gratuit sau are un "pret" (dobanda).

Caracterul oneros al imprumutului trebuie sa fie pre­va­zut expres, "prin act scris" [art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobanzii legale pentru obligatii banesti].

In cazul imprumuturilor de bani, uneori legea intervine, fie pentru stabilirea cuantumului dobanzilor, fie pentru limitarea nivelului acestora.

Depasirea limitei maxime admise de lege a dobanzii, in materie civila, "este nula de drept" (art. 9 din O.G. nr. 9/2000).

Potrivit dreptului comun, debitorul este liberat de obligatia sa prin remiterea voluntara a titlului catre creditor (art. 1138 C. civ.).

Potrivit art. 1590 C. civ., in materia imprumutului  cu dobanda, opereaza prezumtia de plata a dobanzii, daca imprumutatorul elibereaza o chitanta de primire integrala a capitalului (fara a face mentiune in privinta dobanzilor).