Aspecte privind notiunea de „munca”

Aspecte privind notiunea de „munca”

Dezvoltarea societatii umane a determinat reglementarea juridica a  relatiilor de munca. Daca la inceputul organizarii societatii umane prestarea muncii se facea in folos propriu, pe parcursul evolutiei structurilor etatice, munca s-a prestat si in folosul altor indivizi. Ulterior, cei care beneficiau de pe urma muncii altora au abuzat de drepturile lor, munca devenind pentru o mare parte a membrilor societatii munca silnica.

Munca reprezinta activitatea umana specifica, manuala si/sau intelectuala, prin care oamenii utilizeaza aptitudini personale in vederea satisfacerii necesitatilor lor.

Munca reprezinta o conditie a traiului, deoarece fara a presta munca nu se pot obtine bunurile necesare vietii. De cele mai multe ori, munca depusa reprezinta si o masura a bunastarii indivizilor. Munca constituie pentru economisti un factor de productie, o activitate prin care oamenii utilizeaza aptitudinile lor, fizice si intelectuale, in scopul obtinerii de bunuri si beneficii.

Cu privire la intelesul notiunii dreptului muncii, in doctrina s-au formulat mai multe definitii. De exemplu, dreptul muncii este acea ramura a sistemului de drept din tara noastra alcatuit din ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatiile individuale si colective de munca dintre patroni si salariati.[1]

Intr-o alta opinie, dreptul muncii reprezinta totalitatea regulilor aplicabile relatiilor individuale si colective care se nasc intre angajatori si salariati care muncesc sub autoritatea lor, cu ocazia prestarii muncii in baza unui contract individual de munca, precum si acele reglementari care se suprapun sau conditioneaza relatiile de munca.[2]

Concluzionam ca dreptul muncii este ramura de drept care se ocupa cu studierea normelor juridice ce reglementeaza relatiile care se nasc intre salariati si angajatori in legatura cu prestarea muncii. Asadar, dreptul muncii se refera la situatia salariatilor care se afla intr-un raport juridic de munca cu angajatorii in baza incheierii contractelor individuale de munca si a contractelor colective de munca.

            Dreptul muncii nu se ocupa de raporturile de munca ale demnitarilor, ale functionarilor publici, civili sau militari, ale cooperatorilor, cu toate ca si acestia fac parte din categoria celor care au raporturi juridice de munca.

            Dreptul muncii nu se ocupa nici de situatia celor care sunt membri ai profesiunilor liberale (independente) – experti contabili, contabili autorizati, avocati, notari, medici, arhitecti etc, si care presteaza o munca, dar nu in cadrul unor raporturi juridice de munca, ci in cadrul unor raporturi civile ca relatie intre ei si clientii lor.

            Dreptul muncii  nu se ocupa nici de toate acele categorii de contracte civile care presupun si ele prestarea unei munci (contract de prestari de servicii, contract de mandat remunerat).

Dreptul muncii nu se ocupa nici de munca prestata in temeiul unor acte normative (munca in folosul comunitatii), nici de activitatea desfasurata in mod voluntar care exclude orice plata neputand fi vorba de calitatea de salariat.

Toate aceste categorii de raporturi juridice, care desi au ca obiect tot prestarea unor munci dar fara ca persoana in cauza sa fie salariat, sunt reglementate de diverse ramuri – drept constitutional pentru demnitari, drept administrativ pentru functionarii publici, drept civil pentru raporturile civile. Profesiunile liberale sunt reglementate prin acte normative speciale, fiecare dintre ele prin statutele proprii, iar daca exista anumite lacune trebuie sa se apeleze la normele de drept civil (comun). 

In concluzie, legislatia muncii se refera la raporturile dintre salariati si angajator, individuale si colective fara a se ocupa de alte categorii de raporturi juridice in care se presteaza o munca si care nu sunt  insa raporturi juridice de munca. Dar, dreptul muncii constituie dreptul comun pentru raporturile de munca, pentru raporturile juridice ale functionarilor publici, pentru raporturile de munca ale cooperatorilor, etc..

Ori de cate ori legile speciale referitoare la raporturile de munca, altele decat cele ale salariatilor sunt incomplete, se aplica conform art.1, alin. (2) din Legea nr. 53/2003 Codul Muncii - normele de drept al muncii.