Autonomia adunarilor

Autonomia adunarilor

Pentru ca parlamentul sa-si poata exercita, in conditii corespunzatoare, misiunea, autonomia adunarilor este indispensabila. Cu alte cuvinte principiul autonomiei parlamentare este de esenta parlamentarismului garantandu-se astfel plenitudinea de actiune si de decizie.

Aceasta autonomie adunarilor poate fi examinata sub trei aspecte[1]: autonomia regulamentara, autonomia financiara si autonomia administrativa.

a) Autonomia regulamentara se manifesta, in plan juridic, prin dreptul fiecarei camere de a-si adopta propriul regulament de organizare si functionare, respectand prevederile Constitutiei. Regulamentul poate fi adoptat pe perioada nedeterminata, pe legislatura sau pentru fiecare sesiune in parte. Modificarea lui se face, de regula, dupa procedura urmata pentru adoptare. Autonomia regulamentara este limitata, de obicei, printr-un control de constitutionalitate.

b) Autonomia financiara se analizeaza, de obicei, ca un corolar al independentei parlamentului, acesta fixandu-si propriul buget si controlandu-si executia bugetara. Totusi, bugetul parlamentului trebuie integrat in bugetul general al statului. Acest lucru se realizeaza prin procedee diferite: in unele tari parlamentului i se recunoaste un maximum de independenta in acelasi sens, in timp ce in altele bugetul parlamentului este aprobat de executiv sau limita maxima a acestui buget este fixata de catre puterea executiva.

c) Autonomia administrativa semnifica dreptul adunarii de a decide ea insasi, pe de o parte asupra atributiilor administrative ale structurilor principale de conducere (presedinte, birou permanent, etc.), iar pe de alta parte asupra aparatului de lucru apartinand camerei. Serviciile administrative ale adunarii nu sunt subordonate autoritatilor executive. De regula, functionarii parlamentari constituie un corp special, cu statut propriu, elaborat de adunare sau de organele sale.