QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate stiinte politice

Ciclul lung al politicii globale si al statului-natiune



Ciclul lung al politicii globale si al statului-natiune


I. Ciclul lung: concepte de baza[1]

Sa definim un ciclu drept un pattern recurent in viata (sau funtionarea) unui sistem. Conceptul presupune ca dupa o anumita perioada de timp, sistemul revine la punctul sau de pornire, reinsusindu-si o stare manifestata intr-un stadiu anterior. Daca aceasta manifestare are loc regulat si in cadrul unui pattern potential predictibil, ea poate fi, in mod adecvat, numita ciclu sau perioada. Ciclurile, de obicei, se diferentiaza de tendinte .



Sistemul, a carui viata sau functionare o observam, este sistemul politic global . Acesta poate fi definit drept institutiile si aranjamentele necesare managementului problemelor si relatiilor globale, sau drept structurile managementului interdependentei globale. Acest sistem a luat nastere in jurul anului 1500, si este prezent si astazi ; prin urmare, el acopera pamantul ca o singura unitate politica si ne directioneaza atentia de la preocupari obisnuite si exclusive precum afacerile si evenimentele europene, spre modele de interdependenta, care sunt de talie intercontinentala, oceanica si globala. Din punct de vedere politic, el trebuie analizat separat de sistemele create pentru managementul interdependentei de la oricare nivel, altul decat cel global, si anume: sistemele politice locale, ale oraselor, satelor sau provinciilor; sistemele politice nationale, precum ale Frantei, Japoniei, Etiopiei; sistemele politice regionale cu accente diverse (securitate, religie etc.), cum ar fi cele ale Europei sau ale Lumii Musulmane. Din punct de vedere funtional, el trebuie distins de alte structuri globale, cum ar fi comertul mondial (comertul pe distante mari), sau cultura. De vreme ce intreaga lume ii este provincie, sistemul global nu are preocupari teritoriale speciale si, astfel, este esentialmente nonteritorial; de vreme ce, relationeaza si reglementeaza arterele si mecanismele tranzactiilor de raza lunga, are un caracter predominant maritim si, de curand, aerian si spatial.

Sistemul politic global (pe scurt sistemul global), ca principalul nostru punct de referinta si al carui comporatament este obiectul acestei analize, inca de la inceputul sau, a fost lipsit de acea autoritate centrala care sa domine lumea. Nu este si nici nu a fost vreodata un stat modial ( sau o structura imperiala precum modelul roman) al carui centru sa supravegheze cu autoritate toate celelalte sisteme politice ale lumii, si care, sa managerieze, nu numai interdependenta la nivel global, dar si asupra sistemele nationale, locale si regionale care se afla, din abundenta, in aceasta lume. In acest sens, lumea ca intreg, a ramas, pana in prezent, o entitate politica descentralizata careia ii lipseste o autoritate prioritara.

Aceasta stare de fapt -evidenta nonexistenta a unui stat mondial- a determinat cativa observatori sa conchida ca lumea duce lipsa totala de organizare politica si ca adevaratele elemente de coeziune si ordine, in lumea moderna, datoreaza totul economiei. Immanuel Wallerstein a pus problema in mod clar in urmatorul paragraf din studiul sau recent, Sistemul Mondial Modern:

Spre sfarsitul secolului al cinsprezecelea si inceputul secolului al saisprezecelea, a luat fiinta ceea ce am putea numi o economie mondiala europeana. Nu era un imperiu era un gen de sistem social pe care lumea nu l-a cunoscut cu adevarat pana acum si care reprezinta trasatura definitorie a sistemului global modern. Este o unitate economica, dar nu si una politica este o economie globala deoarece legaturile de baza dintre partile sistemului sunt de natura economica.

Pentru Wallerstein, conceptul crucial pentru intelegerea formarii acestei "economii modiale" este capitalismul. Pentru el, "capitalismul si economia mondiala sunt fete diferite ale aceiasi monede" . Nu putem vorbi despre nici o suprasimplificare a argumentului sau, atunci cand spunem ca poate fi rezumat in generalizarea istorica faptul ca "sistemul global a fost creat de capitalism".

Cu toate acestea, un analist politic poate gasi dificil de acceptat argumentul dupa care, daca sistemul duce lipsa de un stat mondial sau imperiu, atunci el este lipsit de orice organizare politica sau ca aceste legaturi politice gasite nu pot fi vazute ca legaturi de baza sau elementare. Absenta unui stat mondial nu indica, nicidecum, o absenta a orcarui fel de organizare politica, ci mai degraba sugereaza prezenta unui alt tip de structurare politica. Poate insemna, foarte probabil, o intensificare a activitatilor si preocuparilor politice (luand, spre exemplu, forma razboaielor). Absenta imperiului mondial este perfect compatibila cu aranjamentele politice care lasa uneori managamentul interdependetei globale aproape in intregime in grija unei singure unitati, pe cand alteori, managementul poate fi, sau larg impartit, sau poate cadea intr-o stare de deriva.

Entitatile dominante din sistemul global le vom numi puteri mondiale . Un exemplu de putere modiala istorica este Marea Britanie: in secolul XIX, ea a mentinut o structura a ordinii mondiale care, spre sfarsitul perioadei sale, a ajuns sa fie numita Pax Britannica. Intr-o maniera mai tehnica, putem defini puterile mondiale drept acele unitati care monopolizeaza (in sensul de control a mai mult de jumatate) piata de mentinere a ordinii in stratul global al interdependentei. In cazul Marii Britanii, ne-am referi la controlul marilor si la o capacitate relationata cu prima de a forma afacerile globale. Pentru a aniticipa argumentul cautat, intr-o maniera care va contrasta clar cu conceptia lui Wallerstein, noi argumentam ca, in lumea moderna, "o succesiune de puteri mondiale modeleaza sistemul global".

A argumenta ca puterile mondiale au creat si mentinut sistemul global nu inseamna a respinge rolul economiei, comertului, finantelor si bancilor din aceeasi perioada si din aceeasi arie de interdependenta globala. Iar argumentul nu e facut nici cu scopul de a intra intr-o argumentare potential sterila cu privire la importanta relativa a factorilor economici si politici. La originea si functionarea sistemului global, comertul, finantele si ulterior industria au jucat, fara indoiala, un rol important, insa acesti factori nu au fost niciodata singurele legaturi ale sistemului. Pentru ca, in cazul in care vom privi spre politica acestor chestiuni, ar reiesi ca fapt dominant ca centrul focalizator activ al organizatiilor globale a fost intotdeauna o putere mondiala, iar identitatea, valorile si resursele acelei puteri au modelat intinderi mari de experienta globala moderna.

Acum sa ne reintoarcem asupra conceptului de ciclu ca model recurent al comportamentului si sa identificam trasatura predominanta a sistemului global supus unei schimbari recurente a ocuparii rolului de manager al sistemului. Putem observa, asa cum vom si prezenta in continuare in detaliu mai mare, din 1500, patru state au jucat, pe rand, un rol dominant in managementul interdependetei globale si, prin urmare, ele intra in descrierea unei puteri mondiale: Portugalia, Olanda, Marea Britanie si Statele Unite. Intr-un pattern relativ regulat si totusi bine rarefiat fiecare putere mondiala a fost urmata de alta, intr-un proces ce reaminteste de succesiunea regimurilor politice intr-un sistem politic lipsit de alegeri regularizate. Cate un ciclu lung corespunde fiecarei puteri globale, cu exceptia cazului Marii Britanii, care a experimentat doua astfel de cicluri.

Fiecare ciclu, cunoscut pana acum, cuprinde si poate fi spus ca provine dintr-o perioada de slaba organizare ( uneori aproape de anarhie) care, in cele din urma, se transforma sau se dizolva intr-un razboi global. Razboaiele globale sunt "conflicte care determina constituirea sistemului politic global" ; de intinderi si consecinte vaste, ele pot dura pe o perioada de o generatie, iar in final ele dau nastere unei noi ordinii mondiale. O putere mondiala reiese din acel conflict pe o pozitie de avantaj si astfel, organizeaza lumea inca din perioada conflictelor, pentru ca apoi sa-si formalizeze pozitia in negocierile de pace. De-a lungul unei alte generatii, aceasta putere isi va mentine ordinea de baza si va reprezenta principalul izvor de generare a institutiilor care, de multe ori, iau forme transnationale. Insa vine acel timp, in care, energia care a construit aceasta ordine se epuizeaza, la fel cum orice ordine se epuizeaza in absenta unor mecanisme viguroase de regenerare. Rolul proeminent de putere mondiala atrage competitori (alte mari puteri), iar puterea principala incepe sa se erodeze. Astfel, sistemul intra in multipolaritate. Rivalitatile dintre marile puteri cresc si isi asuma rolul de competitie oligopolitica. Pe masura ce ordinea se dizolva, sistemul se indrepta din nou spre punctul de plecare, cel de minima ordine.

Acesta, pe scurt, este un model endogen al periodicitatii sistemului global; explicand cum ciclurile sunt produsele structurii si proprietatilor sistemului insasi, mai degraba decat produsele mediului in care opereza. In acest model influentele exogene si de mediu ar avea efectul unor socuri sau perturbari aleatorii, si ar putea explica anumite iregularitati ocazionale. Insa, din 1500, au avut loc patru cicluri complete, iar al cincelea este in curs. O perioada medie de ciclu, de putin peste 100 de ani, este sugerata de experieta istorica (cu toate ca al doilea ciclu al Marii Britanii pare sa fi fost cel mai lung, cu 130 de ani), iar aceasta este o perioada care poate fi numita, in mod justificat, drept lunga . Acum sa trecem in revista dovezile istorice care ne permit sa facem generalizarile cuprinse in acest model.


II. Ciclul lung: o relatare descriptiva

Spre finalul secolului XV, sistemul mondial era unul dispersat. Fara a fi, totusi, un vid de organizare (un sir limitat de bunuri si persoane treceau din Asia spre Europa de-a lungul unor rute marine si terestre), el nu-si asigura auto-mentinerea si apararea impotriva piratilor. Dispersia mergea mana in mana cu inabilitatea chiar si de a vedea in perspectiva, cu atat mai putin de a coopera pentru interese comune.

Acest sistem intercontinental de mare distata unea comercial China, India, Persia, Egipt si centrele dintre acestea si Europa Occidentala. Sistemul era dispersat in organizare si cu mare parte din trafic in mainile musulmanilor, cu toate acestea, capatul occidental era condus de Venetia, care pana in secolul XV a reusit sa-si stabileasca un monopol asupra comertului cu Alexandria. Venetia a devenit, de asemenea, in estul Mediteranei, daca nu chiar in Europa, puterea majora si de atunci a servit drept model pentru puterile ulterioare.

Regii Portugaliei au decis sa sparga sistemul si sa preia monopolul profitabil al venetienilor. Dupa mai mult de o generatie de investigatii si explorari preliminarii in regiunea Atlantica si de-a lungul Africii de Vest, ei au reusit acest lucru, in 1498. In acel an, Vasco da Gama, dupa navigarea in jurul Capului Horn, a ajuns in Calicut, India. In urma unor serii de campanii navale rapide care au urmat, s-au stabilit un lant de baze, iar flotele rivale au fost inlaturate de pe oceane. Pana in 1515, o noua ordine se instaureza, a carui coloana vertebrala era compusa din Carreira Indiei, ruta navala Lisabona-Goa din jurul Sudului Africii, comertul cu mirodenii si avanposturile sale bine pozitionate pentru formarea unui nou sistem mondial. Conditiile succesului rapid al Portugaliei au fost o serie de razboaie majore concetrate pe zona Italiei, iar rezultatele lor imediate au dus la minimalizarea drastica a puterii Venetiei. Sub presiunea majora din apropierea sa, orasul venetian nu a putut ajuta flotele egiptene si gujarate (Gujarati - a member of the people of Gujarat in western India) in Oceanul Indian pentru a-si mentine pozitiile impotriva intrusilor. Portugalia s-a ridicat la statutul de putere mondiala in circumstante de conflicte severe, de dimensiuni globale.

Prima jumatate a secolului XVI a cunoscut o explozie de energie din partea Potugaliei. In timp ce spaniolii inca mai cucereau Mexicul si Peru, Portugalia desfasura comert intre Asia si Europa si monopoliza comertul inter-asian. Portugalia a mentinut contacte cu China si Japonia, a exploatat Africa si Brazilia. Insa, in mod gradual, aceasta activitate a decazut; in a doua parte a secolului, numai jumatate din nave plecau dinspre Lisabona, spre deosebire de prima parte a secolului. Rutele traditionale au fost reluate, iar Portugalia insasi incepea sa simta surmenajul mentienerii acestui sistem extins cu o baza atat de firava, avand o populatie nu mai mare de trei milioane si o casa regala ca principal agent de globalizare. Presiunea a crescut si din partea puternicului sau vecin dinspre est, iar in 1580, Filip al II al Spaniei a acaparat Portugalia. In timp ce uniunea a fostmai degraba personala, decat administrativa, iar flota si posesiile Portugaliei si-au pastrat autonomia, din motive politice practice sistemul global portughez a fuzionat cu domeniile Habsburgilor spanioli. Pentru o scurta perioada de timp, uniunea parea sa ridice o structura intercontinentala de proportii mari, insa, infrangerea Marii Armade (1588) a distrus aceasta iluzie.

Unii analisti privesc secolul XVI ca fiind mai degraba esential spaniol, in ciuda rolului recunoscut al Portugaliei in perioada primelor explorari si descoperiri. Wallerstein nu considera aria de comert a Oceanului Indian ca facand parte din economia mondiala europeana si desemneaza comertul atlantic al Spaniei cu Mexic si Peru ca fiind mai semnificativ. Intr-adevar, se poate interpreta sistemul ca fiind unul de natura bipolara, deoarece prin Tratatul de la Tordesillas, lumea intreaga a fost divizata intre aceste doua puteri; in timp ce Portugalia avea Estul si Brazilia, Spania avea colonii bogate pe continetul American. Insa, argumentul impotriva viziunii lui Wallerstein este ca Portugalia a fost prima care a acaparat sistemul mondial preexistent schimbandu-i astfel in mod drastic structura. Spania a operat la marginea sistemului, niciodata dezvoltand o viziune cu adevarat globala, datorita implicarilor teritoriale obositoare si anagajamentelor Habsburgice de lunga durata (ambele sub Carol al V-lea si Filip al II-lea) pe continentul European. Bogatiile din Atlantic au devenit semnificative abia spre sfarsitul de secol; abia dupa fuziunea cu Portugalia, in 1580, Spania a preluat un rol global, dar in acel moment era prea tarziu.

Absorptia in dominionul Habsburgic a sistemului mondial portughez, in loc sa-l intareasca, l-a subminat. Pentru cativa ani inainte de anexarea Portugaliei, Philip al II-lea s-a mentinut in lupte cu supusii sai rebeli, din Tarile de Jos. Aceste provincii bogate si-au obtinut mare parte din venit prin comertul cu Lisabona, iar Antwerpen-ul mai avea putin pana sa ajunga centrul bancar si de distributie al sistemului portughez. Insa, atunci cand Regele Spaniei a interzis comertul rebel, Olandezii au luat masuri proprii navigand spre Est si incepand sa captureze comertul cu mirodenii al Portugaliei. Fondarea Companiei Olandeze a Indiilor Orientale, in 1602, a marcat consolidarea unor eforturi anterioare, iar pana in 1609, cand Provinciile Unite au semnat Armistitiul de Doisprezece Ani cu noul rege al Spanie si Portugaliei, punctele esentiale ale sistemului global olandez erau deja construite.

In unele privinte olandezii detineau o platforma pentru sistemul global, la fel de firava ca si cea a Portugaliei. Populatia nu era mai mare deat cea a Portugaliei, iar extinderile globale a Provinciilor Unite au suferit, de asemenea, de pe urma diviziunilor interne; influenta Amsterdamului si Zeelandei a fost serios diminuata de interesele orientate spre provinciile interne ale orangistilor. Cu toate acestea, Provinciile, pentru multi ani, s-au bucurat de sprijinul Angliei si Frantei, potrivnice Spaniei si pretentiilor sale de monarhie universala. Astfel, timp de un secol din Era sa de aur, imperiul olandez si-a mentinut un pattern al activitatii sale globale, la fel de, sau poate chiar mult mai indraznet decat cel al predecesoriilor sai. Flota lor si-a stabilit deja superioritatea fata de cea a rivalilor iberieni, si fiind fortificata prin doctrina grotiana a libertatii marilor, a devenit baza puterii lor globale. Scriind asupra pozitiei lor din 1660, Alfred Maham nota: "Acest Stat . a ajuns acum la maximul sau de influenta si putere - o putere . bazata numai pe mare si pe exploatarea acestui element de catre marile genii maritime si comerciale ai poporului Olandez . ". Olandezii s-au transformat "in transportatorii de marfa ai tuturor marilor" . In aceea perioada, trei sferturi din navele comerciale ale Europei navigau sub pavilionul olandez. Controlul asupra comertului baltic si aproape monopolul comertului de transport al Europei, era fortificat de influenta in Venetia, o acaparare solida asupra comertului cu mirodenii al Indiilor si de interesele substantiale din Africa si din Americi. Dupa 1570, prin control indirect al Sevilliei, Amsterdamul a atras Americile Spaniole in plasa sa si o pozitie similara e posibil sa fi fost asigurata la Lisabona . New Amsterdam (1625) in America de Nord, Curacao (1634) in Insulele Caraibe, Fort Nassau (1612) in Guinea, Capetown (1652) in Africa de Sud, Batavia, Malacca si Ceylon in Sud-estul Asiei, cat si acces exclusiv la Japonia; acestea au fost cateva dintre nodurile retelei olandeze. Banca Amsterdamului si Bursa (1609), Cancelaria Asigurarilor Marine (1598) si Schimbul de Grane (1616) erau alte institusii centrale ale sistemului. Universitatile olandeze, artele si scrierile lor, cat si institutiile lor de tiparire (sursa media de baza a acelor timpuri), au fost, de asemenea, institutii cu semnificatii universale.

Pozitia olandeza s-a deteriorat in ultima partea a secolului XVII, pe masura ce rivalitatile si razboaiele comerciale s-au dezvoltat, odata ce Anglia si Franta au iesit din Razboiul de 30 de ani, din Europa. Presiunea franceza s-a dezvoltat mai intai impotriva provinciilor olandeze sub dominion spaniol,si apoi impotriva Provinciilor Unite. O situatie similara Portugaliei putea sa se desfasoare, in 1580, in care un vecin mai puternic ar prelua nucleul puterii mondiale, insa, datorita unui razboi greu de tinut ( 1672-78) Ludovic al XIV-lea era incurcat de William al III-lea. De teama provocata de Revocarea Edictului de la Nantes, William decide sa cucereasca Anglia printr-o expeditie peste Canal, extrem de indrazneata. Victorios din aceasta expeditie, el creaza o alianta englezo-olandeza ca si nucleu al rezistentei europene impotriva aspiratiilor Regelui Soare.

Marele razboi impotriva lui Louis al XIV a durat aproximativ de-a lungul unei generatii si s-a tinut peste tot in lume, iar finalul sau a venit odata cu Tratatul de la Utrecht in 1713. Olandezii au contribuit substantial la aceasta lupta, iar pretul platit de acestia a fost transferul de putere globala spre ceea ce a devenit, de curand, Marea Britanie. Pe masura ce marina engleza a preluat mare parte a responsabilitatilor de lupta impotriva francezilor pe mare, iar olandezii s-au concentrat pe luptele de pe uscat, acestia din urma, si-au pierdut avantul expansiunii incepand astfel sa sufere de neglijente. Institutiile de baza ale sistemului global britanic, s-au nascut din nevoia de a lupta impotriva francezilor: Parlamentul dominant ca si centru al sistemului politic global; Marina, in acel moment reprezentand principalul angajator si dezvoltator de industrie, cu un control ferm asupra Canalului Manecii, Atlanticului si Mediteranei (prin Gibraltar): iar Banca Angliei si Fondul National (1694) drept instrumente ale mobilizarii economice si ale controlului.

Primul sistem global britanic, uneori cunoscut de catre istorici drept "Primul Imperiu Britanic", a fost ancorat ferm in controlul comertului mondial. "Era evident in 1713", scrie John B. Wolf "ca avantajele comerciale asigurate de Anglia ii va garanta o pozitie covarsitoare in comertul mondial" . Olanda, partenera pe termen lung in razboi, a ramas legata de sistemul britanic; chiar si atunci cand Amsterdam-ul si-a mentinut pozitia sa de centru financiar, puterea maritima a acesteia a esuat in a se mentine la nivelul celei Britanice. Portugalia, din nou aliata, si viitor client, avea prin Tratatele de la Methuen, 1703, garantate privilegii importante; comertul Lisabona-Londra care incepea sa prospere a devenit in scurt timp o cursa de extractie masiva de aur si diamante din Brazilia si alte domenii portugheze, cat si o cursa de comert de contrabanda cu America Spaniola. Spania, in cele din urma a devenit obligata, prin Tratatul de la Utrecht, sa-si deschida granitele coloniale, pentru prima oara, la o portiune a comertului britanic. Astfel fara a-si asuma controlul direct asupra teritoriilor coloniale a puterilor mondiale precedente, si-a plasat suprastructura in care cel mai bun sa poate fi preluat de catre acesta, intr-un nou pattern global. In al doilea rand, ca efect al acestei masuri, pozitia Marii Britanii a castigat de asemenea putere, in Asia si Americi, in ambele zone prin conflict direct cu Franta. Pana in 1763, rolul Frantei in Canada, Caraibe si India se apropia de sfarsit, iar Compania Engleza a Indiilor de Est devenea o mare putere asiatica.

Ascensiunea in comertul mondial a fost combinata cu o politica europeana de balanta. Aceasta insemna ca, desi cuceririle de teritorii de pe Continent erau evitate, greutatea Marii Britanii putea fi pusa in balanta pentru a se opune oricarei suprematii continentale aspirante. In timp ce Franta si alte puteri europene continuau sa se implice in afacerile continentale costisitoare, ele erau tot mai putin capabile sa actioneze in afara Europei. O balanta europeana asigura a acest lucru sa nu aiba loc. Marea Britanie, unita de putin timp, devenea centrul de siguranta din care modificarile economice formau incet fortele Revolutiei Industriale.

Primului sistem britanic ii lipsea o definire clara, deoarece Tratatul de la Utrecht reprezenta, mai degraba, un compromis cu Franta si Spania, decat o victorie decisiva. Pana in 1763, aspiratiile globale ale Frantei au fost curmate cu succes. Totusi, Razboiul American de Independenta a aruncat sistemul in deriva, iar Revolutia Franceza si Imperiul Napoleonian, care a urmat, a pus la indoiala una dintre premisele de baza ale sistemului: balanta de putere stabilita in 1713. Astfel, a fost nevoie de o alta generatie de razboaie globale pentru a stabili o noua ordine mondiala (1814-1815).

Al doilea sistem britanic a repetat mare parte din proprietatile celui dintai: balanta europeana de putere, acum lasata in mana Marelui Concern European; controlul maritim si o pozitie de control extra-european al comertului mondial. In pofida acestor elemente de similitudine, acesta a reprezentat un ciclu complet nou al politicii globale. Elementele sale de noutate erau reprezentate de dezvoltarea Londrei drept centrul financiar si naval al lumii; superioritatea tehnologica si industriala, care face din Marea Britanie "Atelierul Industrial al lumii", cat si doctrinele sale politice si economice, ce include comertul liber ca o legitimizare a noului sistem economic.

Al doilea sistem a inceput sa-si piarda din vigoare, mai intai in Europa, in primele decenii ale secolului al XVI-lea. Monopolul industrial al Marii Britanii fiind infrant de alti competitori europeni precum si cei americani. Imperiul lui Bismark, alimentat de nationalism, a pus la indoiala stabilitatea balantei europene de puteri. In acea perioada, printr-un puternic curent imperialist, toate puterile europene s-au grabit sa-si maximizeze presiunile coloniale.

Pana in 1900, era clar ca Pax Britannica era trecuta de apogeul sau si ca ea isi pierdea puterea de ordonare. Astfel, lumea se indrepta, din nou, spre o perioada de mari razboaie care sa lamureasca chestiunea puterii globale.

Primul Razboi Mondial a dat un raspuns provizoriu in vederea stabilirii noului lider mondial, iar finalizarea lui asigura rolul principal Statelor Unite pentru stabilirea pacii si constructiei noii ordini internationale . Insa, Statele Unite nu si-a asumat rolul, iar vidul de putere rezultat din lipsa de autoritate atrage dupa acesta alti pretendenti si alte cataclisme naturale.

Astfel, cele doua Razboaie Mondiale pot fi vazute ca o perioada conflictuala, de lunga durata, timp de o generatie, care formeaza ordinea mondiala iesita de dupa 1945, si anume, dominatia Americana. Statele Unite si-au castigat titlul datorita contributiei decisive in Coalitia Anti-Germana, din ambele razboaie, Marea Britanie transferand pasnic responsabilitatea ordinii mondiale. Ultimul pas al preluarii puterii a avut loc in 1947 atunci cand Doctrina Truman si planul Marshall s-au pus in aplicare, America preluand, astfel, rolul Marii Britanii si pe timp de pace.

In momentul actual, sistemul global se afla in cel de-al cincelea ciclu lung.


III. Mecanismele ciclului lung si statul-natiune

Lungul ciclu al politicilor globale este produsul a doua conditii: dorinta de a stabili o ordine globala; si proprietatile speciale si slabiciunile necesare ale sistemelor globale pe care lumea le-a trait pana in prezent. In cel mai elementar sens, ciclurile lungi apar deoarece exista un sistem global susceptibil de asemenea fluctuatii. Acolo unde nu sunt asemenea aranjamente institutionale nu se pot regasi tipare care sa-l caracterizeze. Si odata ce cunostinta despre natura globului a fost raspandita la mijlocul secolului al XV-lea, iar capacitatea si organizarea au fost create pentru a fi capabile sa acapareze intregul glob si sa-i reglementeze procesele intr-o maniera deliberata, apoi aproximativ in acelasi timp, a luat nastere dorinta de a crea o ordine globala. Aceasta dorinta e posibil sa fi fost o particularitate a catorva putini, la fel cum si acest simt al noilor intreprinderi este rezervat catorva minti si mai putine. Odata ce aplicabilitatea ei a fost demonstrata e posibil sa fi fost inteleasa in intregime de si mai putine minti. Dar odata actionat conform acesteia si implementata, au inceput drastic sa se contureze afacerile umane la scara globala si e posibil sa se fi raspuns la nevoile nearticulate ale multora. Inca din sec al XVI-lea, dorinta de a stabili ordinea mondiala ar putea fi luata ca atare si ar trebui protejata in aceeasi masura in care ar trebui sa se actioneze asupra ei. In forma sa originala este o expresie a unei dorinte de a detine puterea, o dorinta de a controla si de a domina, pentru a imprima un model asupra evenimentelor. Adevarata intrebare devine apoi nu daca este posibil sa existe ordine mondiala, ci, cine o organizeaza si in beneficiul cui. Intrebarea este "cine primeste ce, cand si cum" in desfasurarea acelei ordini, o intrebare comuna, recunoscuta ca fiind esential politica.

De asemenea, putem lua ca atare faptul ca toate ordinile se deterioreaza. In fiecare sistem cunoscut ordinea este in permanenta pierduta. Structurile cedeaza si trebuie mentinute. Cum procesele de mentinere si noile constructii nu pot fi coordonate complet, progresul fiecarui sistem este obligat sa fie inegal si sa treaca prin stagii succesive de declin si apoi de restaurare si recuperare. Logica acestui argument este identica cu explicatiile familiare ale periodicitatii in activitatea economica. Ciclurile afacerilor pe termen lung in particular sunt vazute in general ca impinse de fluctuatii in privinta acumularii de capital. Structura unei ordini mondiale poate fi vazuta ca o forma de infuzie de capital si ca un produs al inovatiei si al investitiei; daca este asa, schimbarile in rata de constructii si decaderea in structurile ordinii mondiale pot fi vazute ca ducand la (posibil accelerate) schimbari in privinta activitatii politice.


Tabelul 1

Lungul ciclu: fapte de baza

Putere mondiala

Conflictele globale initiale

Intelegere legitimizatoare

Inovatii institutionale

Punct de reper

Portugalia

Razboaiele italiene(1494-1517)

Tratatul de la Tordesillas (1494)

Organizatia de cercetare si descoperire

Reteaua globala de baze

Carreira de India

Antwerpen entrepot


Anexarea Spaniei (1508)

Razboaiele religioase, Suveranitate (1576)

Provinciile unite ale olandezilor

Razboaiele spaniole (1579-1609)

Razboiul de independenta olandez

1609- 12 ani de pace cu Spania

,Mare librum',Schimbul liber

Banca din Amsterdam, Bursa


Razboaiele cu Anglia

Razboaiele cu Franta (1672-1678)

Revolutia engleza

Marea Britanie (prima)

Razboaiele franceze (1688-1713) Ludovic al XIV-lea

1713 Tratatul de la Utrecht


Independenta Statelor Unite

Impartirea Poloniei

Revolutia franceza

Marea Britanie (a doua)


1814-1845. Paris.Viena


Cursa navala anglo-germana

Imperialism

Revolutia rusa

Marea depresie

Statele Unite ale Americii

Razboaiele germane (1914-1918), 1939-1945

1919.Versailles

1945. Yalta, San Francisco, Postdam




Dar in ciuda acestor considerente generale si cu toate ca experienta istorica este limitata, nu este necesar sa concluzionam ca toate sistemele mondiale trebuie sa fie inerent supuse fluctuatiilor pronuntate ale lungului ciclu, care este un tipar de evenimente ce include un razboi mondial sever. De fapt vom sustine ca anumite tipuri de ordine dispersata pot fi mai putin supuse unei astfel de instabilitati semnificative . Intrebarile operative devin atunci cele aferente proprietatilor sistemelor globale; ciclurile lungi sunt rezultatul unor anumite caracteristici cruciale ale acelorasi sisteme.

Sa luam in considerare, in detaliu, proprietatile celor cinci ordini globale pe care tocmai le-am descris: originea lor si experienta acumulata in razboiul mondial; monopolul puterii care a stat la baza acestora; specificitatea functionala pe care au reprezentat-o si alunecarea in teritorialitate, lucru pe care nu au putut sa-l evite.

Sistemele ordinii mondiale pe care le stim au luat nastere dintr-o mare explozie de activitate, care a fost atat creativa cat si distructiva si care a fost legata de conditiile conflictului global si violentei pe scara larga. Fiecare a avut originile sale si isi trage identitatea dintr-un razboi mondial. Fiecare se trage din institutii si aranjamente falsificate fie in timpul, fie in imediata incheiere a acestor razboaie. Fiecare dintre aceste razboaie, a fost in schimb un conflict al marii expansiuni geografice, de lunga durata si de o duritate considerabila, cu numeroase victime. In ultimii 200 de ani asemenea conflicte globale au generat aproape trei sferturi din victimele inregistrate in toate razboaiele. Intr-un sens mai important, aceste razboaie au avut de asemenea caracterul unor razboaie civile, cunoscute pentru caracterul lor sangeros. Razboaiele italiene care au inaugurat istoria moderna pot fi vazute, cu putina imaginatie, ca o continuare a catorva secole de rivalitate dintre Venetia si Genova. Razboiul olandez de independenta a fost in mod clar un razboi civil. Dintr-o experienta mai recenta, razboiul francez si cel german au avut loc intre grupurile conducatoare si populatia unita prin legaturi stranse ( ne putem aminti de inter alia - William al III-lea a fost varul lui Ludovic al XIV-lea iar Wilhelm al II- lea a fost nepotul reginei Victoria). Deci impactul lor asupra constiintei umane si a spiritului uman, gata sa faca fata multor dezastre, a fost in mod clar profund.

Razboaiele mondiale nu sunt taramuri propice pentru ordinea mondiala. In cea mai simpla formula, razboaiele mondiale au produs o ordine care a generat mai multe razboaie si, intr-un mod neobisnuit dar important, s-a mentinut. Analizele politice generale sugereaza faptul ca sistemele politice nationale, al caror drum spre prezent trece prin conflicte civile violente, nu inlatura usor poverile unei asemenea mosteniri[15]. Asemenea sisteme politice sunt marcate de polaritati si rupturi, de asteptarile unei mai mari violente, de lipsa participarilor in luarea deciziilor si de lipsa de consideratie pentru interesele unor segmente largi ale populatiei. Ele tind sa fie lipsite de caracteristici care sa incurajeze conservarea linistita si reinnoirea timpurie. Marile razboaie si uriasele descarcari de energie pe care acestea le-au generat au fost catalizatorii sistemelor globale; dar, odata ce energia s-a consumat, aceste sisteme au avut putine mecanisme pentru reincarcarea bateriilor proprii si, din contra, au fost inca sub influenta dezastrelor timpurii. Inevitabil, au cazut in ruina.

Problemele structurale de mentinere a unei ordini globale sunt legate de a doua proprietate de baza a sa, monopolul puterii globale. Avand originea in conflictele globale, urmatoarele ordini globale au avut tendinta sa se bazeze pe o distributie a puterii militare care a manifestat un grad ridicat de concentrare in capacitatea militara pentru scopuri mondiale. Pentru primele patru sisteme globale acest lucru a insemnat, in esenta, o preponderenta a puterii navale si capacitatea de a organiza si, cand este necesar, de a interzice comunicatiile maritime. Britanicii au ridicat aceasta cerinta la statutul de arta inalta, inventand o doctrina a ,,comenzii pe mare" pe care, mai tarziu, Mahan a redefinit-o drept puterea marii, si au creat ca regula depasirea flotelor rivale in construirea navelor, cu o diferenta substantiala . In sistemul global contemporan controlul Statelor Unite asupra oceanului, aerului si spatiului electromagnetic a fost pana de curand predominant in mod unic [17].

Monopolul (care nu este niciodata absolut dar necesita un control substantial asupra sistemului relevant) aduce avantaje. Acest lucru presupune ca posesorii acestuia sa acumuleze beneficii mai mari decat ar face-o in mod normal intr-un sistem mai dispersat. In trecut, aceste avantaje au gravitat in jurul unei securitati mai mari decat cea obisnuita (care poate fi reinvestita in capacitatea pentru o organizare si productivitate mai mare); accesul preferential la, o cunoastere mai buna a, si puterea de cumparare mai mare in tranzactii si telecomunicatii (aducand o imbunatatire aditionala prin comert si servicii), cat si o capacitate de a stabili regulile in afacerile mondiale. In fiecare ciclu, asemenea beneficii au ajutat la crearea unei "ere de aur" pentru puterea mondiala, facand-o un obiect de respectat, de aclamare si imitatie: "un model de dezvoltare".

Avantajele monopolului atrag de asemenea rivalitate si concurenta. Asadar, in timpul sau, fiecare putere mondiala se confrunta cu necesitatea de a concura cu alte mari puteri, fiind dornica si pregatita sa obtina pozitia globala. Sistemul global se transforma dintr-un sistem unipolar intr-unul bipolar si multipolar. Superioritatea initiala castigata in conflictele mondiale nu poate si nu are cum sa reziste deoarece atrage inevitabil centre de putere rivale. Sistemul global care e trecut de stadiul de inflorire, devine arena unei rivalitati oligopolistice, in care, un numar de puteri mari se zbat sa-si maximizeze (de obicei pe termen scurt) avantajele, iar consideratiile pe termen lung ale intereselor lumii devin din ce in ce mai mult secundare. In ultimele etape ale celui de-al doilea sistem britanic, aceasta faza a devenit cunoscuta drept un ,,imperialism", dar procese paralele pot fi de asemenea observate in altele. Impanzite cu perioade de ciocnire, abaterile rivale in cresterea animozitatii si a competitiei pe viata si pe moarte, pot eventual ajunge la anarhie.

Mai mult decat atat, elementele care legitimeaza monopolul in aranjamentele mondiale au decazut in mod constant. Regele Portugaliei s-a autoproclamat in scurt timp "lordul cuceririi, navigatiei si comertului Etiopiei, Indiei, Arabiei si Persiei". Acesta a inceput sa excluda toate celelalte puteri si vasele lor din cea mai mare parte a oceanului planetar si sa ceara licente pentru toate vasele de comert din Orient; el si-a bazat autoritatea pe Bulele Papale ( Romanus Pontifex 1455, reconfirmat mai tarziu) si pe tratatele cu Spania (Tordesillas 1494). Dar fiecare din urmatoarele puteri globale au fost mai putin exclusiviste in cererile lor, companiile monopoliste de comert olandeze si engleze ale secolelor XVII-XVIII fiind succedate in secolul XIX de doctrina universalista a Comertului Liber. Desi legitimarea competitiei era in crestere, oportunitatile pentru monopol se restrangeau.

A treia caracteristica importanta a ordinilor lumii trecute priveste specificitatea lor functionala, si anume, baza lor slab specializata. Acest fapt tine partial de rolul important jucat de motivele economice si de politici in toate sistemele globale. Exploratorii timpurii au cautat frenetic si hotarat si au rascolit mari parti ale lumii pentru aur; apoi ei au comercializat mirodenii si alte valori. In secolul al XIX-lea acestia au mers mai departe cu dorinta de a face lumea o piata sigura pentru bumbacul Manchester si pentru petrolul folosit la aprinderea lampilor din China. Accentuarea problemelor economice au mers in tandem cu implemetarea cu forta a practicilor monopoliste si cu obtinerea avantajelor cu ajutorul unei puteri superioare; a fost de asemenea si reactia la lipsa de accentuare a celorlalte elemente necesare unor sisteme politice stabile, dezvoltarea legaturilor de simpatie si solidaritate, si a unui consens cultural. Absenta transparentei institutiilor politice a insemnat in schimb ca exista zone de inflexibilitate si incapacitate pentru ajustarile obtinute si o predispozitie mai degraba spre o oscilatie brusca decat spre o evolutie lina. Slaba specializare a stimulat inegalitatile si in unele cazuri a adaugat fragilitate si instabilitate.

In final, este deriva in teritorialitate. In conceptia sa pura, puterea globala se refera la functiile globale si la dorinta si abilitatea de a rezolva problemele globale. In aspectele sale concrete acest lucru inseamna o capacitate pentru mobilizarea de mari resurse, asigurand mobilitatea pe distante lungi si operand sisteme complexe de comunicare. Insa toate activitatile de acest tip cer noduri sau baze si cateva zone centrale, acestia nu au nevoie sa-si extinda controlul teritorial in stil imperial.

Esenta puterii globale, asadar, este controlul functional al retelei. Este implinirea functiilor globale la maxim cu poveri teritoriale minime. Aspectul sau negativ este acela ca politicile sunt special formate sa minimalizeze complicatiile teritoriale. Devreme, in perioada moderna guvernarea engleza (posibil bazata pe experienta venetiana) a dezvoltat regula evitarii achizitionarilor continentale iar acest lucru, mai mult decat orice altceva, a facut posibil insusirea rolului de balansier european si, in consecinta, insusirea celui de putere globala. Unui stat-insula i s-a parut usor sa adopte asemenea politici. Intr-un sens pozitiv portughezii au sesizat imediat posibilitatile de a controla reteaua; sistemul de baze creat de Albuquerque pe baza instructiunilor de la Lisabona i-a ajutat. Dar chiar si ei au incercat sa tina prea multe baze si astfel au epuizat puterea umana si navala in incercari fara rost de a le pastra. Spaniolii au lansat direct in cucerirea teritoriala, si daca pamantul pe care l-au semanat i-a ajutat, nu i-a lasat sa se lanseze in programe globale. Olandezii si companiile engleze din estul Indiei, incet dar neinduplecat au crescut in mecanismele regulii teritoriale. Anglia a fortat profund primul sau sistem prin incercarea de a tine coloniile americane. Cand al doilea sistem global al sau a fost pus sub presiune, dupa 1870, a cautat din nou refugiu in teritorialitate si pentru un timp a preferat sa acapareze zone mari de pamant in Africa si in alte parti. Imperiul britanic arata bine pe harta dar amortizarea spiritului de ordine mondiala nu a putut fi redobandita prin asemenea irelevante.

Teritorialitatea este ultimul inamic al puterii globale. Este un raspuns defensiv la provocarea rivalitatii oligopolistice. Pastreaza forme si iluzia de control, de teritoriu sau de orase, unde esenta nu mai poate servi la un scop util. Apararea de pozitii fixe si alte frontiere distante consuma disproportionat resursele si seaca vitalitatea din reteaua globala. Duce inapoi spre fuziunea dintre nivele , confuzia globalului cu nationalul sau obligatiile locale, duce spre conflict cu lideri nationali si locali si contribuie la climatul general de animozitate si confuzie.

Rolul statului natiune. In sistemele ordonate cunoscute ale lumii, natiunea stat a ocupat consecvent, pozitia cheie in doua moduri: toate puterile lumii au fost state natiune si in functionarea sistemului global statele natiune au jucat rolurile cele mai importante.

Asa cum am vazut, ordinile succesive ale lumii, au fost fiecare create de o putere mondiala. Puterile mondiale au fost toate la randul lor state natiune. Portugalia a fost ,,prima dintre statele natiune moderne europene'' . Ea si-a obtinut granitele nationale in jurul anului 1249, si-a consolidat identitatea nationala in razboaie cu maurii si Castilia(1383-1411), mult mai devreme decat Spania, de exemplu, care nu a reusit sa atinga acea conditie pana in secolul XVI. Statul olandez, uitat in razboi civil cu monarhia spaniola, s-a lansat ca o putere mondiala imediat dupa formarea institutiilor nationale de baza. Anglia, de asemenea, si-a format identitatea in lupta Elisabetei impotriva lui Filip, chiar daca, Britania nu aparea pe deplin realizata pana cand ea nu a fost gata sa guverneze valurile de la inceputul secolului XVIII. SUA sunt printre cele mai vechi si mai de succes state natiune ale lumii. Astfel, statele natiune definesc identitatea sistemelor mondiale succesive.

Aceasta este dovada empirica pentru a accepta asocierea de baza dintre statele natiune si puterea mondiala. Analize suplimentare sugereaza ca asocierea a fost una cu doua laturi. Statul natiune a condus la o putere mondiala, adica aceasta este stabilirea de succes a unui sistem politic national efectiv, ca in cazul Portugaliei, Olandei si a Marii Britanii, a fost preconditia pentru o actiune mondiala de succes. Statul natiune s-a dovedit a fi singura organzatie capabila de a conduce aceasta activitate si apoi de a sustine operatiile de amploare la distante mari la o scala mondiala. A fost incercata si o coordonare papala, dar s-a vazut tendinta sa de a organiza mai degraba cruciade; orase state singure, ca Venetia (destul de importanta in estul mediteranean), imperii continentale puternice, ca cele a habsburgilor, dinastia Ming sau Imperiul Mughal, dar acestea la randul lor nu au putut reusi. Statele natiune au mobilizat resursele si, de asemenea, au furnizat coerenta, motivatia si taria cerute pentru asemenea ambitii si initiative marete. Pe cand, atat olandezii, cat si englezii in etapele lor initiale, s-au bazat in anumite incercari ale lor pe companiile comerciale, acestea aveau de asemenea, identitati nationale clare , erau indeaproape coordonate si reprezentatau doar un set din elemente utilizate, eforturile militare si navale la fel ca si organizatiile administrative fiind greu de separat de ele.

Dar aceasta asociere a mers, de asemenea si in cealalta directie. Puterea mondiala, la randul sau, a intarit acele state care au ajuns la ea comparativ cu toate celelalte organizatii politice. Pe deasupra, alte state care concureaza in jocul politicii mondiale au dezvoltat forme de organizare similare si dificultati similare, ele au devenit la randul lor state natiune, intr-o reactie defensiva, fiind fortate sa rezolve problema sau sa se confrunte cu o putere mondiala, asa cum Franta s-a confruntat cu Spania si mai tirziu cu Marea Britanie, sau in emiterea succesului si a eficacitatii evidente, asa cum Germania a urmat exemplul Marii Britanii in devenirea unei Weltmacht, sau asa cum Petru cel Mare a reconstruit Rusia pe viziuni si exemple olandeze. Astfel, Portugalia, Olanda, Marea Britanie si SUA au devenit state natiune, dar si Spania, Franta, Germania, Rusia si Japonia.

Cel mai scurt raspuns la intrebarea ,,de ce acestea au reusit acolo unde mare parte din eforturile europene de a construi state au esuat?'' , este ca ele erau fiecare puteri mondiale sau puteri care au luptat cu sau impotriva acestora.

Un proces de raspandire a fost astfel initiat, si al treilea sau stadiu (dupa globalizare si contestare) a fost universalizarea acestei forme de organizare politica ca fiind cea mai viabila si cea mai dezirabila la nivel intermediar. Nu numai ca aceste puteri majore care au concurat intre ele au fost selectate ca state natiune, dar ele au devenit, de asemenea, modele de imitat pentru intreaga lume, indiferent de nevoi, conditii speciale sau necesitati

In cauzalitatea directa sau indirecta, acest proces al formarii politice(are mai mult de peste o jumatate de mileniu) a produs cea mai vitala tendinta poltica seculara: emergenta statelor natiune ca organizatie dominanta in politicile mondiale. Gradual, dar la o rata constanta a cresterii, numarul statelor natiune si greutatea lor relativa in societate a urcat in ultima suta de ani pana cand aproape intreaga lume a ajuns sa fie acoperita cu ele; si astfel procesul trebuie in curand sa stagneze. Este un proces care cel mai bine poate fi descris ca o curba a cresterii exponentiale care acum se netezeste, in cadrul caruia au loc suisuri si coborasuri, cat si fluctuatii aleatorii, dar care luata ca intreg, poate fi vazuta ca un produs de baza al operatiei sistemului mondial. Cam atat despre tendinta seculara. Daca ne uitam mai indeaproape la proprietatile sistemului mondial care este apreciat pentru periodicitatea sa (pe care am analizat-o mai sus), putem observa ca ele, de asemenea, depind toate de puterile mondiale care sunt state natiune. Cu alte cuvinte, ciclurile puternice sunt atribute ale faptului ca unitatile care conteaza pentru cicluri sunt statele natiune. Statele natiune s-au dovedit a fi cele mai eficiente unitati pentru a lupta in razboiul mondial, alte organizatii competitive au fost scoase afara. Unitatea de baza a ordinii mondiale a devenit mai bine fixata, astfel incat sa supravietuiasca unui conflict mondial.

Profiturile puterilor mondiale castigate datorita monopolului, le revin membrilor unui stat natiune, nonmembrii fiind exclusi. Aceasta excludere si inabilitatea structurala de a redistribui eficient procedurile statusului mondial sunt stimulentele majore ce determina rivalii sa intre in competitie.

Identitatea nationala a politicii mondiale deseori circumscrie relatia de solidaritate, ea se poate extinde si la elemente non-nationale cum ar fi canalele de comunicare, educatia si cultura , poate stabili imprumuturi de putere si flexibilitate sistemului mondial. Din acest motiv, specializarea pe probleme politice si economice face chiar si intelegerile avantajoase mutuale sa para opresive sau explotatoare.

Pentru statele natiune, confuzia dintre controlul teritorial si siguranta nationala este in particular usor de facut. Puterile mondiale au tendinta sa se transforme in state colonialiste, inca ca state natiune ele au mari dificultati in asimilarea domeniilor coloniale si sunt obligate sa continue presiunea anticolonialista. Statele cu misiuni mondiale care au esuat sa apere frontierele mai indepartate au devenit imperii stagnante care incearca in zadar sa tina barbarismul la porti. Mentinerea bazelor (Singapore pentru Marea Britanie sau protectia rutei catre India) incepe sa fie vazuta ca o prioritate ireductibila dupa ce cea mai valoroasa viata a lor a trecut. In tensiunea dintre functionalitate si teritorialitate a statelor natiune descrisa de Stein Rokkan, acesta considerand ca: ,,in fapt, o agentie imobiliara'' este in mod curios predispusa de a ceda tentatiei de a se tine de pamant.


IV. Faze ale lungului ciclu

Durata medie a celor mai cunoscute cicluri istorice a fost undeva in jurul a 100 de ani. Mai mult, din anumite motive nu foarte evidente, ciclurile au coincis aproape exact cu secolele istorice, asa ca fiecarui secol recent (ex: sec XIX) ii corespunde un ciclu distinct ( a doua Britanie). Un secol este viata a trei generatii, si daca stam sa privim inauntrul secolelor pentru a gasi dovada unui sindrom Buddenbrooks am putea spune ca o generatie construieste, urmataoarea consolideaza, iar a treia pierde controlul.

Pentru scopurile noaste analitice lungul ciclu va fi divizat in doua faze: faza ascendenta si faza descendenta. Faza ascendenta isi are sursele in dezordinea si dezintegrarea din care un razboi mondial origineaza. Elementele creative si constructive ale razboiului, construirea sa pe baza solidaritatii si coalitiei, definirea scopurilor comune si globale care ies la suprafata si proiectele si atingerea scopurilor apartin de asemenea fazei ascendente.

O intelegere post-razboi (ex: cel de la Viena) are rolul de a ratifica pentru cele mai multe parti ceea ce deja s-a intamplat, dar de asemenea, marcheaza sfarsitul formal a unei perioede de razboi sustinut. Faza ascendenta continua pentru un timp, pe trecutul unei generatii, doar pentru a trece prin epuizarea graduala a energiei. Problemele mondiale raman nesolutionate sau sunt purtate mai departe odata cu aparitia noilor lideri si competitori; conflictele iau nastere deoarece noii lideri nu par sa ofere solutii. Intr-un anumit punct, curba incepe sa descreasca pana la un anumit moment in care dezintegrarea autoritatii si proportia limitata de interese duc la o noua conflagratie mondiala. Aspectul distructiv al acestui proces marcheaza cel mai scazut punct a unei lungi faze descendente.

Statele natiune actioneaza diferit, si prin contrast, se indreapta catre cele doua faze ale lungului ciclu. In faza ascendenta, puterea mondiala raspunde la problemele globale, creeaza noi guverne nationale sau institutii de tranzitie si satisface cele mai importante nevoi ale membrilor unui sistem mondial. In consecinta, adresarea acestor probleme revine altor state. In plus, conditiile acestei dezordini si dezintegrari caracteristice fazei anterioare a declinului au demonstrat inadecvarea si slabiciunea statelor mici, in special inabilitatea lor de a rezista in fata intorsaturilor dificile ale insecuritatii mondiale si in fata presiunilor imense ale marilor razboaie. Asemenea conditii conduc direct la ceea ce Eduard Hallet Caar a numit criza autodeterminarii, care se indoieste de viabilitatea statelor natiune. Sau cum John Hertz a pus problema 15 ani mai tarziu afirmand: ,,ca o problema ce conteaza, intelesul si functionarea unitatii de baza protective, insati suveranitatea statelor natiunedevine indoielnica''. Un rapuns pozitiv si intelept cu privire la dezordinea mondiala apare ca fiind ceea ce Walter Lippman (scriind in acelasi timp cu Eduard Hallet Caar) vede ca pe o alianta a marilor puteri .

Dar procesul poarta in el semintele propriei disolutii. In timp ce statele natiune in general pareau pentru un timp a fi irelevante, posibil chiar si distructive pentru ordinea mondiala (nu au inceput marile razboaie ca si dispute intre cei mici?), puterile care construiesc si sustin aceasta ordine mondiala sunt tot statele natiune. De fapt, puterea mondiala este ea insasi cea mai perfecta natiune stat dintre toate si cea mai imitata, din acest motiv, statele natiune nu au devenit de fapt niciodata complet irelevante. Puterea mondiala, pe deasupra, este in mod funadamental subtila deoarece este slab institutionalizata, statele natiune chiar si atunci cand acestea sunt puteri mondiale, nu sunt mijloacele cele mai favorabile pentru a aborda problemele complexe ale sistemului mondial (dar numai cele mai simple dintre ele, cea de a purta un razboi). Puterea mondiala, in cele din urma, sustinuta de o natiune dominanta nu poate fi sprijinita, in drumul ei lung, doar de oamenii acelei natiuni, lucru sugerat de catre analistii monarhiei universale spaniole inca de la inceputul secolului XVIII, afirmand ca: ,,in relatiile cu alti oameni, o asemenea putere trebuie sa-i satisfaca si sa le ofere un interes in continuitatea si stabilitatea intregii natiuni.''

Pe cand capacitatea puterilor mondiale de a se confrunta cu problemele lumii decade intr-o perioada de pace generala, cresterea complexitatii relatiilor necesita suportul altor state natiune si astfel, ele incep sa-si asume noi functii si responsabilitati tot mai mari. Ele recapata puterea asupra loialitatii populare, ele devin liderul in rezolvarea problemelor si in timp securitatea este sporita, abilitatea lor de a mentine pacea pare cat de cat adecvata.

In al doilea rand, in timp ce pozitia de monopol a puterii mondiale se erodeaza gradual, competitia pentru statusul mondial si pentru conducerea regionala se stabileste intre alte state natiuni. Cererile inovcate in numele oponentilor puterii mondiale sunt forme variate de nationalism. Competitia puterilor majore pentru suportul in randul puterilor mai mici ia forma unei natiuni construite reciproc- planurile ajutorului strain se dezvolta in planuri pentru reconstruirea sistemului politic national. Aceasta rivalitate oligopolistica conduce direct la intarirea tuturor statelor natiune si la intensificarea nationalismului peste tot in lume.

Modelul nostru, asadar, precizeaza ca rolul si proeminenta statului natiune in sistemul mondial va fi diferit in functie de faza lungului ciclu. In faza ascendenta acel rol va avea tendinta de a se diminua, iar in faza descendenta va tinde sa creasca. Aceasta propozitie are statutul unei ipoteze teoretice si necesita validarea inainte de a fi in intregime acceptata ca reprezentand o generalizare empirica despre ciclurile timpurii sau ca predictie ferma despre viitor.


V. Viitorul politicilor mondiale

A ramas sa examinam implicatiile acestei analize asupra viitorului politicilor mondiale. Viitorul care este relevant in acest context este urmatorul sfert de secol, urmatorii 25 de ani pana in anul 2000. Viitorul statelor natiune, in analiza noastra sunt produsul a doua procese, un trend istoric secular si un ciclu lung, la randul lor ambele procese ar putea fi vazute ca modele ale functionarii sistemului mondial.

Tendinta seculara istorica a proliferariii la nivel mondial a statelor natiune atinge limitele cantitative a asezarilor sale geografice. Daca aceasta tendinta poate fi descrisa de o crestere logistica a curbei, atunci secolul XX se afla acum in acea portiune scazuta a curbei. Cresterea calitativa si intensiva s-ar putea sa continue inca, dar acoperirea fizica a suprafetei globale limiteza in mod evident acest proces. Pentru tendinta istorica, stadiul cresteriii rapide s-a incheiat. Daca, asa cum am argumentat, crearea statelor natiune a fost produsul modului de functionare al sistemului mondial, la fel cum si functionarea acelui sistem era legata odata de statele natiune, atunci abordarea completa a acelui proces, cel putin in unele privinte, trebuie sa aiba, de asemenea, repercursiuni asupra sistemului mondial.

Dar in prezent, obiectul cercetarii noastre a fost ciclul lung privit ca fiind un alt determinant posibil al statelor natiune in politica mondiala. Am aratat ca statele natiune joaca un rol crucial in functionarea lungului ciclu si reprezinta o caracteristica a acestuia, si am subliniat argumentul conform caruia faza acelui ciclu determina pozitia relativa a statului natiune. Daca acceptam modelul lungului ciclu si ne multumim cu raportarea sa empirica atunci trebuie sa concluzionam ca, la momentul actual, sistemul mondial a trecut sau este pe cale sa treaca de faza ascendenta si e posibil ca deja sa fi intrat in faza descendenta. Daca ar fi asa, atunci modelul nostru ar prezice pentru urmatorul sfert de secol o proeminenta crescuta pentru statele natiune si cresterea nationalismului unita cu confruntarile si animozitatile puterilor majore. Incercarile de a infrunta problemele mondiale ar fi facute, in primul rand, prin raportarea la solutii nationale. Avand limitele cu care actiunea nationala se confrunta cu nivel mondial, previziunile pentru solutii substantiale nu ar aparea ca fiind prea stralucite, de aici probabilitatea cresterii acestor decaderi in balanta ordinii mondiale.

Cam atat ar putea fi prezis despre modelul nostru. Dar, acest model teoretic nu este mai mult decat o explicatie despre functionarea sistemului mondial pe care il stim si l-am experimentat de peste cateva secole. De aceea nu putem exclude posibilitatea, oarecum redusa am putea crede, a schimbarilor in acel sistem suficient de usor de trecut pentru a modifica propriul sau modus operandi. Am putea remarca in paranteze ca punctul in care sistemul trece la fiecare faza ascendenta la faza descendenta ar putea fi favorabil reconstituirii structurale, deoarece este un moment in care fortele contradictorii sunt pe cale sa se balanseze. Sistemul ar putea fi indreptat cu usurinta in alta directie.

Nu avem nici o modalitate de a prezice care ar putea fi noua directie, cu exceptia faptului ca ar putea fi mutata in afara sistemului prezent care se bazeaza prea mult pe progresul razboaielor globale si gaseste dificil sa fixeze tipare mai stabile de dezvoltare. Dar o asemenea restructurare ar afecta, de asemenea, rolul natiunii stat si ar putea sa il diminueze semnificativ. Cu toate acestea, predictiile noastre sunt interpretabile. In forma sa trecuta, natiunea stat va castiga forta in viitorul apropiat, dar am putea avea totusi o surpriza.




Pentru periodicitate si fluctuatii politice in afacerile internationale vezi Quincy Wright, A Study of War (Chicago: University of Chicago Press, 1942), p. 1271-76.

Pentru definitii clare vezi Joseph A Schumpeter, Business Cycles (New York: McGraw-Hill Co. 1939), vol. I, p.200.

Pentru conceptul de sistem politic global vezi George Modelski, Principles of World Politics (New York: The Free Press, 1972), cap. 13. Ceea ce trebuie luat in vedere este faptul ca sistemul politic global implica intrebari referitoare la alocarea autoritatii (cine guverneaza?) si la productia de servicii publice (pentru ce scop?) cu tin de procesul global si nu de cel national sau cel local.

Aceasta data este larg acceptata ca un punct critic, ex. in lucrarea lui William McNeil, The Rise of the West (Chicago: University of Chicago Press, 1963), Sectiunea III; sau cea a lui Ludwig Dehio, The Precarious Balance (New York: Knopf, 1962).

I. Wallerstein, The Modern World System: Capatalist Agriculture and the Origins of the European World Economy in the 16th Centurz (New York: Academic Press, 1974), p.15.

I Wallerstein, "The Rise an Future Demise of the World Capitalist System: Concepts for Comparative Analysis", Comparative Studies in Society and History, 16:4 (Sept. 1974), 391.

Aceste puteri mondiale controleaza sistemul politic global si detin capacitatea de a regla alte procese globale (cum ar fi transportul pe distante mari). Insa, ele nu controleaza procesele sau sistemele politice nationale sau locale.

Modelski, Principles, p. 291.

Pana acum, in masura care poate fi stabilit, conceptul de ciclu lung al politicii globale, de cateva sute de ani in lungime, este nou in literatura de specialitate. Wright (A Studz of War, p. 1272) noteza ca

Wallerstein, The Modern World System, p. 328.

Alfred Maham, The Influence of Sea Power upon History 1660-1783 (New York: Hill Wang, 1957, reeditat din 1890), p.83; ultima propozitie ese citata din Lefevre-Portalis.

F. Braudel, The Mediterranean (New York: Harper & Row, 1972), vol. I, p. 636-42.

John b Wolf, The Emergenceof the Great Powers 1665-1715 (New York: Harper, 1951), p.91.

Cf. G. Modelski, "World Order-keeping", in Geoffrey Goodwin si Andrew Linklater, eds., New Dimensions of World Politics (Londra: Halsted Press, 1975, p. 54-72); John K. Galbraith argumenteaza ca sistemul de piata, ca si clasica combinatie de firme competitive, cat si monopolurile pe scara mica, sunt in general stabile. Fluctuatiile sunt autolimitatoare si eventual se corecteaza de la sine. Sistemul de planificare (al corporatiilor mari) este, prin mostenire, instabil. Economics and the Public Purpose (Boston: Houghton Mifflin, 1973), p. 179.

Robert A Dahl, Modern Political Analysis, a treia editie, (Englewood Cliffis, N.J.: Prentice Hall, 1976), p.88-89.

Pentru standardul de doua puteri ca o decizie britanica de conducere, vezi Kendall Moll, The influence of History upon Seapower 1865-1914 (Standford Research Institut , 1969), p.11

date asupra trendurilor in concentrarea de putere, de dupa 1945, pot fi gasite in Modelski, World Power Concentrations (Morristown, N.J.: General Learning Press, 1974).

Modelski, Principles, pp. 173 ff, 284-85.

C. R. Boxer, The Portuguese Seaborn Empire 1415-1825 (New York: A: A: Knopf, 1969), p. 4.

Charles Tilly, The Formationa of National States in Western Europe (Princeton Univerity Press, 1975), p.38; o intebare la care Tillz da un raspuns complex, cea mai importanta parte din aceasta fiind cea de a avea succes in razboi.

E. H. Carr, Conditions of Peace (London: Macmillan, 1942), cap. 3; si Nationalism and After (Londra: Macmillan, 1945); John H. Hery, "Rise and demise of territoial state", World Politics, 9:4 (1957), 473-93.

Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate QReferat.com Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }