De obicei se afirma ca astronomia este una din cele mai vechi stiinte. Se mai mentioneaza ca inceputurile astronomiei ar data din epoca culturii asiro-babiloniene, care inflorea in Mesopotamia, cu circa 3 - 4 000 de ani i.e.n. Cercetari relativ recente considera acest inceput al astronomiei in negura preistoriei, in perioada cand omul de Cro Magnon, un veritabil "homo sapiens", venea sa inlocuiasca omul de Neanderthal. Este aproximativ anul 35 000 i.e.n., din care par sa dateze o serie de oase pe care erau gravate fazele Lunii. In realitate credem ca inceputurile astronomiei sunt si mai vechi, ele putandu-se situa in momentul aparitiei pozitiei bipede la om, ceea ce i-a permis sa vada si sa observe CERUL.
Date mai sigure, bazate pe inscrisuri, avem din epoca marilor civilizatii indo-europene, in special al civilizatiei antice grecesti. Daca am cauta sa exemplificam cu nume ilustre unele realizari ale astronomiei elenistice, nu putem sa nu citam pe unii din marii sai filosofi. Astfel, Tales din Milet (sec. VII - VI i.e.n.) era considerat si iscusit astronom. Un alt nume celebru este cel al lui Pitagora (c. 560 - c.500 i.e.n.), care denumeste cerul COSMOS si declara ca Pamantul are forma sferica. Parmenide din Eleea (c.540 - 450) care, dupa Teophrast, ar fi sustinut si el teoria sfericitatii Pamantului, ar mai fi afirmat, dupa cum mentioneaza Plutarh, ca "Luna miscandu-se in jurul Pamantului ilumineaza noptile cu o lumina imprumutata".
