Eseu liviu georgescu - nu am voie

ESEU

LIVIU  GEORGESCU

NU AM VOIE

INTRODUCERE

MOTTO

"Nu stim daca adevarul s-a intamplat,

dar stim ca il purtam in noi ca pe o inima

Liviu Georgescu

Liviu Georgescu, poet remarcat in Cenaclul de Luni, are o biografie intre limitele careia ia fiinta o poezie ce pune cititorul in situatia de a se intreba retoric: "Daca ciclul sacrificiului intre un copil la radacina unui copac inverzit si un copil la umbra unui copac uscat are unul si acelasi secret? Ce nu are voie poetul? Cum am putea stii daca adevarul s-a intamplat aevea sau chiar exista? Il poarta el in inima?"

Scrierile lui Liviu Georgescu demonstreaza ca este un poet de scenarii arhetipale, inscrise intr-un codidian existential si pe care el, nu numai ca le fotografiaza cu fidelitate in versul sau, dar le si rememoreaza.

In eseul "Nu am voie" mi-am propus sa vorbesc despre modul in care cele trei parti ale volumului, "Aproape departe", "Scapam pe spirale" si "In cele patru vanturi", constituie scenariul sau biografic, scenariul devenirii sale, inscris in marele scenariu al evolutiei lumii.

APROAPE DEPARTE

In tumultul cotidian al acestei lumi, poetul rememoreaza propria sa existenta pe care o prinde cu fidelitate in versurile primului sau poem "Aproape departe". Versurile de inceput ne ofera ragazul spiritual de a-l cunoaste de la varsta cand se simtea captiv "in rama ferestrei", urmand sa ni-l imaginam la varsta "Dragostelor si suferintelor", iar mai apoi la varsta cand "ma sufocam intr-o tara fara granite, fara speranta si credinta" si chiar daca a fost "un actor foarte bun in revolutie neasteptand nici o rasplata", ajunge la varsta cand "aveam un copil, o meserie stabila, idealuri neimplinite, intr-un continent indepar-tat".

Mircea A. Diaconu in introducerea articolului aparut in Familia (nr. 9/2004) scria: "Cred ca cel mai bine ar fi sa numim epopei scrierile lui Liviu Georgescu, aceste monumentale arhitecturi, configurate vizionar, edificate dintr-o perspectiva aurorala asupra lumii, in care imaginarul aparent suprarealist pulseaza ritmic si muzical pe o angajare de factura romantic-expresionista".

Sigur pe ceea ce ochiul sau surprinde, poemele sale scrise intr-un autentic lirism dezvaluie zbaterile launtrice in contextul unei viziuni deloc euforice, ci mai degraba una regresiva a devenirii sale. Nesatul cautarilor sale urca si coboara, conferindu-ne muzica-litate intr-un discurs simplu, cautand sa aduca cititorul mai aproape de lumea sa interi-oara, diferita de lumea decazuta in care pare ca se confrunta cu sine insusi.

De la primul poem "Aproape departe" poetul ne conduce in locul cel mai intim, camera, unde simte propria "Trezire", "in spatiul si timpul care mi-au fost date si "invelit cu voaluri, aproape sfasiat", vede cum "reflectoarele lumineaza dorintele, directia, atractia si scopul", "din intuneric trec in lumina, lumea a fost, si acum sunt eu cu ea, eu cu El". De aici, asemeni unui pictor, zugraveste in versuri plastice "Cum suntem" fara a omite "Involutia", "Prezentul" "o hida cu mai multi ochi" in care "infuleci megabiti", te multumesti cu "iubire pe messenger" si recurgi la "visele declansate cu un click, hormoni dezlantuiti de o atingere pe un touch-screen sau pe o tastatura ritmata". Dupa o "Degradare in numere. Inclestare" unde "se simte mirosul inclestarii materiei cu spiritul" se ajunge la o "Meditatie dureroasa" in care vede "desfigurarea chipului omului, mahnirea lui Dumnezeu". In "cenusa stelara" coborata in "materie cenusie" poetul isi gaseste forta launtrica, "stau si ascult prin palniile ghioceilor marea meditand pe o floare de lotus". "Istorie si constiinta"- poetul nu se izoleaza de intregul scenariu al evolutiei lumii, din care el simte ca face parte: "eu si El, noi si materia, noi cu noi", alaturi de Dumnezeu, pe care Il simte "undeva departe, exilat in afara". "Noi cu noi" e firescul palpabil, cata vreme "cauzalitatea si creatia se opresc la neinsufletita materie. Evolutie fara cauza si sens." Nimic nu poate fi mai adevarat decat ca "poetii spun adevarul: istoria isi plasmuieste realitatea din literatura", iar peste tot acest istoric se inalta giulgiul iradiat de inaltare, jertfa suprema pentru a invata ca "Daca dragoste nu e, nimic nu e."

SCAPAM PE SPIRALE

De la confluenta biografiei sale cu biografia dezolanta a lumii, trece in cea de-a doua parte a volumului sau, la a privi lumea-clisee de imagini- amplificate parca, de rezonantele biblice. In simple nuantari din versetele Cartii Sfinte, scrise cu suflul unui poet incercat de vremi, sinceritatea inimii constituie esenta discursului sau poetic.

Nascut in "Secolul vitezei" in care, "omul a cucerit luna dar a pierdut sentimen-tul cosmosului", usor de recunoscut, "secolul acela uimitor printre semenii mei legati prin telefon cu barfa" si unde "creierele noastre sunt ca diamantul cu mai multe fete", traieste neputinta intelectualului in fata caruia "virgulele se rastoarna peste noi/ ca o ninsoare polara/ inaintam din ce in ce mai greu/ prin nametii vorbirii". In "Oase triste in retragere spre ele insele" poetul imi pare a se identica cu vizionarul Ezechiel, in episodul in care acesta este pus "in mijlocul unei vai pline de oase", "oase uscate" carora Dumnezeu le da un duh de viata: "va voi da vine, voi face sa creasca pe voi carne, va voi acoperi cu piele, voi pune un duh in voi, si veti invia." Diametral opus prezinta oamenii timpului sau, "insingurati in propriul eu / pana cand mai ramane doar osul jefuit de carne,/ pana cand mai ramane doar carnea jefuita de gand,/ pana cand nu mai ramane doar gandul jefuit de bunatate pana nu mai ramane decat bunatatea vaduvita de El". Traieste intr-o lume de "Istorie si fapte", scrisa paradoxal de "crestini nimicind crestini in numele crestinilor" si atunci ar fi de inteles de ce "pentru sute de ani peretii bisericilor au plans fara chip" si de ce amintirea revolutiei inseamna pentru poet "cincizeci de mii de vieti reduse le trei mii. Trei mii de Ane si nici o biserica". Ma-ntreb daca poetul s-a gandit la cei cincizeci de mii de batrani pe care Moise i-a ales pentru a-l ajuta sa conduca poporul evreu in pustie, la trei, multiplu de zece, cifra Sfintei Treimi intr-o lume fara Dumnezeu, la Ana din Mesterul Manole sau la Ana, cea care sta la usa Templului si se ruga lui Dumnezeu intr-un mod cu totul deosebit, putand sa se vada doar miscarea discreta a buzelor. Fie ca da, fie ca nu, versurile sale indeamna la o meditatie privind simbolul jertfei. Mai multe poeme sunt intitulate "Psalm", sugerand ca simplitatea spiritului poate fi rasplatita de fericirea de a trai cu Dumnezeu, prin intermediul rugaciunii de dimineata care "strange vuietul luminii in rasarituri nevazute", ca mai apoi "El trece prin lacrima si se purifica,/ trece prin purificatie si devine cruce/ meditatie si durere pe lumina". Spiritul e cel care cunoaste, inima e cea care iubeste, iar poetul le impleteste pe amandoua intr-o nota personala specifica identitatii sale. Chiar daca "afara gradinile sunt colorate cu sange de vii si morti"- tablou macabru, acolo "afara e viata si noaptea alba de urale" si tot acolo "afara esti tu, iubita mea, intinsa pe patul vanat al arborelui pe cale sa se nasca". Ca simbol al perpetuarii fiintei umane, vede ca, din iubire, iubita este cea din care se va naste posibilul arbore genealogic. Lumea se afla la adapostul durerii, in acea "Atingere" din "clocotul Golgotei" lasand sa se auda "durerea in lemn si pasarea muta arde cerul" peste "Ideea, adevarul si binele . Absolute"- Melancoliile lui Durere si betie apocaliptica a facerii." In "Continent surpat" se vede printre "oameni imaginari oameni reali/ in balansul lepros si sterilitate vibranta/ asteptand moartea ca o rasuflare din pieptul de bronz/ sa cada peste ceilalti" dar Pilda bunului Samaritean" sau Pilda din Matei 5.38 "Suferirea raului si iubirea vrasmasilor" il ajuta sa indemne cititorul: "invata cine ti-e aproapele, invata cine ti-e dusmanul/ aduna-i in casa ta si ofera-le tot ce e mai bun", atragand atentia la Sarutul lui Iuda, devenit deja emblematic tradarii: "Si unii vor pleca si iti vor saruta obrazul./ Si unii vor pleca si iti vor saruta celalalt obraz." In aceasta lume imperfecta "Scapam pe spirale", pentru ca "totul se amesteca", "totul s-a degradat de la epoca de aur la epoca de fier" asemeni unei "baclava imensa/ din care curge" o viata mizera, o viata meschina si in care "ura va fi desfigurata de un suras de copil ce acopera tot cerul". Poate fi acelasi copil ce statea "inapoia geamului aburit de respiratia nerabdatoare" de a se elibera din "captivitatea pasivitatii corporale", poate fi copilul - Dumnezeu "pierdut" ce "striga in noi".

IN CELE PATRU VANTURI

Alexandru Cistelecan, in Postafata la volumului "Nu am voie", scria: "Cu toata pasivitatea discursivitatii, cu tot calmul ei de neclintit, reportajele consemneaza tot mai acut procesarea lumii in negativ, iar substanta acesteia devine tot mai atroce, mai nelocui-bila si mai cinica."

Daca ne gandim la vizionarul de pe insula Patmos care vede patru ingeri in cele patru colturi ale pamantului: " Ei tineau cele patru vanturi ale pamantului, ca sa nu sufle vant pe pamant, nici pe mare, nici peste vreun copac." (Apocalipsa 7.1) am putea spune ca partea a treia a volumului sau nu intamplator se intituleaza "In cele patru vanturi".

Spectacolul imaginativ, apocaliptic, imi pare, cu insemne bacoviene, surprinde agonia individului intr-o lume degradata, in care face o "Teorie a Neantului. Infinit al Lu-mii", "umbra a greselii/ aritmetica a fricii/ geometrie a destramarii"- matematica, expresie a ordinii absolute. Ochiul sau vede "In cele patru vanturi" intreaga "urzeala a imperiilor", cu tot ce poate fi mai dezolant, " iluzia arde din propria iluzie".Un fior de groaza te patrunde cand "trece vaduvul mortii". Nimic nu mai poate fi recuperat "Inainte de final", vezi cum "maine soarele va rasari sub nori/ si lumea va fi o simpla fosila./ Ninge de anul nou, fara colindatori,/ buhaiul isi plange singur de mila". Se intrevede un sfarsit apocaliptic "o vreme cand suntem/ numai noi cu noi, os pe os, gand peste gand,/ altoi in altoi".Sa credem intr-o noua fiinta, altoita intr-un altoi mai bun, o fiinta spirituala. Sinistra e perceperea mortii, dar mai cu seama a atributelor ei "nu a iubit niciodata pe nimeni/ nu a plans niciodata pentru nimeni/ nu a sangerat, nu a strigat prin somn/ frica nu o cunoaste/ haosul nu a existat si daca ar fi existat/ haosul ar fi doar un bibelou in vitrina lui/ nu a intins mana niciodata/ nici sa dea, nici sa ia/ . / asta e moartea". Suntem "Orbi", dupa un dezastru total al dezintegrarii materiei, nimeni nu mai este sa-L perceapa pe Creator, crucea, simbol al existentei umane, s-a mutat in sfera celesta, acel Inceput al inceputului lumii dupa ce a suferit durerea pe pamant: "Nimeni nu Te recunoaste/ cand treci cu aureolele rupte,/ nimeni nu mai stie si nimeni nu mai aude,/ crucea rasare din stelele ude". Intr-adevar "geneza e o poveste -scria Alexandru Cistelecan- destramarea -o experienta". Intrebarea de la finalul volumului " Cine esti tu " - "o vorba dincolo de care e haul!/ Nu, nu, Eul sunt chiar eu, Eu, baiatul acesta frumos,/ frumos ca un mort" - se completeaza cu "Definitii" ale starilor noastre psihice, "Sentimentele: ceramica unui imperiu/ Gandurile: deriva de stea si arderi de heliu, tremurul vast din ochiul plapand", surprinse in doar doua anotimpuri existentiale: primavara "amnezia pietrei, pravalie ciudata" si iarna "o iubire pierduta".

CONCLUZIE

Liviu Georgescu este un "manuitor al cuvintelor"- asa cum Lucian Blaga definea si se autodefinea: "El le scoate din starea lor naturala si le aduce la starea de gratie." Versul lui Liviu Georgescu se apropie de formula lui Ion Muresan, Aurel Pantea poeti ai generatiei optezeciste si stie sa prinda in metaforele sale ciclul existential "ciclul sacrifi-ciului, intre un copil la radacina unui copac inverzit/ si un copil la umbra umbra unui copac uscat."

Poetul vede cu compasiune lumea din care face parte. Cuvintele "dar mila si daruirea sunt mai puternice decat scarba/ si indiferenta", devin un monument al existentei  poetice, chiar daca "Nu stim daca iadul mai este in ceruri" si "Nu stim daca suntem nemuritori,/ dar stim ca in asta credem/ si daca in asta credem, cu siguranta s-a intamplat". Spectacolul vizionarului Liviu Georgescu este unul al mortificarii, in care "Cuvintele starnesc tacerea si pragul final" ca o "Calauza", "La limita dintre spatiu si zbor", unde pasii calca "pe mozaicul propriului gand".

Volumul de poezii " Nu am voie" este o lectura placuta, un tot unitar, ce deschi-de apetitul spre a vedea si a intelege, a te intreba "ce nu are voie in aceasta lume-secventa a propriei biografii - Liviu Gerorgescu?". Fara a putea separa lecturarea celor trei parti,  pentru ca una te directioneaza spre cealalta, ajungi din nou la inceput si te intrebi "daca a-devarul s-a intamplat" si " daca il purtam in noi ca pe o inima".