Theoria si Praxis - Platon

Theoria si Praxis - Platon

Cand punem in discutie conceptul de practica (praxis) avem in vedere actiunea al carei obiect este contingentul. Cand actiunea este rezultat al unei alegeri deliberate (vointa) libere, ea poate fi judecata ca fiind morala sau imorala. O astfel de actiune tine de domeniul stiintelor practice, al eticii si al politicii. Aceste stiinte au ca obiect binele realizat prin actiune umana.

Stiintele practice, deci, concep actiunea ca miscare spre un scop. Aceste stiinte nu vizeaza o morala a Binelui-in-sine, ci o morala a binelui obtinut prin actiune. Binele-in-sine este identificat de Platon cu divinitatea. Omul insa este o fiinta antrenata in contingent iar binele la acest nivel este un bine realizat chiar de el; dezordinea contingentului este transformata intr-o ordine in care fundamentala este realizarea binelui, un bine conceput ca ordonare a contingentului.

Actiunea ce are ca scop binele este tendinta umana spre desavarsire conceputa ca fericire. Tendinta este inscrisa in noi, iar desavarsirea este cea mai inalta virtute umana, binele uman suprem. Acest deziderat pur uman este insa atins prin vointa ca principiu al actiunii. Prin actiune, binele ca simpla potenta, trece in realitate.

Ceea ce trebuie retinut este faptul ca stiintele practice, in speta etica si politica, au ca obiect binele ca scop al actiunii umane. Acest obiect nu este studiat din punct de vedere al cunoasterii teoretice, ci al modalitatilor practice prin care poate fi atins. in antichitatea greaca theoria era identificata cu contemplatia, adica cu lipsa totala a actiunii practice. Teoria era cunoas­terea contemplativa a Binelui suprem, divin. Din acest punct de vedere Binele nu era un scop de natura morala, ci el intemeia fiinta ca atare.

Impartirea stiintelor in teoretice si practice o intalnim inca de la Platon. Stiintele practice sunt cele in care cunoasterea „creste odata cu actiunea, si ele - stiinta si practica - colaboreaza la producerea, prin intermediul lor, a obiectelor, inexistente mai inainte.'[1] Politicul insa, este incadrat de catre el in randul stiintelor teoretice. „Omul politic - , asadar, cu voia ta, ca regele este mai apropiat de stiinta teoretica, decat de artele manuale si, in general, de stiinta practica.' Aceasta conceptie vine de la faptul ca omul politic este cel care conduce, asemanandu-se, in acest fel, cu sufletul rational, or, ratiunea este cea care intemeiaza stiintele teoretice. Prin acest mod de a privi lucrurile, Platon subordoneaza stiintele practice celor teoretice. Virtutea cea mai inalta este data de cunoasterea suprema care, in conceptia sa, este contemplatie a Binelui. Principiul actiunii este subordonat unui principiu pur teoretic. Cine poseda contemplatia Binelui va fi un om virtuos. Situarea omului virtuos se intemeiaza pe ceea ce este dincolo de orice actiune si devenire: Binele. Aceasta subordonare rezulta din faptul ca Binele, inteligibilul suprem, da obiectelor cognoscibile „nu doar capacitatea de a fi cunoscute, ci si cea de a fi, ca si fiinta a lor; acestea purced tot de la el, dar Binele nu este fiinta, ci o depaseste pe aceasta prin varsta, rang si putere.'[2]

In raport cu Binele, actiunea tine de contingent, el fiind in plan uman, un ideal de atins, dar pentru aceasta omul trebuie sa se intoarca de la devenire spre ceea ce este cu adevarat. Omul, prin cunoastere, „trebuie sa se rasuceasca impreuna cu intreg sufletul dinspre Taramul devenirii, pana ce ar ajunge sa priveasca la ceea-ce-este si la mareata lui stralucire. Binele pe aceasta o numim.'

Pornind de la Socrate, Platon va identifica virtutea cu cunoasterea in baza acelei subordonari a actiunii fata de contemplare. Este vorba de o cunoastere in sensul intuitiei intelectuale care il situeaza pe om alaturi de divinitate, intelectia de acest gen inseamna „oprire' din fluxul continuu al cunoasterii sensibile si discursive (dianoia).

Trebuie pornit de la contemplarea Binelui suprem, pentru ca de aici sa fie fundamentata orice actiune practica. Contemplarea apartine individului uman. De aceea, cu toate ca Platon acorda o atentie deosebita statului, individul era cel care il interesa, pentru ca numai individul avea acces la contemplatie.

Aceasta tendinta a situarii umanului la varf, in afara procesului devenirii, se manifesta si la Aristotel. De aceea intregul sau demers filosofic va avea un singur sens: acela al scoaterii fiintei umane din miscare si din timp. Datorita acestei conceptii, Aristotel va subordona actiunea teoriei, adica vietii contemplative. De aceea, ca si gandirea lui Platon, gandirea lui Aristotel a fost catalogata ca fiind de factura intelectualista. El este cel care va face limitarea neta intre teorie (theoria) si practica (praxis) in lucrarea sa Etica Nicomahica, in care afirma ca „daca dispozitiile habituale prin care, atat in pri­vinta necesarului cat si a contingentului, cunoastem adevarul fara sa ne inse­lam vreodata, sunt stiinta, intelepciunea practica, intelepciunea speculativa si intelectul intuitiv, si daca dintre primele trei (ma refer la intelepciunea practica, la stiinta si intelepciunea speculativa) nici una nu poate avea ca obiect principiile, ramane doar ca principiile sa constituie obiectul intelectului intuitiv.'[3]

Intelepciunea practica nu poate avea ca obiect principiile pentru ca obiectul sau este schimbarea si, ca urmare, ea vizeaza numai contingentul, in antichitatea greaca, cu deosebire la Platon si Aristotel, intelepciunea practica era privita sub doua aspecte: al productiei (poiesis) si al actiunii (praxis). in primul caz se avea in vedere ceea ce rezulta in urma actiunii, deci se viza transpunerea sa exterioara intr-un obiect determinat, in cel de al doilea caz actiunea era conceputa in ea insasi, ca scop in sine. in aceasta ultima situatie se vorbeste despre morala, pentru ca aceasta nu reprezinta altceva decat actiunea ca scop in sine. Aceasta conceptie are o intemeiere foarte adanca pentru ca actiunea considerata ca scop in sine se transpune in scop al fiintei determinate. in Metafizica, Aristotel porneste de la actiune (ergon) si ajunge la notiunea de „a fi in act' (en-ergeia). Aceasta stare este scopul (telos) fiintei, ajungandu-se pana la identificarea intre ergon - telos -energeia cu esenta (ousia). in felul acesta se poate afirma ca actiunea este esenta fiintei practice.

Scopul in sine este realizarea binelui uman. Fiind vorba insa de binele uman, actiunea este antrenata in contingent. Din acest punct de vedere, prin actiune omul se intemeiaza in el insusi ca fiinta morala.

Conform conceptiei aristotelice, principiul actiunii morale este alegerea deliberata, iar principiul alegerii deliberate (vointa) este dorinta si apoi gan­direa reflexiva. Alegerea deliberata este conditionata, pe de o parte, de gandirea reflexiva, iar, pe de alta parte, de habitusul etic (caracter). Daca avem in vedere conceptul de alegere deliberata, inseamna ca gandirea practica este gandirea avand un scop. intelepciunea practica va functiona astfel dupa urmatoarea schema: dorinta si gandirea reflexiva + eticul > ale­gere deliberata > actiune > scop.

Asa cum am vazut insa, gandirea practica este subordonata intelectului intuitiv (sophia), adica actiunea practica este subordonata unui ideal de cunoastere care este cel contemplativ.

Rezulta de aici ca gandirea practica se perfectioneaza aspirand la sophia, dar aceasta din urma nu poate fi atinsa niciodata atata timp cat omul ramane la nivelul praxis-ului si nu se transpune intr-o transcendenta a imanentului, adica atata timp cat omul nu-si depaseste conditia de fiinta muritoare, printr-o conditie in care gandirea in ea insasi sa nu produca nici o miscare.

Urmare a acestei conceptii, desavarsirea etica ramane in teritoriul schim­bator al contingentului, cunoasterea intuitiva fiind adevarata virtute (arete). Numai in domeniul contingentului putem vorbi de vointa ca actiune orientata spre un scop.

Rezulta ca nu intelectul intuitiv fundamenteaza actiunea practica, ci aceasta se fundamenteaza in ea insasi aspirand catre sophia. Daca s-ar gandi altfel, ar insemna ca intelectul intuitiv ar fi antrenat in miscarea contingentului, or se stie ca acesta a fost conceput de Aristotel ca fiind imobil, separat si, ca urmare, vesnic. Intelectul activ provoaca misca­rea catre sine, nefiind insa cauza a acestei miscari. Cauza este in cel ce se misca spre, sophia. Exemplul cu magarul si capita de fan este edificator in acest sens. Capita de fan provoaca magarul, dar cauza miscarii este in magarul care doreste si nu in capita de fan.

Spre deosebire de actiunea practica in care scopul presupune o desfa­surare temporala in vederea atingerii sale, la nivelul intuitiei intelectuale totul este deja stiutul, deodata.

Deja stiutul semnifica, fara dubii, o suprimare a temporalitatii si a spatialita-tii. Deja stiutul este deci inteligibilitate pura, dincolo de orice actiune practica.

Pe aceasta distinctie intre teorie (theoria) si practica se va profila, la Aristotel, distinctia dintre filosofie si politica. Cand vorbim de intelepciunea practica avem in vedere politica care „dirijeaza actiunea si deliberarea, caci decretul ce rezulta este obiect al actiunii si punct final al deliberarii.' De cele teoretice se ocupa numai filosofia. Datorita acestui fapt, politicul este subor­donat filosoficului. Filosoful, ca fiind cel ce cunoaste primele principii, este independent (autarhic) in mod absolut.

Pentru ca politicul este subordonat filosoficului iar filosoful este absolut independent, rezulta ca atingerea Binelui suprem apartine numai individului uman iar socialul este subordonat unui deziderat pur individual, si anume acela al inaltarii la Sophia. Este o transcendere in interior, in imanenta individului uman care il conduce la autarhie si de aici la constituirea socia­lului. Idealul antichitatii a fost acela al desavarsirii fiintei umane prin inscrie­rea acesteia in domeniul inteligibilitatii pure. Numai la acest nivel omul poate cunoaste independenta si libertatea. in acest sens Aristotel afirma ca „tre­buie sa recunoastem, de asemenea, ca activitatea contemplativa este singura iubita pentru ea insasi: ea nu produce nimic in afara actului pur al contemplarii, in timp ce activitatile practice ne procura avantaje mai mari sau mai mici, exterioare actiunii in sine.'

Libertatea individuala isi are temeiul in theoria si nu in actiunea practica. De aici rezulta ca prin contemplatie (sophia), individul este independent, iar prin praxis, el isi percepe insuficienta si apeleaza la celalalt pentru a se conserva. Cu alte cuvinte, actiunea practica duce la socializare. Din cele expuse aici, rezulta ca idealul suprem pentru filosofia antica a fost acela al atingerii autarhiei si nu al sociabilitatii prin actiunea practica. Trebuie recu­noscut insa ca pentru om ca fiinta determinata sensul practic prevaleaza. El insa este posibil datorita faptului ca se inscrie intr-un ideal pur teoretic.

Antichitatea greaca ne arata ca acest ideal nu este himeric, ci ca el exista sub forma inteligibilitatii pure atat in afara, cat si in interiorul uman. Prin con­ceperea acestei inteligibilitati atat in om cat si in afara acestuia, antichitatea greaca evita transpunerea substantei in subiectum. Datorita acestui fapt fiinta umana nu este un subiectum care pune obiectivitatea (fenomenalita­tea), pentru ca totul este realitate inteligibila. in felul acesta s-a evitat con­ceptul de subiectivitate in sensul de temei al realitatii. Omul nu face altceva decat sa se uneasca cu aceasta realitate. Unirea aici este sesizata ca eliberare de contingent.

Libertatea nu este rezultat al actiunii, ci al cunoasterii intuitive. Socia­bilitatea ramane, dar ea este supusa principiului individual al autarhiei, astfel libertatea nu ar fi posibila. Practic individul traieste in societate, teoretic el o transcende in libertate inteleasa ca inteligibilitate pura. Libertatea este echivalata cu o eliberare de sensibil si de contingent.

Filosofia este modul privilegiat al lui „a privi' si nu acela al lui „a spune'. Spusa,ne antreneaza in actiunea practica punandu-ne in rand cu lucrurile schimbatoare. De aceea filosofia in sensul sau adanc nu trebuie spusa. Ea este cea care invata omul sa „priveasca', sa fie spectator dezinteresat al lumii. A „privi' inseamna a intelege, act simplu care duce la impacarea omului cu sine si cu lumea. A spune insa, inseamna a cunoaste, ceea ce duce la separarea subiectului de obiect. Diferenta este enorma.

La antici cunoasterea este subordonata intelegerii ca modalitate de „a privi'. A privi dincolo de privirea ochiului fizic. A privi inseamna a deschide o fereastra spre lume. Prin aceasta fereastra lumea vine la mine in masura in care eu ma privesc in ea. Fereastra este evadare, iesire, contopire cu spectacolul lumii, in masura in care si lumea este in mine. Privitorul si privitul se contopesc, se pierd de sine intr-o iubire intelectuala eterna. Privirea mea inteligibila catre real, este realul care priveste in/din mine.  Contemplatia este fuga de cadrul stramt al corporalitatii care ne exterio­rizeaza si ne pune in rand cu lucrurile. Este iesirea, macar pentru o clipa, din sfera productiei si a dreptului care o consacra. Este caea catre adevar. Daca adevarul este libertatea, drumul este drum al eliberarii.