Elementele definitorii ale statului

Elementele definitorii ale statului

Societatea umana poate sa existe, sa se impuna si sa se dezvolte numai in structuri organizate, iar structura care a rezistat si rezista, fiind deocamdata de neinlocuit este STATUL.

In limbaj comun, prin stat se intelege un ansamblu de institutii, distincte de cetateni, care cuprinde persoane investite cu autoritate pentru a exercita guvernarea, in sensul larg al termenului. In realitate, fenomenul statal este de o complexitate care exclude definitia simpla. Statul nu poate fi redus doar la guvernanti, la cei care exercita puterea politica, ci este in mod necesar, un ansamblu care inglobeaza atat guvernantii cat si guvernatii. Daca nu din alte motive, atunci, cel putin, pentru motivul evident ca fara guvernati, guvernantii n-ar avea nici un sens.

Aceasta observatie ne permite o prima definitie, de maxima generalitate, a statului: statul este o societate politica, adica o colectivitate umana supusa unei autoritati sociale comune, sau, altfel spus, o societate impartita in guvernanti si guvernati. Aceasta definitie nu este, insa, suficienta, pentru ca nu diferentiaza statul de multimea celorlalte grupuri sociale care cunosc acelasi fenomen de autoritate[1]. De aceea, trebuie sa cautam elementele care determina existenta statului si care il diferentiaza fata de toate celelalte societati politice, il fac sa fie ireductibil la orice alt tip de societate politica.

Retinem, mai intai, primele doua elemente constitutive ale statului pe care le regasim la orice societate politica:

1. factorul uman sau populatia;

2. existenta unei autoritati politice, adica diferentierea indivizilor in guvernanti si guvernati

Simpla observare a realitatii demonstreaza ca statul nu poate exista daca nu poseda un teritoriu propriu pe care sa fie situata populatia asupra careia isi exercita autoritatea politica[2]. Am gasit astfel, al treilea element, care conditioneaza existenta statului, si anume teritoriul .

In ceea ce priveste populatia, acest cuvant are doua intelesuri. In sens larg, populatia reprezinta totalitatea indivizilor care traiesc pe teritoriul statului respectiv si sunt supusi legilor acestuia.

In sens restrans, populatia este formata din cetatenii statului respectiv, adica din totalitatea indivizilor care au, conform dreptului international si dreptului intern, relatii juridice de cetatenie cu statul respectiv si care beneficiaza astfel de un statut special, diferit de cel al strainilor si al apatrizilor[4].

Populatia statului, in sens restrans este cunoscuta sub denumirea de natiune.

Cu privire la natiune, in timp s-au formulat doua acceptiuni ale termenului, bazate pe doua conceptii fundamental diferite:

I. Conceptia obiectiva considera ca natiunea este grupul social care are caracteristici comune de ordin material (origine etnica, limba) sau moral (religie). Aceasta conceptie are consecinte politice importante, intrucat a consacrat principiul nationalitatilor, in evolutia fenomenului statal. Potrivit acestui principiu, fiecare natiune are dreptul la un stat propriu. Principiul nationalitatilor, consacrat in sec. XIX, a justificat, spre exemplu, reunirea Italiei, unirea Principatelor Romane si constituirea, dupa primul razboi mondial, a Romaniei Mari, prin divizarea Imperiului Austro-ungar si Tarist.

O forma extrema a conceptiei obiective este rasismul, care afirma ca unitatea nationala este data de rasa. Rasismul a dat nastere statului rasist, care urmareste sa aiba ca populatie o rasa pura.

II. Conceptia subiectiva apreciaza ca natiunea nu se bazeaza pe caracteristicile comune de ordin material sau religios ale indivizilor, ci pe vointa comuna, pe interesul de a trai impreuna in cadrul aceluiasi stat. In aceasta conceptie, natiunea are la baza o istorie si o cultura (in sensul de civilizatie) comune, apartenenta la acelasi sistem de valori, comunitatea de interese intr-o diversitate de identitati. Aceasta teorie justifica existenta unor state cu populatie eterogena sub aspectul originii etnice, al limbii si al religiei. Si conceptia subiectiva are consecinte politice importante. Ea consacra dreptul popoarelor care se considera ca atare, indiferent de neomogenitatea etnica, lingvistica, religioasa, de a dispune de ele insele. Dar daca admitem ca natiunea se bazeaza, in principal, pe vointa comuna, trebuie sa admitem simetric ca nu se poate impune unei colectivitati, care se considera  natiune, sa ramana integrata unui stat, impotriva vointei sale.

Subliniem ca, ambele conceptii de baza mentionate pot legitima atat constituirea, cat si dezmembrarea statelor. De asemenea, precizam ca niciuna dintre cele doua conceptii fundamentale nu are, la modul absolut, corespondent in realitate. Natiunile actuale prezinta, intr-o proportie sau alta, caracteristici ale ambelor conceptii.

Mai mentionam ca "natiunea" este cea care confera statului caracterul national, subliniind in acest fel originile istorice ale statului. In Romania, departe de a fi o trasatura depasita, caracterul national este consacrat in art. 1 alin.1 din Constitutia revizuita[5], avand semnificatia recunoasterii unei istorii comune, a unei continuitati si a unei comunitati materiale si spirituale, fara sa se aduca vreun prejudiciu astfel nici unei persoane care detine cetatenia romana indiferent de originea ei, de etnie sau de orice alte criterii . Subliniem lipsa de consistenta a unor critici care sustin ca ideea de "stat national" ar putea trimite la un stat "nationalist" implicand o politica de persecutie fata de minoritati .

In ceea ce priveste al doilea element component al statului, diferentierea indivizilor in guvernanti si guvernati, acesta se manifesta prin organizarea politica si juridica, care reprezinta mecanismele de guvernare, si are ca misiune esentiala mentinerea si perpetuarea populatiei statului pe teritoriul sau sau, cu alte cuvinte, asigurarea dainuirii statului.

Caracteristic pentru organizarea politica si juridica a statului este faptul ca, dirijarea comportamentului social se face prin intermediul legii, prin norme de conduita general obligatorii, a caror respectare este asigurata, in ultima instanta prin utilizarea fortei publice.

Intelegerea conceptului de organizare politica si juridica presupune clarificarea notiunii de suveranitate a puterii de stat[8]. Termen polisemantic, suveranitatea desemneaza:

a) pe de o parte caracterul suprem al unei puteri deplin independente, adica o trasatura a puterii de stat,

b) pe de alta parte se refera la ansamblul competentelor caracteristice statului, fiind in fapt sinonim cu insusi conceptul de putere.[9]

O problema de maxima importanta a organizarii politice si juridice este cea a legitimitatii puterii. Inteleasa ca trasatura definitorie a statului, legitimitatea puterii poate fi definita ca acceptarea interiorizata a unui anumit tip de constrangere care inlocuieste utilizarea pura si simpla a fortei si, in orice caz, o justifica . Cu alte cuvinte referirea la legitimitatea puterii semnifica intelegerea cauzelor care fac posibila dominarea de catre unii din membri societatii a tuturor celorlalti, in fapt intreaga problematica reducandu-se la justificarea pozitiei pe care o detin guvernantii fata de guvernati. Legitimitatea puterii reprezinta asadar recunoasterea de catre guvernati a aptitudinii de a guverna a celor care isi asuma acest rol.

Pe de alta parte ar fi de dorit ca puterea politica sa nu se rezume la dominatie, alaturi de aceasta fiind absolut necesara competenta, adica aptitudinea de a da solutii juste problemelor cu care se confrunta populatia. De altfel, competenta este cea care determina adeziunea populatiei si face ca in mod natural, fara recurs la constrangere, comandamentele puterii sa fie urmate[11].

In privinta legitimarii puterii exista doua categorii de doctrine principale:

I. Doctrina teocratica sau a dreptului divin, potrivit careia autoritatea politica este data de Divinitate. Cei ce guverneaza au o misiune divina, motiv pentru care exercita puterea in mod legitim. Actionand din gratie divina, pe de o parte, ei nu pot gresi si deci nu pot fi trasi la raspundere, iar pe de alta, toti ceilalti membri ai societatii sunt, din vointa divina, supusii lor. Aceasta doctrina a condus la teoria suveranitatii monarhului, care nu-si recunoaste nici un 'superior', decat pe Dumnezeu.

II. Doctrina democratica, opusa celei teocratice, considera ca suveranitatea, puterea politica suverana, apartine poporului sau natiunii. Guvernantii si guvernatii sunt unii si aceeasi oameni. Astfel, cetateanul este guvernant atunci cand exercita puterea politica, si guvernat atunci cand isi indeplineste obligatia de a se supune vointei guvernantilor. Conducatorii nu sunt altceva decat reprezentanti ai poporului si raspund in fata lui. Puterea apartine poporului, iar exercitiul ei sau o parte a acestui exercitiu este conferit, cu titlu precar (adica in anumite conditii si pentru o perioada limitata), reprezentantilor acestuia.

Intre doctrina teocratica si cea democratica a aparut, in cadrul monarhiei, si o formula mixta redata prin dictonul vox populi vox dei. In aceasta formula regele ramane alesul divinitatii, dar divinitatea se manifesta, mai mult sau mai putin, si mai ales in anumite momente, prin vointa poporului.

Astazi conceptul de "putere", cu referire la stat, cunoaste diverse exprimari: putere politica, putere de stat, putere publica[12], suveranitate si altele. Toate acestea au acelasi gen proxim: capacitatea de a dirija, de a comanda, pe baza normei juridice, comportamentul social. Diferenta specifica o constituie reliefarea anumitor caracteristici ale puterii, avute in vedere in mod special.

Puterea se raporteaza in mod necesar la un titular, caruia ii sunt recunoscute anumite prerogative. Poporul detine in mod originar puterea politica, fiind titularul absolut al acesteia, in timp ce statul exercita o putere delegata, circumscrisa infaptuirii unor obiective sociale de interes general, puterea de stat, fiind titularul exercitiului puterii incredintata in mod legitim de popor[13]. Puterea politica este in fapt suveranitatea care apartine poporului si care exprima suprematia puterii statale in interior si independenta ei in exterior.

Conturarea conceptului de putere politica a fost stimulata de formarea unei constiinte sociale a celor guvernati ca sunt titularii unei forte globale si abstracte, distincta si in acelasi timp superioara puterii la care sunt supusi de catre guvernanti. In acest fel poporul s-a situat deasupra statului, desi fiecare individ consimte de buna voie sau in mod silit sa se supuna autoritatii sale.

Intre categoria de putere politica si cea de putere de stat exista un raport de la intreg la parte. Asadar, puterea de stat este pe de o parte o putere specializata si incredintata de popor anumitor organisme sau autoritati publice, iar pe de alta parte este o putere derivata si conditionata de puterea politica detinuta de popor.

Pentru a putea diferentia cat mai clar aceste doua concepte prezentam principalele deosebiri dintre puterea politica si puterea de stat:

1. continutul puterii politice a poporului este foarte general, pe cand continutul puterii de stat este extrem de specializat si variat;

2. puterea politica este mai putin sensibila la procesul de dezvoltare al unei natiuni, pe cand puterea de stat isi modifica continutul si mijloacele de exercitare de la o etapa la alta a evolutiei statului potrivit vointei guvernantilor;

3. puterea politica se raporteaza la popor in ansamblul sau, pe cand puterea de stat presupune constituirea unei clase politice[14].

Al treilea element constitutiv al statului, teritoriul propriu delimiteaza statul si ii asigura dainuirea, deci ii confera identitate si stabilitate.

Teritoriul este elementul constitutiv care face ca statul sa se deosebeasca de toate celelalte societati politice. Functia teritoriului este aceea de a delimita cadrul geografic in care puterea publica isi exercita atributiile de putere[15], dand astfel masura intinderii autoritatii statului.

O caracteristica a teritoriului este inalienabilitatea, care inseamna imposibilitatea de a instraina, ceda, concesiona sau coloniza teritoriul statal in intregul sau. Mai mult, apararea sa este o problema de interes national. Aceasta prevedere este consacrata si in art. 3 alin. 1 din Constitutia revizuita a Romaniei.

Este important de retinut ca teritoriul unui stat trebuie sa fie respectat de celelalte state, pentru ca, in caz contrar, existenta oricarui stat ar fi periclitata in orice moment.

Din acest motiv s-a ajuns ca respectul integritatii teritoriale a fiecarui stat sa constituie astazi unul dintre principiile fundamentale ale Dreptului international public. Pana sa se ajunga aici, au existat insa teorii, inacceptabile la ora actuala, care recunosteau unui stat dreptul de a se extinde in detrimentul altora. In acest sens mentionam:

- Teoria frontierelor naturale, care permitea unui stat reclamarea de frontiere corespunzatoare unor date geografice (cursuri de apa, lanturi muntoase), pe motiv ca acestea constituie garantii ale integritatii teritoriale, in sensul de piedici majore in calea violarii frontierelor.

- Teoria spatiului vital, potrivit careia, un stat are dreptul la un teritoriu proportional cu dimensiunea numerica a populatiei, pentru a-si putea asigura resursele necesare existentei.

In concluzie, trasaturile definitorii generale ale statului pot fi sintetizate astfel: statul este o societate politica, adica o societate formata din guvernanti si guvernati, in sensul de colectivitate umana supusa unei autoritati politice comune, constituita pe un teritoriu propriu. Colectivitatea umana a unui stat este denumita populatie, fiind constituita din natiune si minoritati nationale. Guvernarea se realizeaza printr-un  mecanism tipic, denumit organizare politico-juridica, a carei caracteristica esentiala este suveranitatea.