Situatia universitatilor romanesti in perspectiva integrarii europene

Situatia universitatilor romanesti in perspectiva integrarii europene

De peste opt secole, universitatile, ca institutii de cultura si invatamant, persista cu mare consecventa in a-si indeplini misiunea si obiectivele lor. Chiar daca, in timp, au suportat conditionarile religioase, politice si sociale, marile universitati au reusit sa-si consacre identitatea si sa se constituie in modele pentru autonomia vietii spirituale.

In intreaga perioada medievala, universitatile erau institutii preponderent religioase, iar in epoca moderna, pe masura descatusarii din chingile doctrinei teologice, ele s-au orientat catre o pozitie laica. Astfel ca din secolul al XIX-lea, institutiile de invatamant superior si-au largit foarte intens vocatia in domeniul cercetarii stiintifice. Pe aceasta cale, ele si-au dobandit dreptul de autonomie, atat fata de teologie, cat si fata de oferta de finantare venita din partea statului. In acest context, constata Ioan Mihailescu, a aparut "ideea de universitate oarecum retrasa din societate, axata pe cercetarea fundamentala, dezinteresata de problemele politice si ale comunitatii, concentrata in principal pe producerea de valori culturale si stiintifice. Aceasta a fost universitatea care a dominat secolul al nouasprezecelea si toata prima jumatate a secolului al douazecilea" .

Ulterior insa, in ultimele decenii ale secolului al XX-lea, urmare a miscarilor studentesti, s-a facut simtita necesitatea ca universitatile, desi isi pastrau misiunea stiintifica si culturala, sa fie reconectate la nevoile comunitatii, pentru a asigura pregatirea fortei de munca. Astfel "se instituie si noi criterii de apreciere a universitatilor, nu atat dupa valoarea creatiilor culturale si stiintifice, cat mai ales in masura in care o universitate raspunde nevoilor de formare superioara a fortei de munca" .

In noile conditii, rapid schimbatoare, universitatea, pentru a face fata dificultatilor, trebuie sa-si recoreleze misiunea sa traditionala, aceea de a fi promotoare a performantelor stiintei si culturii, atat cu cerintele societatii, care o obliga sa devina universitate de masa, cat si cu mijloacele pe care si le poate procura, intrucat fondurile publice nu pot tine ritmul de crestere a invatamantului superior. Astfel, "in anii 1990 si mai pregnant dupa 2000, s-a pus tot mai mult problema unui nou tip de universitate, pentru care nu s-a gasit alta denumire mai atractiva si mai adecvata in acelasi timp decat «universitatea antreprenoriala». Aceasta este universitatea care este organizata, gestionata ca o mare companie comerciala" .

§1. Reflectii privind misiunea universitatii

Meditand la misiunea universitatii, in perioada interbelica, José Ortega y Gasset, face urmatoarele remarci: "la temelia reformei universitare se afla capacitatea de a descoperi care este adevarata ei misiune. Orice schimbare, ajustare, retusare a acestei case a noastra care nu ar pleca de la o revizuire prealabila, cu energica limpezime, cu hotarare si veracitate, a problemei care consta in descoperirea misiunii sale ar echivala cu zadarnicele suferinte ale unei iubiri stangace"[4]. Asadar, intentia ganditorului spaniol era de a relansa discutia privind misiunea universitatii, pentru a fi luate in calcul noile caracteristici ale societatii contemporane.

Cu aceasta pornire, aplicand principiul economiei in invatamant, care sintetizeaza vointa de a lua lucrurile asa cum sunt, nu in mod utopic, filosoful delimiteaza misiunea primara a universitatii, astfel: "1. se va intelege prin Universitate stricto sensu institutia in care se preda studentului obisnuit sa fie un om cult si un bun profesionist; 2. Universitatea nu va tolera in uzantele ei nici o farsa, cu alte cuvinte, ea va pretinde studentului numai ce practic ii poate cere; 3. se va evita, in consecinta, ca studentul obisnuit sa piarda o parte din timpul sau prefacandu-se ca va fi un om de stiinta. In acest scop se va elimina din trunchiul minimal al structurii universitare investigatia stiintifica propriu-zisa; 4. disciplinele de cultura si studiile profesionale vor fi oferite sub o forma pedagogic rationalizata - sintetica, sistematica si completa - nu sub forma pe care ar prefera-o stiinta lasata de capul ei: probleme speciale, «bucati» de stiinta, incercari de cercetare; 5. in alegerea profesorilor nu va decide rangul pe care candidatul il poseda ca cercetator, ci talentul sintetic si calitatile necesare unui bun profesor; 6. dupa ce se reduce in felul acesta ucenicia la un minimum in ceea ce priveste cantitatea si calitatea, Universitatea va fi inexorabila in exigentele ei fata de student" .

Dar, continua José Ortega y Gasset, pe langa aceasta misiune primara, universitatea este mai mult. "Universitatea, care deocamdata este doar ce am spus pana acum, nu poate fi numai atat. A sosit momentul potrivit pentru a recunoaste, in toata amplitudinea si profunzimea lui, rolul stiintei in fizionomia corpului universitar, un corp care este in fond un spirit ( . ). Fara stiinta este imposibil destinul omului european. In uriasa panorama a Istoriei, aceasta inseamna decizia de a trai de pe platforma intelectului, iar stiinta nu este altceva decat intelectul turnat in forma ( . ). Luati aminte, prin urmare: Universitatea este distincta, dar inseparabila de stiinta. Eu as spune: Universitatea este, in afara de aceasta, stiinta. Universitatea trebuie, inainte de a fi Universitate, sa fie stiinta. O atmosfera incarcata de entuziasm si eforturi stiintifice este premisa profunda pentru existenta Universitatii" . Apoi, apreciaza José Ortega y Gasset, universitatea trebuie sa fie si mai mult, in sensul ca aceasta institutie "nu are nevoie numai de un contact permanent cu stiinta, caci altfel risca sa se anchilozeze, ci are nevoie de asemenea de un contact cu existenta publica, cu prezentul, care este intotdeauna un integrum si nu poate fi luat decat in totalitate si fara amputari ad usum delphinis. Universitatea trebuie sa fie de asemenea deschisa spre actualitatea deplina, ba mai mult: trebuie sa fie in mijlocul ei, sa se cufunde in ea" . Numai prin asumarea acestor deziderate, crede José Ortega y Gasset, universitatea va redeveni ceea ce a fost in ceasul ei de glorie, adica "un principiu promotor al istoriei europene" .

Tot in perioada interbelica, reflectii interesante privind misiunea universitatii dezvolta si ganditorul roman Ion Petrovici. Intr-o conferinta tinuta la "Institutul Social Roman", in ziua de 13 martie 1928, Ion Petrovici, pornind de la convingerea ca universitatea "si-a dibuit indelung cararea ei adevarata si a oscilat de la o menire la alta, dupa epoci si dupa tari"[9], ii evidentiaza misiunea inalta, aceea de a fi focar de creatie stiintifica, instanta morala si tribuna a patriotismului. Pentru ca, trebuie sa luam aminte, potrivit conceptiei filosofului roman, "universitatile nu sunt numai o podoaba, ele trebuie sa fie o forta si o calauza, si daca franele guvernarii nu se gasesc in mainile lor - caci franele guvernarii sunt in mainile oamenilor politici - insa in universitati se plamadesc si se articuleaza tendoanele cele mai viguroase ale organismului nostru social" .

Este de remarcat si opinia lui Ioan Mihailescu, cel care in zilele noastre, dupa ce evidentiaza factorii care impun reformarea invatamantului universitar, revine si observa cu indreptatire: "cu toate transformarile pe care le-a cunoscut in decursul timpurilor, cu toate accentele care au fost puse intr-o perioada sau alta, universitatea trebuie sa pastreze echilibrul intre ceea ce constituie adaptari la provocarile modernitatii si ceea ce formeaza specificul ei: promotoare a valorilor, a culturii, pastratoare a traditiilor si valorilor nationale, promotoare a valorilor universale. Prin origine si prin fundamente, universitatea are o dubla mare misiune. Ea este una dintre principalele institutii de creatie stiintifica si culturala si, prin aceasta de promovare a identitatii culturale a unui popor. In acelasi timp, prin definitie, universitatea are o orientare valorica universala; orice programa de invatamant, oricat de nationalist ar fi intocmita, nu poate sa nu faca referire la marile creatii culturale si stiintifice ale lumii"[11].

Altfel spus, dincolo de toate metamorfozele suportate de-a lungul timpului, dincolo de fluctuatia factorilor care o influenteaza, intr-un fel sau altul, universitatea trebuie sa-si onoreze misiunea sa definitorie, aceea de a fi o institutie de cultura si de cercetare stiintifica. Iar in prezent aceasta misiune inseamna a sluji, cu aceeasi energie, atat a valorilor universale, cat si a valorilor identitare ale poporului de origine. "O universitate trebuie sa fie foarte bine orientata in privinta valorilor universale, dar ea trebuie sa fie si foarte bine inradacinata in cultura unei anumite tari. Pentru ca nevoia de identitate nu e o simpla fantasma, ci este o nevoie foarte profunda care trebuie reconsiderata si teoretic si practic" .

Infaptuirea acestui obiectiv, in conditiile societatii actuale, obliga universitatea sa se aplece si asupra educatiei. Este adevarat ca functioneaza mult presupunerea ca tinerii care intra in invatamantul superior au deja conturate coordonatele comportamentale. Si, in parte, este adevarat. Numai ca nu se poate vorbi despre un proces incheiat, intrucat educatia nu se reduce doar la chestiuni de comportament. De unde rezulta ca studentia, sub aspect formativ, trebuie sa asigure educatia pentru viata intelectuala si pentru viata civica, la intalnirea cu politicul. Altfel spus, cu cat universitatea ofera mai multe libertati, cu atat mai mult studentii au nevoie de indrumare.

Fiind o instanta superioara de judecata asupra valorilor spirituale, universitatea trebuie sa ocupe chiar un loc special in procesul educational. Privilegiul acesta si autoritatea sub aspect stiintific si moral, ii sunt garantate de statutul de institutie impartiala in socializarea valorilor. "Promovarea valorilor nu se reduce la faptul ca acestea sunt prinse in carti si sunt prezentate la cursuri studentilor. Problema este totodata si aceea a actiunii la nivel social. O societate sau o parte a ei poate intra in anumite derapaje valorice cand subculturile se extind in mod periculos. O universitate nu poate sta impasibila in aceste situatii" .

Se intampla insa ca unele universitati abdica de la misiunea lor si efectele sunt destul de grave, atat in ce priveste reputatia institutiei, cat si in ce priveste sistemul axiologic al colectivitatii deservite. Referindu-se la situatia actuala din invatamantul superior romanesc, cu referire la acest aspect, Ion Mihailescu noteaza: "interventiile universitatilor in moralitatea publica sunt sporadice. In afara de cativa indivizi care actioneaza oarecum donquijotesc in domeniul moralitatii publice, al manifestarilor subculturale, fie tragand semnale de alarma, fie luand diverse atitudini, universitatile ca institutii foarte rar intervin in astfel de probleme. Aceasta «nepasare academica» fata de moralitatea publica si fata de fenomenele subculturale reprezinta o mare lipsa a universitatilor (ca sa folosim un termen bland), pentru ca ele se izoleaza si ignora probleme care ar tine de competenta lor" . Desi pare putin exagerata, observatia autorului citat reflecta o realitate descurajanta, dramatica chiar, intrucat spiritul academic este subjugat de pornirile mult prea lumesti.

§2. Rolul universitatii in contextul globalizarii

Societatea timpurilor actuale, denumita uneori "societate informationala", alteori "societate a cunoasterii", are tot interesul pentru valorificarea superioara a factorului uman, ca element esential al progresului. Altfel spus, in societatea prezenta, care tinde sa capete proportii globale, datorita dinamicii mediului economic, stiintific, tehnologic si comunicational, importanta capitalului uman creste mai rapid, in comparatie cu ceilalti factori de productie. De aceea, investitia in capitalul uman a devenit o prioritate a societatii contemporane, o societate care trebuie sa faca fata tuturor schimbarilor stiintifice si tehnologice rapide, precum si complicatelor raporturi de pe piata muncii. Aceasta inseamna uzura morala rapida a cunostintelor, ceea ce impune o noua atitudine fata de invatamant si educatie. Problema este ca intr-o asemenea societate a cunoasterii si invatarii, in mod firesc, pretutindeni in lume, "sistemul educational este confruntat, pe de o parte, cu impactul noilor tehnologii de cunoastere si comunicare, cu ritmul rapid al schimbarilor, pe de alta parte, cu efectul globalizarii societatii, al cresterii interdependentelor dintre natiuni si culturi"[15].

In acest context, semnalele despre importanta educatiei, vazuta ca problema-cheie a prezentului, vin din toate directiile. Amintesc in acest sens, mai intai, faptul ca cel de-al XX-lea Congres Mondial de Filosofie (10-16 august 1998, Boston, SUA), unde au participat aproximativ 2.400 de personalitati din majoritatea statelor lumii, s-a desfasurat sub genericul Educatie prin filosofie. Au fost investigate cu aceasta ocazie intrebari de genul: se mai poate obtine vreun castig in ce priveste educatia lumii actuale? Daca da, cum? In ce masura mai poate contribui filosofia la infaptuirea acestui deziderat? Care filosofie ofera solutii mai potrivite in acest sens? Cum ar trebui sa arate lumea mai bine educata? etc. Desigur ca raspunsurile, chiar daca nu purtau marca solutiei salvatoare, aveau meritul de a scoate in evidenta gravitatea situatiei. Aceste raspunsuri mi-au ingaduit totusi sa raman optimist si sa deriv consecinta ca "in ce priveste educatia, cele mai mari sanse apartin unei filosofii a echilibrului, a impacarii si depasirii, unei filosofii care porneste de la valorile clasice, dar este lipsita de prejudecati. Si ca educatia va putea face fata provocarilor contemporane in masura in care cultiva aceasta filosofie de viata" .

Amintesc, in al doilea rand, ca si in atentia Summit-ului Grupului G-7 (Köln, iunie 1999) a stat problematica educatiei, iar in urma dezbaterilor a fost adoptata Carta asupra scopurilor invatarii pe tot parcursul vietii. Dar asemenea initiative si atentionari vin, cu regularitate in ultimii ani, de la toate institutiile responsabile, fie ele planetare, regionale ori nationale.

Mesajul comun este ca intr-o societate rapid schimbatoare, cum este cea contemporana, misiunea educatiei creste si se largeste, iar pentru atingerea acestei performante rolul universitatii este major. Pe de o parte, invatarea si educatia trebuie puse in slujba creativitatii, pentru a dezvolta la tineri capacitatea de a rezolva probleme. In acest sens, Venera Mihaela Cojocariu, sustinand un foarte interesant model al educatiei pentru schimbare si creativitate noteaza: "plasata sub cupola generoasa a pedagogiei prospective si a filosofiei educatiei, abordata si analizata din aceasta dubla perspectiva, educatia pentru schimbare (dezvoltare) poate fi definita drept o rezultanta si o cerinta a societatii contemporane si viitoare, a carei esenta consta in formarea capacitatii de a anticipa/proiecta devenirea, de a o realiza eficient, de a o recepta si evalua corect. Aceasta intelegere permite acoperirea/evidentierea semnificatiei sale pana la precizarea statutului sau ontologic (atata timp cat ea «se misca» intre a fi paradigma educationala, «noua educatie» sau chiar stil personal). Scopul sau, in calitate de alternativa educationala, este acela al formarii personalitatii proactive" .

Asadar, realitatea contemporana globalizanta, aflata intr-o permanenta si rapida schimbare, impune valorificarea superioara a resurselor umane, prin reformarea strategiei educationale. Acest adevar este deja asumat strategic in tarile dezvoltate, care aloca fonduri din ce in ce mai mari pentru adaptarea sistemului de invatamant, implicit a invatamantului universitar, la noile comenzi sociale. O exigenta esentiala a acestui proces adaptativ, este combinarea echilibrata a factorilor globali cu cei locali. Problema este ca drumul de la strategiile promitatoare la realitate este lung. "In promovarea globalizarii concepute ca o reuniune armonizata a diversitatilor locale, educatia este frecvent considerata a fi in acelasi timp factor (instrument de promovare a globalizarii) si efect (care sufera modificari semnificative sub imperiul globalizarii). Cum era de prevazut, educatia si, in particular, invatamantul superior sunt chemate nu numai sa reactioneze fata de tendintele de globalizare, ci chiar sa joace un rol hotarator in dezvoltarea unor societati viitoare dezirabile, inducand in societate transformari calitative de natura sa conserve identitatea diversa a comunitatilor, dar si convietuirea pasnica, toleranta bazata pe comunicare si mai buna cunoastere si intelegere a intereselor individuale si/sau de grup ale fiecarui participant la acest proces" .

Reforma sistemului educational, pentru adaptarea la cerintele societatii globale a invatarii si cunoasterii, presupune mare responsabilitate in ce priveste continutul invatamantului, prin planuri flexibile, calitatea instruirii si asigurarea mobilitatii participantilor la procesul de cercetare si invatare. "In asumarea responsabilitatii pentru globalizarea educatiei, punctul de pornire il reprezinta constientizarea faptului ca problemele globale se afla in interactiune, astfel ca schimbarile propuse in plan educational sunt parte a strategiei globale pentru intalnirea cu viitorul. Ceea ce este insa propriu invatamantului consta in rolul sau special: succesul schimbarii (al reformei indreptate spre globalizare) depinde esentialmente de calitatea resursei umane implicate, iar aceasta calitate este cultivata prin educatie, prin invatamant" .

In consecinta, filosofia europeana care orienteaza strategiile privind invatamantul este bazata pe ideea ca dezvoltarea societatii moderne depinde prioritar de investitiile in domeniul educatiei. Optiunea se bazeaza pe multiple studii care dovedesc necesitatea reconsiderarii capitalului uman, pentru a fi valorificat superior. In acest scop, sistemele educationale occidentale au o structura flexibila care stimuleaza optiuni alternative. Se construieste astfel un cadru lesnicios in care fiecare individ isi poate cultiva vocatia. "Chiar daca admitem ca, in acest moment, globalizarea este un concept inexact si greu de definit, nu putem sa ignoram faptul ca procesul de globalizare genereaza o serie de schimbari in domeniile majore ale vietii din toate tarile de pe mapamond. Aceste schimbari vor afecta in mod profund invatamantul si in special invatamantul superior, deoarece acesta este inexorabil legat de pregatirea fortei de munca si de producerea cunostintelor. Universitatile se vor orienta mai mult spre piata globala a cunostintelor si mai putin spre cautarea adevarului. Astfel intregul proces de invatamant va fi centrat pe studenti, ca beneficiari, si nu pe profesori, ca misionari in cautarea adevarului. O prima consecinta a acestei schimbari de perspectiva va fi cresterea rolului managementului universitar"[20].

§3. Strategia Uniunii Europene privind cresterea calitatii invatamantului superior

O presupozitie lesnicioasa il obliga pe oricare cercetator sa considere ca, in cazul invatamantul superior, criteriile calitatii vor fi in permanenta satisfacute. Motivatia acestei consideratii vine de la constatarea ca in general, pe termen lung, chiar asa se intampla. In prezent insa, cand omenirea parcurge o perioada de transformari profunde, cand fenomenul globalizarii influenteaza puternic si rapid mediul politic, economic, tehnologic, social, cultural si informational, calitatea educatiei academice a devenit o problema de mare actualitate.

Drept dovada, in cadrul Uniunii Europene, chestiunea a devenit o tema prioritara in ultimele decenii. Sunt chiar semne evidente ca factorii politici din tarile europene au constientizat corect adevarul potrivit caruia, in conditiile contemporaneitatii, principala avere a unei societati consta in capitalul ei uman. De aceea, politica educationala a Uniunii Europene se concentreaza tot mai insistent asupra formarii continue a tuturor cetatenilor indreptatiti. In acest sens, Mihai Korka noteaza: "deoarece economia cunoasterii (cunoscuta in literatura si sub denumirile noua economie sau economia cuaternara) inlocuieste la cumpana intre milenii economia industriala si/sau economia serviciilor in mod tot mai evident, educatia si formarea profesionala a cetatenilor se constituie intr-o prioritate politica de prim rang pentru toate statele europene" .

Concret, prin "Declaratia de la Sorbona", din mai 1998, ministrii educatiei din Franta, Germania, Italia si Marea Britanie recunosteau ca "ne confruntam cu o perioada de schimbari majore in domeniul educatiei si al conditiilor de munca, cu o diversificare a parcursului carierelor profesionale, in care educatia si formarea profesionala de-a lungul vietii devin o obligatie clara. Datoram studentilor nostri si intregii societati, un sistem de invatamant superior in care sunt oferite cele mai bune oportunitati pentru a explora si diversifica propria arie de excelenta"[22].

Pornind de la asemenea documente clare si programatice, Constantin Bratianu declara: "Consiliul Europei recunoaste faptul ca realizarea unui invatamant superior de calitate reprezinta un obiectiv strategic al fiecarei tari membre a Uniunii Europene. Desi exista o puternica varietate in organizarea si functionarea sistemelor de invatamant superior din diferitele tari membre, precum si in cadrul fiecarei tari, datorita autonomiei universitare, Consiliul Europei considera ca trebuie sa realizeze o dimensiune europeana a asigurarii calitatii, prin care sa se ofere garantii privind calitatea procesului de invatamant. Varietatea si specificitatea invatamantului superior nu trebuie sa constituie o piedica in calea cooperarii europene si a realizarii unui eficient schimb international de experienta, cu atat mai mult cu cat au fost evidentiate, in cadrul unor programe europene, o serie de puncte de vedere similare si o serie de concepte fundamentale comune privind asigurarea calitatii" .

"Declaratia de la Sorbona", sta la baza ideii privind crearea unui Spatiu european al invatamantului superior, idee consacrata la 19 iunie 1999, prin adoptarea, de catre ministrii invatamantului si educatiei din tarile europene comunitare, a Declaratiei de la Bolonia. "Declaratia reprezinta un angajament liber asumat de catre fiecare tara semnatara de a intreprinde masuri de restructurare a sistemului propriu de invatamant superior in vederea unei convergente la nivel european. Termenul convenit pentru realizarea Spatiului European al Invatamantului Superior este anul 2010" .

De mentionat ca "Declaratia de la Bologna", fara a fi un document restrictiv, propune promovarea unor valori europene comune, pe terenul specific al spatiului cultural national. In acest scop, documentul propune urmatorul set de obiective:

"1. adoptarea de catre toate tarile participante a unui sistem clar de certificate a studiilor superioare, astfel incat documentele de studii sa fie usor de inteles si comparat (inclusiv Foaia matricola numita in limbajul adoptat de Comisia Europeana Anexa administrativa la diploma - Diploma Supliment);

2. organizarea invatamantului superior in toate tarile europene pe doua cicluri principale de studii, dupa modelul undergraduate studies - postgraduate studies, cu respectarea specificului formarii in fiecare domeniu de stiinta din fiecare tara europeana;

3. implementarea in fiecare Universitate a unui sistem de credite academice transferabile, compatibil cu ECTS - European Credit Transfer System;

4. asigurarea unei dimensiuni europene a calitatii invatamantului superior din fiecare tara semnatara a Declaratiei;

5. eliminarea obstacolelor care mai persista in calea mobilitatii studentilor, profesorilor si a cercetatorilor din universitatile europene"[25].

Referindu-se tot la acest moment, Constantin Bratianu noteaza: "Declaratia de la Bolonia a fost semnata la 19 iunie 1999 de catre ministrii invatamantului din 29 de tari europene, membre sau in curs de aderare la Uniunea Europeana. Intalnirea ministrilor a fost precedata de o serie de dezbateri organizate pe 18 iunie 1999, la care au participat experti si membri ai delegatiilor ministeriale la Bologna, avand ca scop clarificarea problemelor continute generic in declaratia intitulata «The European Higher Education Area. Joint declaration of the European Ministers of Education Convened in Bologna on the 19th of June 1999». Acest document are la baza Declaratia de la Sorbona, care a fost semnata in mai 1998 la Paris de catre ministrii invatamantului din Franta, Germania, Italia si Marea Britanie. Declaratia de la Bologna concretizeaza Magna Charta Universitatum adoptata in 1998 de universitatile europene la Bologna, precum si Declaratia de la Sorbona. Ea este sustinuta si promovata de Asociatia Universitatilor Europene, de celelalte asociatii continentale sau regionale de universitati din Europa, de organisme europene. Romania este tara semnatara a acestei declaratii" .

Raspunzand provocarilor venite dinspre procesul de globalizare, prin noile tehnologii din domeniile informaticii si comunicatiilor, Consiliul European, desfasurat la Lisabona in martie 2000, a formulat ca tinta strategica pentru Europa de a deveni pana in 2010 "cea mai competitiva si dinamica economie a cunoasterii din lume, capabila de o crestere economica durabila, cu mai multe si mai bune locuri de munca, cu o coeziune sociala sporita"[27]. Este un obiectiv indraznet, dar care nu poate fi ocolit. Realitatea demonstreaza ca astazi nimic nu se mai poate produce rentabil fara o forta de munca superior calificata.

Drept urmare, in februarie 2001, ministrii educatiei din statele comunitare au adoptat Raportul intitulat "Obiective comune concrete pentru educatie si formare profesionala", iar in februarie 2002 au adoptat un program de lucru detaliat pentru infaptuirea acestor obiective. Si pentru ca intreaga preocupare privind reforma invatamantului superior sa poarte si incuviintare politica superioara, un nou Consiliu European, cel de la Barcelona din martie 2002, a hotarat "obiectivul de a face pana in 2010 din sistemele de educatie si formare profesionala din Europa o referinta calitativa pentru intreaga lume" .

§4. Situatia invatamantului superior romanesc

Examinarea atenta a structurii si resurselor invatamantului superior romanesc, prin raportare la exigentele europene, evidentiaza faptul ca actiunile de reformare se impun cu necesitate. Mai direct spus, reforma universitatilor romanesti, care trebuie sa se concretizeze in solutii moderne, compatibile cu exigentele si practicile universitatilor din statele europene comunitare, este un criteriu esential de care depinde accederea la un loc demn in Spatiul European al Invatamantului Superior.

Este adevarat ca, in sensul consfintit prin traditie, termenul de "universitate" trimite la un asezamant durabil, care se explica prin sine, chiar si impotriva coroziunii timpului. Metaforic vorbind, universitatea ar putea fi asemuita cu o comoara de idei nemuritoare, cu un sanctuar prin care generatiile urca in cultura. Aceasta nu inseamna ca structura unei asemenea institutii este intepenita, ca nu reactioneaza la contextul social-istoric. Mai mult, forta universitatii vine tocmai din capacitatea sa de a se autocontrola, de a se comporta teleologic si de a se adapta asemenea unui organism viu, mereu identic cu sine si mereu vigilent fata de posibilele surprize ale viitorului. Cu toate acestea, trebuie sa existe si o strategie nationala privind dezvoltarea si reformarea invatamantului superior. Pentru ca, nu trebuie sa uitam, "Universitatile sunt, prin definitie, institutii deschise, in care predau si cerceteaza specialisti care au trecut prin selectii succesive si au fost recunoscuti drept varfuri profesionale, specialisti care isi dedica actiunile si, practic, viata inovarii, sporirii cunoasterii si formarii de noi specialisti" .

In acest context, orice incercare de analiza a situatiei invatamantului superior romanesc, care inainte de decembrie 1989 era un sistem centralizat, astfel ca universitatile nu-si puneau problema existentei si nici pe cea a performantelor, trebuie sa porneasca de la constatarea ca "dupa momentul 1990, reforma invatamantului a fost una dintre prioritatile declarate ale tuturor guvernelor care s-au succedat. In acelasi timp, invatamantul a fost unul dintre domeniile in cadrul caruia s-au intreprins un numar mare de schimbari de natura legislativa, institutionala, organizatorica si de continut. Cea mai mare parte a acestora reprezinta rezultatul initierii unui numar relativ ridicat de proiecte de reforma a invatamantului, nici unul insa dus pana la capat, in special din cauza schimbarilor de natura politica" .

Cercetandu-se aceste evidente, in ultimul deceniu au aparut mai multe studii, analize-diagnostic, dintre care amintesc pe cel coordonat de Adrian Miroiu (cu referire la intregul invatamant romanesc) si cel realizat de Constantin Bratianu (cu referire doar la invatamantul universitar). In mod firesc, ambele studii iau in calcul, mai mult sau mai putin explicit, dar cu mare profesionalism, atat factorii externi, cat si factorii interni, in complexa lor combinatie, factori care influenteaza activitatea institutiilor de invatamant. Aceste studii reusesc sa ofere o imagine reala atat a realizarilor, dar mai ales a neimplinirilor sistemului de invatamant romanesc.

Cu referire la subiectul care ne intereseaza, din lucrarea coordonata de Adrian Miroiu, merita retinuta urmatoarea constatate: "nu mai exista o presiune puternica dinspre universitati spre schimbare. In cadrul lor, noile structuri de putere create, noile oligarhii academice reprezinta chiar un obstacol puternic impotriva transformarilor de profunzime, care isi subordoneaza acestui scop insasi dorita autonomie universitara" .

De mare importanta sunt si observatiile cuprinse in cartea lui Constantin Bratianu, mai ales in ce priveste contextului legislativ, considerat unul dintre cei mai puternici factori externi de influenta asupra universitatilor. Concluzia la care ajunge autorul este aceea ca orientarea legislativa, menita sa compatibilizeze cadrul juridic romanesc in domeniul invatamantului cu cel european, chiar daca nu a fost urmata cu totala consecventa, a facut pasi hotaratori. Dar orientarea trebuie mentinuta, intrucat "participarea avantajoasa a universitatilor romanesti la Spatiul European de Invatamant Superior, incepand chiar cu anul 2010, presupune o serie de initiative legislative si masuri de imbunatatire a reglementarilor actuale, presupune o abordare noua, mai curajoasa, a relatiei dintre Ministerul Educatiei si universitati, presupune o clara asumare de responsabilitati din partea universitatilor, in cadrul unei coordonari strategice, dinamice, presupune centrarea conducerii fiecarei universitati pe principiile managementului calitatii totale si ale eficientizarii alocarii resurselor" .

Ideea este ca universitatile romanesti trebuie pregatite, pe de o parte, inclusiv prin acte juridice, pentru a sti cum sa-si exercite autonomia institutionala in conditiile concurentei nationale si europene. Nu trebuie sa uitam ca autonomia universitara este o cucerire avantajoasa atata timp cat nu apare pericolul transformarii universitatilor in institutii rupte de viata publica, de cercetarea aplicata si de mediul de productie si comercial. Or, trebuie sa recunoastem, nu toate universitatile romanesti dispun de resursele necesare, mai ales sub aspect managerial, pentru a intelege si valorifica eficient libertatile oferite de legislatia privind autonomia universitara. Mai sunt inca destui "comunisti revopsiti", dar ramasi cu "capetele rosii", care se catara nelegal pe fotoliul de rector, pentru a "salva" incompetenta, impostura, hotia, coruptia, clientelismul si nepotismul. Or, autonomia reclama un management competent, legal si moral, propus unei echipe de universitari cu stiinta de carte, consacrati, pasionati si responsabili. "Autonomia universitara este insa o moneda cu doua fete, dintre care una a fost putin evidentiata. Ea a aparut ca expresie sintetica a unui manunchi de drepturi ale universitatilor, care trebuie obtinute in fata unui minister inca doritor sa administreze invatamantul superior. Autonomia inseamna insa si altceva: un set de responsabilitati ale universitatilor, de constrangeri care sa impiedice fenomene nu mai putin negative decat cele intalnite intr-o organizare centralizata a invatamantului. In primul rand, autonomia universitara poate sa insemne si satrapizarea invatamantului superior: fiecare universitate devine o structura cvasiindependenta, in care rectorul si alti cativa colaboratori ai sai detin o putere de necontestat. Lucrul acesta s-a putut face inclusiv prin elaborarea unor mecanisme de alegere a organelor de conducere care garanteaza conservarea hegemoniei de grup. «Satrapii» universitari detin controlul principalelor resurse atractive ale universitatii: politica de personal, alocarea fondurilor, relatiile internationale" .

Pe de alta parte, universitatile romanesti, mai ales cele fara traditie, trebuie pregatite pentru a dobandi competenta stiintifica si de cercetare. Sub acest aspect, "Universitatea se confrunta cu trei categorii de oportunitati pentru perfectionare: episodice, periodice si continue. Perfectionarea episodica incearca sa defineasca «unde am gresit; ce avem de gand sa facem?» inainte de a actiona corectiv. Perfectionarile periodice spun: «facem ceea ce trebuie?», iar cele continue au de-a face cu intrebarea: «facem lucrurile cum trebuie?». In Universitatile de nivel international aceste proiecte se suprapun" .

Desigur ca asemenea provocari atrag atentia asupra calitatii educatiei, pe de o parte, ca si asupra metodelor si tehnologiilor de instruire, pe de alta parte. Dar mai ales atrag atentia asupra competentei personalului promovat sa exprime spiritul universitar. Pentru ca, atentioneaza si Andrei Marga, "Nu poti spune legitim ca esti universitar daca nu ai rezultate obiectivate in cercetare, dupa cum nu poti revendica justificat pozitia de profesor universitar daca nu ai discipoli ai programului propriu de cercetare si nu ai lucrarile proprii. Este timpul sa reactivam aceasta convingere absolut fireasca intr-o universitate, practic sa facem din investigatia stiintifica dominanta a ceea ce facem fiecare, cotidian" .

Drept consecinta, in conditiile societatii contemporane, se impune ca prioritate cresterea calitatii invatamantului superior atat la nivel european, cat si la nivelul fiecarui stat comunitar. Cu atat mai mult se impun asemenea masuri de reforma in cazul invatamantului superior romanesc, unde mecanismele sunt greoaie, prejudecatile au forta de lege, iar impostura tinde sa devina regula.

Viitorul, inclusiv cel al universitatilor, apartine institutiilor puternice. Se vorbeste deja de o piata educationala, a carei logica obliga universitatile sa se concentreze in consortii, care sa devina mai eficiente din punct de vedere economic si mai vizibile in actiunea de pregatire a fortei de munca. Aceasta inseamna ca si criteriile traditionale de evaluare vor trebui conjugate cu unele criterii economice de rentabilitate. Iar infiintarea consortiilor pare sa raspunda atat oportunitatilor academice, cat si exigentelor economice.