Relatiile intre grupuri: Identitate sociala si identitate personala

Relatiile intre grupuri: Identitate sociala si identitate personala

Problema

"Identitatea' a devenit un obiect de investigatie in psihologia sociala atunci cind aceasta din urma s-a straduit s-o defineasca altfel decit facind apel la reprezentarile actorilor sociali. Dictionarul, de exemplu, pune identitatea alaturi de similitudine si comunitate, unitate si permanenta si o opune alteritatii, contrastului, diferentei si distinctiei. Aici, identitatea este proprietatea a ceea ce este identic. La James, Mead sau Cooley, dincolo de divergentele dintre ei, identitatea este deja clar situata la frontiera dintre individual si colectiv, dintre persoane si grupurile lor de apartenenta. De fapt, ea se inradacineaza in ceea ce, macar la inceput, nu este identic si se imbogateste din aceasta diferenta (cf. Doise, Deschamps, Mugny, 1991). incepind cu celebrele lucrari ale lui H. Tajfel (de exemplu, Tajfel, 1972 ; 1974 ; 1975 ; Tajfel & Turner, 1986), identitatea, atit pe plan individual, cit si colectiv, este construirea unei diferente, elaborarea unui contrast, punerea in relief a unei alteritati. Fara indoiala, acest autor a ancorat cel mai puternic fenomenele de iden­titate in relatiile intre un grup de apartenenta si un out-group.

Vom aminti, intr-o prima parte, etapele principale ale teoriei lui asupra relatiilor intre grupuri. Ea se bazeaza pe un model de tip gestaltist, dar vom arata cum a evoluat acest model in contact cu problematica psihologiei sociale, intr-o a doua parte, ne vom ocupa de cercetarile mai recente, derivate de la curentul cognitiei sociale si care ne indeamna la o recapitulare, macar partiala, a anumitor postulate ale teoriilor contemporane despre categorizare si identitate sociala, situate in filiatia gindirii lui Tajfel. in fine, vom propune un model al relatiilor intre grupuri si al legaturilor intre identitate sociala si identitate personala, model ancorat, mai degraba, in realitatea psihologica decit in modelele descrise in primele doua parti.

PARTEA INTII

De la modelul psihofizic al accentuarii contrastelor la modelul categorizarii sociale

intr-un studiu de pionierat, Bruner si Goodman (1947) au aratat cum unii copii, mai ales cei provenind din mediile sarace, supraestimeaza diametrul monedelor in raport cu diametrul jetoanelor fara valoare, dar de marime corespunzatoare. Tajfel (1957), care a lucrat in laboratorul lui Bruner, examineaza vreo douazeci de experiente privi­toare la supraestimare in judecatile diferitilor stimuli valorificati. Se dovedeste ca anumite experiente, precum cea a lui Lysak si Gilchrist (1955), despre judecarea marimii bancnotelor de dolar, nu au regasit efectul supraestimarii. De ce ? O regularitate in rezultatele acestor experiente 1-a pus pe Tajfel pe calea raspunsului corect. De cite ori erau de judecat serii de valori (monede de diferite marimi, vase continind diverse cantitati de zahar candel), diferenta dintre judecatile stimulilor extremi ai seriei era mai mare decit atunci cind era vorba de stimuli asemanatori, dar fara valoare (jetoane, vase continind nisip). Acest rezultat ar parea mai consistent decit supraestimarea insasi: Bruner si Rodriguez (1953), de exemplu, nu intilneau deloc supraestimarea generala a marimii monedelor in raport cu cea a jetoanelor metalice fara valoare; dimpotriva, ei observau o distanta mai importanta intre judecatile referitoare la mone­dele cele mai mici si cele mai mari decit intre judecatile referitoare la jetoane metalice de marimi corespunzatoare (sa semnalam totodata ca, in aceste experiente, valoarea monedelor varia in functie de marimea lor, ceea ce nu era cazul pentru bancnotele de dolar care au toate aceeasi marime).

Atribuirea de diferite valori unui anumit numar de stimuli variind in functie de o caracteristica fizica (marime, greutate) ar antrena, deci, un efect intraserial in jude­catile privind acesti stimuli: diferentele dintre stimuli sint supraestimate, datorita unor caracteristici fizice care intretin o legatura sistematica cu valoarea lor. Accen­tuarile diferentelor in perceptie ar fi, deci, distorsiuni sistematice menite sa evite confuziile in identificarea obiectelor de valori diferite. Este vorba deja de o ilustrare a interventiei unui metasistem de valori sociale in organizarea judecatilor perceptive.

Tajfel (1959, a) propune un model care sa dea seama de aceste efecte de accen­tuare a contrastului in judecatile privind stimulii fizici si, in acest model, acorda un loc important rolului jucat de valori (cf. cadrului nr. 1).

Cadrul 1. (Modelul contrastului, Tajfel, 1959 a; 20-1)

Cind, intr-o serie de stimuli, o diferenta de valoare este legata de variatia
unei dimensiuni fizice,  diferentele de pozitie pe aceasta dimensiune vor fi
considerate mai mari decit intr-o serie de stimuli identici cu cei din prima serie,
dar care nu poseda un atribut de valoare.

Cind, intr-o serie de stimuli, diferentele de valoare exista, dar nu au nici o
legatura cu variatia pozitiei lor pe o dimensiune fizica, aceste diferente de valoare
nu vor avea nici un efect asupra judecatilor emise in legatura cu raporturile de
marime.

Cind o clasificare facuta pornind de la un alt atribut decit dimensiunea fizica
de estimat este supraimpusa (in fr., surimposee, n. tr.) unei serii de stimuli, in asa fel incit o parte a seriei tinde sa se regaseasca sistematic intr-o clasa si cealalta parte in cealalta clasa, estimarile dimensiunilor fizice ale stimulilor apartinind unor clase distincte se vor deplasa in directiile determinate de apartenenta de clasa; toate acestea in comparatie cu estimarile facute asupra unei serii identice, dar in care o asemenea clasificare nu este supraimpusa.

Cind o clasificare facuta pornind de la un alt atribut decit dimensiunea fizica
de estimat este supraimpusa unei serii de stimuli si cind nu exista legatura sistema­
tica intre schimbarile de marime ale stimulilor si atribuirea lor unor clase distincte,
aceasta clasificare nu va avea efect asupra judecarii raporturilor de marime dintre
stimulii seriei.

Cind o clasificare facuta pornind de la un alt atribut decit marimea fizica de
estimat este supraimpusa unei serii de stimuli, in asa fel incit o parte a seriei tinde
sa se regaseasca sistematic intr-o clasa si cealalta parte in cealalta clasa, si cind
aceasta clasificare are pentru subiect o valoare proprie sau pertinenta emotionala,
estimarile asupra marimii stimulilor apartinind unor clase distincte se vor deplasa
in directiile determinate de apartenenta de clasa; toate acestea in comparatie cu esti­
marile facute asupra unei serii identice, dar in care o asemenea clasificare nu este
supraimpusa. Aceasta deplasare va fi mai pronuntata decit cea de la punctul (3).

Cind o clasificare facuta pornind de la un alt atribut decit dimensiunea fizica
de estimat este supraimpusa unei serii de stimuli, aceasta clasificare avind pentru
subiect o valoare proprie sau pertinenta emotionala, fara ca modificarile dimen­
siunii fizice a stimulilor sa aiba legatura sistematica cu atribuirea lor unor clase
distincte, aceasta clasificare nu va avea efect asupra judecarii raporturilor de ma­
rime dintre stimulii apartinind unor clase diferite.

Procesul de categorizare

Ni se pare cu totul nimerit sa aratam in ce fel acest model, elaborat initial pentru a da seama de fenomenele de contrast in perceptia obiectelor, evolueaza cind se aplica judecatilor asupra grupurilor sociale.

in articolul din 1957, Tajfel sugerase deja existenta legaturilor intre fenomenele de accentuare a contrastelor in perceptia obiectelor fizice si fenomenele de accentuare a contrastelor dintre categoriile sociale :

"Cind provocam judecati privind anumite aspecte cuantificabile si masurabile ale stimulilor care apartin unor categorii diferite, diferentele de valoare sau de perti­nenta influenteaza judecatile cantitative in sensul unei accentuari a diferentelor obiective existente intre stimuli ().

Aceste efecte ale categorizarii la nivelul judecatilor sint, probabil, generale; totusi, este posibil sa se accentueze, in special cind judecatile se refera la di­mensiuni in care raporturile cantitative sint, in acelasi timp, raporturi de valoare. Fireste, nu se va produce o accentuare a diferentelor dintre dimensiunile unui tablou care ne place si ale unui tablou care nu ne place. Dar, cind este vorba de culoarea pielii, de marimea sau de aspectul fetelor avind o «valoare» sociala, o accentuare a diferentelor se va produce pentru cutare trasaturi percepute drept caracteristice indivizilor apartinind unor categorii diferite.' (pp. 202-3)

Mai multe experiente au ilustrat valoarea euristica a acestor previziuni in domeniul enunturilor de opinii sau al persoanelor. Daca, la origine, modelul avea drept obiect accentuarea contrastelor dintre membrii apartinind unor categorii diferite, Tajfel in­susi 1-a facut sa se ocupe si de accentuarea asemanarilor intre membrii aceleiasi categorii. Accentuarea contrastelor dintre grupuri ar merge impreuna cu accentuarea asemanarilor din interiorul grupului.

Categorizarea sociala

Extinderea cea mai importanta a modelului s-a realizat atunci cind a fost vorba sa se studieze discriminarea comportamentala. Scopul celebrelor experiente ale lui Tajfel asupra grupurilor minimale (Tajfel, Billig, Bundy si Flament, 1971) era tocmai de a repera conditiile minimale ale aparitiei unei discriminari intergrupuri in favoarea unui grup de apartenenta. Inserati unor apartenente anodine, subiectii acestor experiente mergeau pina la a renunta la cistiguri in valoare absoluta numai pentru a stabili o distantare maxima fata de celalalt grup. De atunci, aceste rezultate au fost constante intr-un numar mare de experiente (de exemplu, Tajfel, 1978).

Originea explicatiei lui Tajfel, formulata in termeni de identitate sociala, trebuie cautata in teoria formulata de Festinger (1954) despre procesele de comparare sociala. Aceasta teorie postuleaza la individ o nevoie de autoevaluare care, in anumite conditii, nu poate fi realizata decit prin comparatie cu alti indivizi, destul de asemanatori in privinta caracteristicii ce trebuie evaluata, in aceste comparatii, se manifesta o anu­mita asimetrie, caci individul are mereu tendinta de a actiona mai bine si, astfel, se compara, de preferinta, cu altii care-i sint usor superiori in privinta unei anumite capacitati.

Dar daca, dupa teoria lui Festinger, comparatia sociala este un proces interindi-vidual, teoria lui Tajfel se refera la comparatii intre categorii de indivizi. Ea se ocupa de aspectele identitatii sociale a indivizilor in raport cu apartenenta la grupuri sociale. Dupa Tajfel, individul isi potoleste nevoia de evaluare pozitiva gratie apartenentelor la grupuri pe care le evalueaza pozitiv. Aceasta evaluare este intotdeauna relativa, ea se efectueaza, deci, in raport cu alte grupuri. Individul nu se limiteaza la a evalua bilanturile acestor comparatii, el va incerca sa faca aceste bilanturi pozitive, stabilind distantari pozitive fata de un alt grup, facindu-si pozitiva categoria de apartenenta pe o dimensiune pertinenta in situatie.

Diferentierea categoriala si covariatia

O incercare de integrare a rezultatelor obtinute de Tajfel, dar si de alti autori, mai ales Sherif (1966), a fost efectuata de catre unul dintre noi, propunind modelul dife­rentierii categoriale (Doise, 1976).

Acest model relua distingerea traditionala a trei aspecte ale realitatii psihologice : comportamentalul, evaluativul si reprezentationalul (cf. cadrului nr. 2). Postulatul de baza al acestui model este ca nu exista comportamente intergrupuri care sa nu fie insotite si de judecati evaluative, si de reprezentari. Pe de alta parte, o judecata este deja un comportament, ea este intotdeauna o luare de pozitie cu privire la un alt grup si este deseori o justificare sau o anticipare a unui act in privinta acestuia. Modelul diferentierii categoriale postuleaza ca diferentierile la nivelul reprezentarilor cognitive, la nivelul evaluarilor si cel al comportamentelor sint legate intre ele si este suficienta o schimbare la unul dintre niveluri pentru a provoca o schimbare la celelalte doua. Am aratat experimental ca introducerea reprezentarii unor apartenente la doua categorii diferite ducea cu usurinta la o discriminare comportamentala si evaluativa. Aceasta cauzalitate nu se exercita intr-un singur sens. Ea are loc, poate mai usor, si in celalalt sens : introducerea unei divergente la nivelul comportamental, creind, de pilda, un con­flict de interese, va fi insotita de o accentuare a diferentelor la nivelul judecatilor evaluative si al reprezentarilor, iar introducerea unei convergente la nivelul comporta­mental, creind scopuri supraordonate, va diminua, asa cum a aratat Sherif (1966), dife­rentierile evaluative si reprezentationale.

Cadrul 2. (Modelul diferentierii categoriale, Doise, 1976, p. 147)

Diferentierile anumitor aspecte ale realitatii sociale se produc in legatura cu
alte diferentieri ale acestei realitati, tot asa cum, dupa modelul procesului de cate-
gorizare, anumite diferentieri in judecatile perceptive se produc in legatura cu alte
diferentieri percepute.

Diferentierea categoriala da loc unor diferentieri de ordin comportamental,
evaluativ si reprezentational.

Diferentierea categoriala se realizeaza la fel de bine in interiorul domeniilor
legate de comportamente, evaluari si reprezentari, ca si intre aceste domenii. O
diferentiere intr-unul din aceste domenii poate fi articulata cu o diferentiere intr-un
alt domeniu dintre cele mentionate.

Cind exista o diferentiere la unul dintre cele trei niveluri (comportamental,
evaluativ sau reprezentativ), exista tendinta de a crea diferentieri corespunzatoare
la celelalte doua niveluri.

Diferentierea nivelului comportamental exercita o determinare mai puternica
in geneza altor determinari decit diferentierile celorlalte doua niveluri.

Diferentierile provocate prin insertii sociale diferite, dar comune mai multor
indivizi, unesc diferentierile individuale cu diferentierile sociale. Diferentierea ca­
tegoriala este, deci, un proces psihosociologic unind activitatile individuale cu
activitatile colective prin intermediul evaluarilor si al reprezentarilor intergrupuri.

Totodata, intr-o serie de experiente realizate pentru a ilustra acest model, s-a produs un rezultat care parea, la inceput, o ciudatenie in comparatie cu toate modelele existente, intr-o conditie experimentala a lui Deschamps si Doise (1979), cind era introdusa o diferentiere neta intre o categorie de baieti si una de fete, nu observam numai diferenta asteptata dintre evaluarile performantelor celor doua categorii, ci si, in cazul baietilor, o diferentiere foarte neta intre performantele lor individuale si cele ale celorlalti baieti. De atunci, Deschamps (1977, 1984; Deschamps si Lorenzi-Cioldi, 1981; Deschamps si Volpato, 1984) a aratat de mai multe ori ca o accentuare a dife­rentelor dintre sine si ceilalti membri ai grupului si o accentuare a diferentelor dintre grupuri pot covaria.

In legatura cu aceasta, Deschamps (1984) a formulat ipoteza covariatiei: intr-o anumita masura, dinamicile situate la nivelul interindividual ar fi asemanatoare dina­micilor situate la nivelul intergrupuri. Astfel, tensiunea intre cooperare si competitie, la nivelul intergrupuri, este similara si determina efecte analoage tensiunii intre fuziune si individualizare, la nivelul interpersonal. A intensifica experimental un pol la un nivel ar antrena o intensificare a polului corespunzator la alt nivel. Deci, aceasta conceptie postuleaza o dinamica opusa celei a procesului de categorizare, in masura in care ea face sa varieze concomitent diferentele intre indivizi si intre grupuri. Pentru a da seama de complexitatea fenomenelor de diferentiere intre grupuri si intre indivizi si a fenomenelor de identitate sociala, se pune problema de a sti daca trebuie sa abandonam modelele actuale ale diferentierii categoriale.

PARTEA A DOUA Abordari sociocognitive

Lucrarile lui Tajfel sint cele care au impulsionat elaborarea unor teorii ale identitatii sociale, reanimind antagonismul dintre componentele personale si cele colective ale identitatii individuale. Bazindu-se pe propozitia conform careia identitatea sociala a individului este partea conceptului de sine care decurge din apartenenta lui la grupuri, Tajfel, apoi Turner au urmat programul de cercetari asupra grupurilor minimale, aratind ca simpla plasare a indivizilor in grupuri care nu au viata proprie este sufi­cienta pentru a declansa comportamente de diferentiere: indivizii maresc la maxi­mum contrastul dintre grupul lor si out-group si aceasta, citeodata, in detrimentul cistigurilor lor in valoare absoluta, atit personale, cit si colective. Motivatia indi­viduala de a cauta o distinctivitate personala, pozitiv evaluata, este, de-acum incolo, considerata drept responsabila de fenomenele de discriminare intergrupuri. Tajfel imbogateste aceasta propozitie, introducind o distinctie intre comportamente si re­prezentari interindividuale si intergrupuri (Tajfel, 1975; Tajfel si Turner, 1986). Acestea sint opuse pe un continuum. La primul pol, denumit Eul sau variabilitatea, indivizii ar actiona pe baza caracteristicilor proprii (identitate personala); la celalalt pol, Grupul sau uniformitatea, indivizii ar actiona pe baza caracteristicilor comune (identitate sociala). Astfel, continuumul situeaza separatia dintre personal si colectiv in problematica identitatii sociale. Dar, daca factorii care supravegheaza oscilarea indivizilor intre acesti doi poli sint, la inceput, conceptualizati ca fiind de natura sociologica (vizibilitatea clivajelor intergrupuri, stabilitatea si legitimitatea lor), mai tirziu ei vor fi conceptualizati pe un plan pur cognitiv. Notiunea de depersonalizare (Tajfel, 1978; Turner, 1981) descrie aceasta trecere de la identitatea personala la identitatea sociala. Este vorba de un proces psihologic care conduce la mai multa uniformitate si omogenitate a comportamentelor si a reprezentarilor intr-un grup, la fuziunea sinelui si a celuilalt si la interschimbabilitatea lor, la o evidenta (fr.: saillance) mai slaba a identitatii personale in favoarea identitatii colective. Ideea de deperso­nalizare va fi inclusa, mai tirziu, intr-o teorie sociocognitiva a identitatii sociale (Turner, Hogg, Oakes, Reicher & Wetherell, 1987) care stabileste o ierarhie a celor trei niveluri principale de categorizare a eului. Aceste niveluri sint inclusive si se ordoneaza in functie de o succesiune verticala. La nivelul cel mai inalt, individul se identifica cu specia, in calitate de fiinta umana. La nivelul intermediar, el este mem­brul unui grup, iar opozitia acestui grup fata de alte grupuri este primordiala; acest nivel corespunde polului reprezentarilor intergrupuri, conceptualizat de Tajfel. in sfirsit, la nivelul inferior al ierarhiei, individul se defineste prin diferentele fata de alte fiinte particulare; acest nivel corespunde polului interpersonal al lui Tajfel. Dupa teoria autocategorizarii, un "antagonism functional' ar comanda articularea nivelurilor de categorizare. Antagonismul ar contribui, mai ales, la depersonalizarea in­dividului atunci cind el abandoneaza o reprezentare de sine bazata pe ceea ce-1 dife­rentiaza de celalalt, pentru a se defini ca membru al unui grup distinct de alte grupuri. Astfel,

"factorii care sporesc evidenta categorizarii in-group/out-group tind sa sporeasca identificarea (similitudine, echivalenta, interschimbabilitate) eului cu ceilalti mem­bri ai grupului (si diferentierile fata de membrii altui grup) si, din acest motiv, depersonalizeaza eul pe dimensiunile stereotipe care caracterizeaza grupul de apartenenta (). Depersonalizarea perceptiei de sine este procesul care subintinde fenomenele grupale' (Turner et al., 1987, p. 50).

Contrariul, personalizarea eului, care se practica la nivelul subordonat al diferen­tierilor interindividuale, ar determina un fel de atomizare a perceptiei sociale. Astfel, definitii de sine, corespunzind simultan unor niveluri de categorizare diferite, ar con­stitui niste contradictii in termeni.

Cu pretul unei simplificari, se poate spune ca diversele modele teoretice ale iden­titatii sociale sint tot atitea variatiuni in jurul unui nucleu stabil postulind excluderea reciproca, non-concomitenta componentelor personale si colective ale identitatii indi­viduale (cf. Lorenzi-Cioldi & Dafflon, in curs de aparitie). Majoritatea lucrarilor postuleaza, cu ajutorul unor instrumente conceptuale distincte, separarea celor doua aspecte ale identitatii. Teoria identitatii sociale a lui Turner si a colaboratorilor sai se singularizeaza, in sensul ca pretinde o mare generalitate a cimpului de aplicatie, si este extrema in consecintele ei, de exemplu atunci cind vrea sa explice efectele de influenta sociala (vezi cadrul nr. 3).

Cadrul 3. (Identitate si influenta sociala, Turner, 1981, p. 108)

Individul se defineste ca membru al unei categorii sociale date.

Individul elaboreaza sau invata normele stereotipe ale acestei categorii. El
verifica faptul ca anumite forme de comportament sint atribute specifice ale unei
apartenente categoriale. Anumite comportamente insusite, asteptate sau dorite sint
utilizate pentru a defini o categorie drept diferita de alte categorii.

Individul isi atribuie aceste norme in acelasi fel in care isi atribuie alte
caracteristici stereotipe ale categoriei, cind apartenenta lui categoriala devine psi­
hologic evidenta. Astfel, comportamentul lui devine mai normativ (conformist)
cind apartenenta lui categoriala devine frapanta.

in continuare, vom examina ceea ce se intimpla cu postulatul antagonismului din­tre personal si colectiv, pe care se bazeaza teoria lui Turner, cind se abordeaza dina-micile relatiilor intre grupuri din unghiul a ceea ce numim efectul de omogenitate a out-group-ului.

Ei toti se aseamana, dar noi toti sintem diferiti

Efectul de omogenitate a out-group-ului poate fi definit drept tendinta membrilor unui grup de a percepe si de a judeca pe membrii acestui grup in mod mai diversificat si eterogen decit cum o fac membrii out-grup-ului. in cursul ultimului deceniu, feno­menul a facut obiectul a numeroase investigatii empirice si a primit mai multe explicatii. Desi nu este momentul sa le tratam pe toate aici (pentru excelente inven­tarieri, v. Quattrone, 1986; Sedikides & Ostrom, 1993), sa reamintim numai ca majoritatea lor fac apel la factori pur cognitivi. Astfel, anumiti autori invoca intimi­tatea si, deci, familiaritatea pe care membrii unui grup le intretin cu alti membri ai grupului lor (de exemplu, Linville, Salovey & Fischer, 1986). Altii, bazindu-se pe teoriile categorizarii in prototipuri si exemplare, invoca folosirea nivelurilor de catego-rizare diferite pentru a coda (Ostrom, Carpenter, Sedikides & Li, 1993) sau pentru a actualiza (Judd & Park, 1988) informatiile privind membrii celor doua grupuri. Anu­mite explicatii fac apel la dinamici de interactiune sociala. Astfel, pentru Wilder (1986), care continua aici lucrarile lui Campbell (1956) si ale lui Tajfel (1981), dezindivi-dualizarea out-group-ului, uniformizarea si, citeodata, dezumanizarea lui permit indi­vizilor, pe de o parte, sa-si justifice comportamentele discriminatorii cu privire la membrii acestui grup si, pe de alta parte, sa le respinga diversitatea si sa intretina iluzia ca le-ar putea anticipa actiunile cu usurinta.

Or, credem ca numeroasele dezbateri teoretice in jurul fenomenului de omoge­nizare a out-group-ului, in contrast cu relativul consens al explicatiilor date identitatii sociale in termenii antagonismului dintre personal si colectiv, tin, intr-o anumita ma­sura, asa cum vom vedea in sectiunea urmatoare, de abundenta rezultatelor empirice discordante obtinute in acest caz. Efectul de omogenitate a out-group-ului si, cu atit mai mult, multiplele lui variatii ne obliga sa recunoastem insuficienta modelelor ac­tuale ale identitatii sociale si trebuie sa ne indemne la elaborarea unor noi solutii.

Variatiile ca atare in reprezentarea omogenitatii grupurilor pun probleme teoriilor curente ale identitatii sociale. Asa cum releva Lorenzi-Cioldi (1993), Mullen si Hu (1989) si Simon (1993), modelele lui Tajfel si, apoi, ale lui Turner nu fac distinctii teoretice intre "eu' si "ceilalti' indivizi atunci cind sint in joc apartenentele. Catego-rizarea in grupuri este privita ca producind, in acelasi timp, accentuarea diferentelor dintre grupuri si accentuarea similitudinilor in grupuri (in grupul de apartenenta, ca si in out-group). Cu alte cuvinte, cu ajutorul acestor modele, se prezice ca, odata cu procesul de depersonalizare, variabilitatea perceputa in fiecare din grupuri este mai scazuta si identica in ambele grupuri. Astfel, asa cum sustine Kelly (1989), caracterul evident al diferitelor niveluri de categorizare variaza in functie de contextul compa­ratiei. Contextul de comparatie intergrupuri, intretinut prin sarcina de evaluare a membrilor out-group-ului, ar face mai frapanta identitatea in calitate de membru al unui grup (si ar promova astfel perceptia stereotipizata de sine). Contrariul, deci contextul de comparatie interindividuala, intretinut prin sarcina de evaluare a mem­brilor propriului grup, ar face mai frapanta identitatea in calitate de fiinta singulara (si ar slabi astfel perceptia stereotipizata de sine). Dar datele mai multor experiente nu indreptatesc o concluzie atit de indrazneata: dimpotriva, aceste date arata, de­seori, o diversificare a grupului de apartenenta (diferentiere interpersonala sau intre subgrupuri de indivizi si personalizare a eului), instaurindu-se in acelasi timp cu o perceptie nediferentiata, colectiva a celuilalt grup.

Se pare ca ar fi util sa ne ocupam de conditiile in care propozitiile teoriei identitatii sociale se dovedesc a fi simplificatoare.

Eu vs. celalalt si in-group vs. out-group

Exista multi factori care ne obliga sa ne gindim la posibilitatea de a folosi simultan diferite niveluri de categorizare si, in consecinta, la personalizarea individului si omo­genitatea grupurilor. Totodata, trebuie sa constatam ca acesti factori sint cuprinsi in cadre explicative de insemnatate mai restrinsa decit cel propus prin teoria identitatii sociale a lui Turner si a colegilor sai.

Sa ne ocupam, mai intii, de o explicatie care face din indivizi o categorie aparte, definindu-se in raport cu alte categorii individuale. Conform unei asemenea conceptii, eul nu este necesarmente amenintat cu ocazia unei confruntari intre grupuri. O dife­rentiere in termeni de "eu' si "celalalt' si o diferentiere in termeni de "noi' si "ei' ar coexista (Deschamps, 1984; Deschamps & Lorenzi-Cioldi, 1981; Simon, 1993 ; v. si Brewer, 1991). De la Fromkin (1972) si, mai ales, de la Codol (1984) incoace studiile empirice au pus in evidenta faptul ca individul isi poate ancora unicitatea personala in grupul de apartenenta (de exemplu, concepindu-se drept cel mai bun reprezentant al normelor care guverneaza grupul). De altfel, asa cum afirma Ostrom si Sedikides (1992, p. 538) si cum au demonstrat experimental Park si Judd (1990), indivizii tind sa generalizeze perceptia propriei lor unicitati mai mult la ceilalti mem­bri ai grupului lor decit la membrii celuilalt grup. in schimb, eterogenitatea relativa a membrilor grupului de apartenenta ii protejeaza contra acuzatiei emanind de la out-group de a fi supusi unei distorsiuni comune.

in spirit asemanator, lucrarile lui Brewer (Brewer, Dull & Lui, 1981; Brewer & Lui, 1984) indica, pentru populatii de tineri si de persoane virstnice, functionarea unui sistem categorial complex, cu trei componente: o diferentiere intre subgrupuri in interiorul grupului de apartenenta - subgrupul cel mai apropiat de individ fiind cel mai eterogen - si opozitia grupului de apartenenta in ansamblul sau fata de un out-group considerat foarte omogen. Cercetarile lui Marques (1986) asupra efectului "oaia neagra' arata ca, pentru membrii unui grup, un mod de a se distanta fata de un alt grup poate consta in distantarea de membrii propriului grup care nu respecta suficient normele ce guverneaza grupul. Mai multi cercetatori (Maass, Salvi, Arcuri & Semin, 1989; Mackie & Worth, 1989; Hewstone, 1989) s-au straduit sa de­monstreze experimental ca aceasta asimetrie poate fi inversata: pentru caracteristici favorabile, in cazul in-group-ului, ar fi utilizate categorii generale, in timp ce, pentru aceleasi caracteristici, membrii out-group-ului sint diferentiati mai mult: cei mai buni dintre ei constituie cazuri speciale sau categorii particulare. Bineinteles ca, in cazul interpretarii informatiilor defavorabile, categoriile particulare de rationament sint uti­lizate pentru in-group si categoriile generale pentru out-group.

Sa analizam acum o explicatie care trimite la reprezentarea contextului grupai insusi, in mai multe experiente care fac apel la paradigma grupurilor minimale, Wilder (1986) subliniaza rolul jucat de non-similitudinea membrilor unui grup fata de membrii unui out-group.

"in ultima instanta, membrii unui grup n-au nimic altceva in comun decit faptul ca nu poseda caracteristicile out-group-ului (). Nu poate fi trecut cu vederea rolul jucat de similitudinea in-group, dar mai multe studii arata ca subiectii tind sa deo­sebeasca in-group-ul de out-group, chiar daca stiu ca membrii grupului lor sustin opinii diverse (). Identitatea sociala este cladita in mod evident pe umerii out-group-ului.' (Allen, Wilder & Atkinson, 1983, p. 113).

Astfel, argumente teoretice si empirice dovedesc ca diferentierea in grupul de apartenenta si indiferentierea in out-group coexista uneori. Noi articulari ale nive­lurilor de categorizare - pe care teoria identitatii sociale le-a conceptualizat ca fiind strict inclusive si, deci, ordonate vertical - pot fi concepute.

Pluralitatea configuratiilor identitatii

Daca efectul de omogenitate a out-group-ului nu poate fi ignorat de catre o teorie a identitatii sociale, examinarea rezultatelor empirice lasa sa se vada numeroase mo­dulatii ale intensitatii lui si, citeodata, chiar inversarea lui. Mullen si Hu (1989) gasesc, efectuind o meta-analiza - bazata insa pe un numar mic de cercetari - ca efectul este prezent, dar are o mica amplitudine, caci este considerabil modulat de marimea grupurilor: ar exista un efect specific de "omogenitate a minoritatilor'. Ostrom & Sedikides (1992), cu ocazia unei inventarieri amanuntite, pun in evidenta dificultatile in a obtine efectul in studiile facute cu ajutorul grupurilor minimale mai degraba decit naturale. Judd si Park (1988) considera ca directia efectului depinde de tipul de masura utilizat si de situatiile in care masura este efectuata. Studiul lui Judd si Park merita evocat, caci arata ca un grup poate fi perceput simultan ca o entitate omogena si ca o colectie de indivizi foarte diferiti intre ei. Inducind apartenente minimale, autorii gasesc ca aceasta competitie intergrupuri determina omogenitatea out-group-ului (masurata prin judecati referitoare la grupul ca atare) si ca, in acelasi timp, ea ii face pe subiecti sa-si aminteasca mai bine trasaturile de personalitate ale fiecarui membru din grup (masura este aici o sarcina de reamintire libera), in acest fel, omogenizarea relativa a out-group-ului si particularizarea membrilor care compun grupul covariaza. Situatia de competitie ii face pe subiectii acestei experiente sa se bizuie concomitent pe cel putin doua niveluri de categorizare a celuilalt. Omogeni­zarea globala a out-group-ului pare sa justifice discriminarea intergrupuri, dar perso­nalizarea celuilalt este, dupa toate aparentele, mai utila in vederea ducerii la bun sfirsit a competitiei. Autorii preconizeaza un model in care indivizii inmagazineaza in memorie informatii legate si de exemplare, si de grupuri:

"Credem cel putin ca rezultatele noastre sustin un model in care judecatile referitoare la grup nu ar fi direct si necesar legate de judecatile referitoare la mem­brii individuali ai grupului' (pp. 777-8).

Citeodata, perceptia categoriala a unui grup este compatibila cu individualizarea membrilor grupului. Or, fenomenul a fost observat de autori a caror orientare teo­retica nu este favorabila, totusi, noilor articulari ale individualului si colectivului. Fiske si colaboratorii sai (v. Fiske si Neuberg, 1990), de exemplu, sustin ideea unui continuum care merge de la perceptiile categoriale la perceptiile individualizate ale eului si ale celuilalt. Dar rezultatele studiilor lor arata ca, atunci cind subiectii judeca persoane, ei asociaza referenti colectivi unor atribute personale, intr-unul din ele (Fiske, Neuberg, Beattie & Milberg, 1987), subiectii trebuiau sa-si faca o impresie in legatura cu patru tinte (un comanditar, un artist, un medic si o persoana fara alte precizari). Fiecare tinta era descrisa prin citeva trasaturi consistente (de exemplu, artistul este creator), inconsistente (medicul este incompetent) sau nepertinente (co­manditarul este de talie medie). Subiectii examinau descrierile si, astfel, verbalizau ceea ce le trecea prin minte. Relatarile subiectilor au fost apoi analizate cu ajutorul unei grile, separind referentii colectivi (mentiuni de apartenente ale tintei) si personalizati (trasaturile de caracter ale tintei). Autorii se asteptau la excluderea reci­proca a acestor referenti tinind de aceeasi tinta, mai precis : pe de o parte, utilizarea informatiei categoriale trebuia sa fie maxima pentru tintele descrise prin trasaturi consistente din categoria lor; pe de alta parte, utilizarea informatiei personale trebuia sa fie maxima pentru tintele descrise intr-un mod inconsistent, fara sa corespunda, deci, asteptarilor asociate categoriei de apartenenta. Dar rezultatele arata ca daca folosirea informatiilor personale sporeste intr-adevar in functie de inconsistenta descri­erilor, folosirea informatiilor categoriale este, in toate cazurile, ridicata. Perceperea tintelor in calitate de membri ai unui grup nu exclude nicidecum personalizarea lor.

Inconsistentele efectului de omogenitate a out-group-ului, ce asteapta sa fie re­zolvate, au aparut si in studiile care solicita judecati asupra apartenentei sexuale a subiectilor: unele studii atesta efectul (de exemplu, Park & Rothbart, 1982; Park & Judd, 1990), altele nu pun in evidenta nici un efect (de exemplu, Taylor, Fiske, Etcoff & Ruderman, 1978), altele produc interactiuni mai complexe (Lorenzi-Cioldi, 1993 ; Lorenzi-Cioldi, Eagly & Stewart, in pregatire; Linville, Fischer & Salovey, 1989; Park & Judd, 1990). Fireste, simpla modulatie a intensitatii efectului de omogenitate a out-group-ului nu ridica obstacole de netrecut in fata modelelor explicative curente ale identitatii, dar inversarea acestui efect pentru anumite grupuri, adica omogenitatea relativa a in-group-ului, pune mai multe probleme. Daca raportul numeric intre gru­puri si pastrarea identitatii sociale pozitive sint deseori invocate pentru a da seama de aceasta inversiune (de exemplu, Simon, 1992; Simon & Brown, 1987; pentru expli­catii apropiate, v. Kelly, 1989; Stephan), rarele incercari de teoretizare vizind concilierea acestei inversiuni invoca statutul social al grupurilor aflate fata in fata. in consecinta, totul se petrece, de cele mai multe ori, ca si cum membrii cu un statut social inferior (deseori, femeile) s-ar percepe si ar fi perceputi ca fiind mai omogeni decit membrii cu un statul social superior (deseori, barbatii).

Apelul la statutul social al grupurilor pare in masura sa concilieze rezultatele eterogene, explicate, de obicei, cu ajutorul modelelor cognitive ce au o sfera mai restrinsa de aplicatie. O ilustrare frapanta o constituie dezbaterea asupra explicatiei efectului de omogenitate a out-group-ului in termeni de modalitati distincte de catego-rizare (in prototipuri pentru out-group, in exemplare pentru in-group) sau in termeni de familiaritate (presupusa mai accentuata fata de ceilalti membri ai grupului de apar­tenenta). Dupa ce au explicat relativa omogenitate a grupurilor cu statut inferior, Park, Ryan si Judd (1992) reabiliteaza ideea modalitatilor distincte de categorizare pentru in-group si out-group, afirmind ca membrii grupurilor cu statut inferior au interesul sa elaboreze reprezentari complexe ale out-grup-ului dominant, incluzind, mai ales, persoane si subgrupuri:

"Daca in-group-ul si out-group-ul nu au aceeasi putere si acelasi statut, este posibil ca grupul cu statut inferior sa organizeze informatia care se raporteaza la in-group si la out-group in subgrupuri semnificative, caci este mai util, in timp ce grupul cu statut superior nu stabileste asemenea subgrupuri decit in legatura cu in-group-ul.' (p. 566)

Motivul pentru care se diferentiaza dominantii pe baza individuala ar decurge din faptul ca acestia, in multe situatii, orienteaza si stapinesc interactiunea sociala cu dominatii (Messick & Mackie, 1989). in ceea ce-i priveste pe Linville, Salovey si Fischer (1986), ei se bazeaza pe o idee analoaga atunci cind, aparind explicatia con­curenta a familiaritatii, afirma ca membrii minoritatilor "cultiva mai mult familiaritatea cu out-group-ul majoritar decit cu propriul lor grup' (p. 202), tocmai pentru ca s-au obisnuit sa le acorde mai multa atentie in cursul interactiunilor in care isi asumau un rol subordonat. Astfel, daca statutul nu este invocat niciodata ca o variabila explicativa in modelele lor asupra omogenitatii out-group-ului, el este deseori invocat pentru a da seama, prea tirziu, de anomaliile si de faptele singulare prezente in rezultatele obser­vate. Ideea care face din statutul social un element unificator al mai multor teorii concurente se manifesta, totodata, in domeniul studiilor asupra relatiilor intre sexe. Aici, aceasta idee este cunoscuta mai bine ca ipoteza opresiunii (Henley, 1973 ; 1977).

"Rolul de dependent, citeodata de simplu observator, la care femeile sint limitate de multe ori, le poate intari sensibilitatea cu privire la comportamentele dominan­tilor, ceea ce le este necesar supravietuirii. Aceasta atentie deosebita indreptata spre ceea ce i se intimpla celuilalt - acest antrenament indelungat, adesea inconstient, al aptitudinii de a acorda o atentie minutioasa expresiilor si miscarilor celuilalt, care merge dincolo de empatie - a fost numita in cultura occidentala intuitie feminina.'

(Brown, 1990, p. 230)

Luciditatea exclusilor - formula apartine lui Bourdieu (1990, p. 24) - ar fi tocmai consecinta incorporarii unei relatii de dominare. Opresiunea ingaduie sa se prezica absenta sau inversiunea efectului de omgenitate a out-group-ului la dominati, si pre­zenta lui in cazul dominantilor.

Puncte de vedere asupra identitatii de sine

Articularea componentelor personale si colective ale identitatii individuale apeleaza la un raport intre grupuri cu statutari diferite. Asa cum am demonstrat intr-o lucrare anterioara (Lorenzi-Cioldi, 1988), apartenenta sexuala ilustreaza convenabil un ra­port intergrupuri asimetric, intr-un studiu mai recent, am cerut unor barbati si unor femei sa se descrie si sa-1 descrie pe celalalt cu ajutorul mai multor criterii bipolare, in raport cu temperamentele sexuate (de exemplu, ii place sa ia initiative vs. ii place sa urmeze initiativele altcuiva; spune lucrurile abrupt vs. spune lucrurile cu tact). Cei doi poli ai fiecarui criteriu erau separati de o scara cu sapte puncte, cu ajutorul careia subiectii judecau un anumit numar de tinte (eu insumi cum sint acum, barbatii in general, femeile asa cum se vad pe ele insele etc.). Aici vor fi mentionate doua aspecte legate de reprezentarile reciproce ale barbatilor si femeilor, aspecte inspirate dintr-un studiu de Snodgrass (1985) (pentru mai multe detalii, a se vedea Lorenzi--Cioldi, 1994).

Primul aspect se inrudeste cu o sensibilitate de tipul celalalt se vede (exprimind capacitatea unui subiect de a resimti felul in care se percepe celalalt). Autodescrierile medii furnizate de femei asupra fiecarei dimensiuni (raspunsuri ale femeilor despre tinta: eu cum sint acum) au fost corelate cu descrierile barbatilor asupra femeilor (raspunsuri ale barbatilor despre tinta: femeile cum se vad pe ele insele). Coeficientul de corelatie este ridicat (0,75). Coeficientul corespunzator (raspunsurile barbatilor: eu cum sint acum, corelate cu raspunsurile femeilor: barbatii cum se vad pe ei insisi) s-a dovedit nul. Amploarea distantei dintre aceste corelatii atesta ca femeile, si numai ele, se descriu in felul in care barbatii insisi le percep, in consecinta, barbatii ghicesc corect felul in care femeile isi descriu propriul eu, in timp ce eul masculin pare ilizibil pentru femei. Sa ne ocupam de calculele corespunzatoare celui de-al doilea aspect al reprezentarilor reciproce care se inrudeste cu o sensibilitate de tipul celalalt ma vede (exprimind capacitatea subiectului de a resimti felul in care il percepe celalalt). Pe de o parte, descrierile medii ale femeilor cu privire la out-group (raspunsurile femeilor: barbatii in general) au fost corelate cu descrierile barbatilor insisi pe care ei le imputa femeilor (raspunsurile barbatilor: eu, asa cum ma vad femeile). Aceasta corelatie da o valoare nula. Pe de alta parte, coeficientul corespunzator (raspunsurile barbatilor: femeile in general, cu raspunsurile femeilor: eu, asa cum ma vad barbatii) atinge, din nou, o valoare ridicata. Aici, indicatorii sugereaza ca femeile, mai mult decit barbatii, decodeaza sentimentele membrilor out-group-ului cu privire la ele. Pe scurt, barbatii au acces la modul in care femeile se percep ele insesi (femeile se descriu folosind judecati furnizate de barbati); femeile considera ca judecatile barbatilor asupra lor sint legate de utilizarea unor cunostinte generale, stereotipizate care, apli-cindu-se unui individ in particular, se aplica grupului feminin in totalitate.

O stare de subordonare, reprezentata aici prin apartenenta la grupul feminin, sti­muleaza, in definitiv, cunoasterea de sine, dar aceasta prin intermediul privirii pe care membrii celuilalt grup o indreapta asupra grupului de apartenenta in ansamblul lui. Unei categorizari de sine a dominatului pe dimensiunea apartenentei (identitate sociala) ii este asociata o categorizare a dominantului pe dimensiunea personalizarii (identitate personala).

Identitate sociala si originalitate

intr-o anumita masura, procesele considerate, de obicei, responsabile de efectul unei mai mari omogenitati a out-grup-ului (o mai mica familiaritate cu membrii lui, o complexitate mai redusa a reprezentarilor acestui grup), par uneori compatibile cu constatarea conform careia membrii grupurilor cu statut mai scazut se percep si sint perceputi ca fiind mai omogeni decit cei cu statut mai ridicat. Dar statutul social al grupurilor este responsabil si de fenomene mai complexe, in particular, pozitia sub­ordonata intr-o relatie sociala poate sa conduca la aparitia unei gindiri originale. Sa vedem cum intervine statutul pentru a justifica felul in care actorii sociali traseaza frontierele intre grupuri sociale (accentueaza sau ignora aceste frontiere sau inven­teaza noi criterii de clasificare).

intr-un studiu (Lorenzi-Cioldi, 1993), asimetria sociologica a barbatilor si feme­ilor era reliefata prin introducerea de contexte puternic stereotipe si anume contextele "private' (munca domestica) si contextele "publice' (munca in afara caminului). Dihotomia privat/public traverseaza literatura asupra stereotipurilor sexuale; deci, ea este apta sa le evoce locurile sociale traditionale respective, in principalele conditii experimentale ale studiului, subiectii memorau 12 perechi de fotografii si de siluete umane si, apoi, reconstituiau aceste perechi. Stimulii erau compusi din fotografii cu medii inconjuratoare inanimate si cu siluete de barbati si femei. Fotografiile repre­zentau sase contexte de activitate: un atelier auto, o gradina, un birou, un dormitor, o bucatarie, un salon de infrumusetare. Fiecare context era reprodus intr-un mediu domestic (stereotip feminin) si intr-un mediu public (stereotip masculin). De exemplu, "atelierul auto' era reprezentat printr-un atelier mecanic (mediu public, stereotip masculin) si printr-un atelier intr-o pivnita (domestic, feminin); "biroul' era re­prezentat intr-o companie si acasa; "gradina' - prin plante intr-o gradina botanica si intr-un salon. Siluetele, desenate in tus, constau in barbati si femei deosebiti datorita parului (scurt sau lung) si imbracamintei (pantaloni sau fusta) si erau colorate in diverse moduri. Conditiile experimentale care ne intereseaza aici comportau doua situatii. Pentru anumiti subiecti, siluetele de barbati erau puse impreuna cu medii publice, iar siluetele de femei cu medii private (situatie congruenta cu stereotipurile). Pentru alti subiecti, era propusa situatia inversa (incongruenta).

Performantele de memorie ale fiecarui subiect sint compuse din alocari corecte, din erori intracategoriale (confundarea unei siluete cu o silueta de acelasi sex) si din erori intercategoriale (confundarea unei siluete cu o silueta de celalalt sex). Erorile in grupuri sint, la rindul lor, distribuite tinind cont de sexul subiectilor: confuzii in legatura cu grupul de apartenenta (de exemplu, un barbat confundind o silueta de barbat cu o alta silueta de barbat) si confuzii in legatura cu out-group-ul. Examinarea detaliata a mediilor erorilor permite sa se testeze mai multe ipoteze, printre care efectul de categorizare (comparatie a erorilor intra si intercategoriale) si efectul de omogenitate a out-group-ului; comparatie a erorilor intracategoriale legate de in- si out-group).

Rezultatele arata ca, potrivit altor studii ce au utilizat paradigme analoage de actualizare bazata pe indici (de exemplu, Taylor et al., 1978; Miller, 1986), erorile intracategoriale depasesc cu mult erorile intercategoriale, aratind ca sexul tintelor este un criteriu de clasificare pertinent pentru subiecti. Apare si efectul de omogenitate a out-group-ului. Subiectii comit mai multe erori asupra siluetelor de sex opus decit apartinind sexului lor: ei/ele trateaza pe membrii out-group-ului ca pe membri relativ interschimbabili ai acestui grup. Dar o analiza mai fina a rezultatelor ne obliga sa distingem conditiile specifice in care survine fenomenul de omogenizare a out-group-ului. La barbati, omogenitatea este foarte pronuntata si nu variaza in functie de contexte. La femei, dimpotriva, omogenitatea extragrupului, mai slaba in ansamblu, variaza in functie de contextele domestice si publice: femeile omogenizeaza toate siluetele (oricare le-ar fi sexul), ce se gasesc in contexte private. Deci, spre deosebire de barbati, ele isi organizeaza perceptiile in functie de un clivaj care depinde, mai degraba, de locurile atribuite sexelor decit de sexul personajelor insesi.

Rezultatele merg in sensul unei specificitati a definirii clivajelor intergrupuri in functie de prestigiul sau de statutul indivizilor in aceasta relatie intergrupuri. Daca barbatii desfasoara efectele prezise prin modelele curente, femeile iau in calcul indi­cele de statut social. Astfel, ele manifesta o anumita originalitate in felul lor de a percepe situatia experimentala. Felurile lor de a fi sint mai relationale, mai strins legate de sentimentul de apartenenta la grup si, in consecinta, mai "sociologice'. Atentia femeilor este indreptata catre unde se gaseste cineva, catre pozitia sociala. Raportul social are aici intiietate asupra evidentierii indivizilor sau a grupurilor ca atare. Dar este interesant sa constatam ca performantele feminine sint de o calitate mai buna cind este vorba de contexte publice, tocmai cele traditional rezervate mem­brilor out-group-ului. Statutul social, mai evident in mintea celor mai putin favorizati, aduce o definitie colectiva a grupului lor de apartenenta prin intermediul locurilor ocupate de membrii acestui grup in structura sociala si o atentie mai mare acordata locurilor ocupate de membrii out-group-ului dominant.

Ceea ce desemnam, de obicei, prin "intuitie feminina', prin creativitate a domi­natilor este, intr-o larga masura, efectul unei subordonari sociologice. Ea se iveste la femei sub forma cunoasterii a ceea ce barbatii gindesc despre ele si, in acelasi timp, a sentimentului ca insusirile atribuite barbatilor decurg din privilegiile obtinute prin dominatie. Ea apare ca o urmare a proceselor de perceptie si de judecare mai di­ferentiate, axate pe clivaje de natura sociologica, in care sint ancorate diferentele dintre grupurile de barbati si cele de femei, in acest sens, ideile de mai sus se prelun­gesc si se imbina cu cele emise, pe de o parte, in cimpul teoriilor intergrupuri, unde Lemaine (1974), de pilda, vede in handicapul unui grup sursa originalitatii membrilor acestui grup si, pe de alta parte, in cimpul cognitiei sociale, unde Schaller (1992) vede chiar in aceasta subordonare sociologica impulsul pentru elaborarea strategiilor cognitive multidimensionale de comprehensiune a mediului. Dupa acest autor,

"barbatii neglijeaza, de obicei, constringerile sociale care le plaseaza pe femei intr-o pozitie dezavantajoasa, in timp ce femeile ar fi deosebit de sensibile la aceste constringeri si ar putea incerca, dupa toate aparentele, sa detecteze aceste con-stringeri atunci cind formeaza judecati asupra raporturilor dintre sex si trasaturi sau capacitati.' (p. 63)

PARTEA A TREIA

Catre un model psihosociologic: grupuri colectie' si agregat'

Conceptia noastra asupra articularii componentelor personale si colective ale iden­titatii individuale acorda o mare importanta pozitiei grupurilor de apartenenta in structura sociala. Asa cum am mai spus, anumite lucrari recente din cimpul cognitiei sociale exprima si necesitatea de a articula studiul proceselor privitoare la cognitiile individuale cu maniera in care indivizii isi reprezinta raporturile dintre grupuri in structura sociala. Astfel, in mai multe studii, Fiske, Haslam si Fiske (1991) au aratat, utilizind o paradigma de reamintire analoaga celei utilizate de noi (Lorenzi-Cioldi, 1993), ca subiectii tind sa confunde mai mult intre ei pe indivizii care ocupa pozitii sociale asemanatoare si aceasta indiferent de apartenenta lor. Pe deasupra si in concordanta cu propriile noastre rezultate, autorii considera ca erorile de identificare a persoanelor sint mai frecvente atunci cind ele sint comise de membrii unor grupuri cu un statut inalt si se refera la cei cu un statut scazut, in alti termeni, un statut mai bun ar fi legat de mai multa personalizare in grup, fara ca beneficiile obtinute de indivizi datorita acestei apartenente privilegiate sa fie diminuate.

Statutul actioneaza asupra felului in care indivizii isi reprezinta grupul, asupra felului in care ei se concep si ii concep pe ceilalti, asupra raporturilor pe care grupul lor le intretine cu alte grupuri. El intareste interdependenta grupurilor si contribuie la modelarea a doua feluri de a fi diferite ale indivizilor in grupurile lor. Antagonismul personal/colectiv in identitatea individuala nu trebuie redus la opozitia intre eu -individual, autentic - si grup, intre ceea ce tine de varietate, idiosincrasie si ceea ce tine de apartenentele uniformizante. Neglijind raportul social, modelele curente ale identitatii au ajuns, recent, la formulari culturaliste proslavind separarea dintre eurile independente (carora cultura occidentala le-ar oferi suportul) si eurile interdependente (cultura orientala) (cf. Markus & Oyserman, 1989; Markus & Kitayama, 1991; pentru o discutie asupra acestor notiuni, v. Lorenzi-Cioldi, 1994).

Conceptele de grupuri colectie, grupurile dominante, si agregat, grupurile domi­nate (Lorenzi-Cioldi, 1988) se insereaza tocmai intr-un model al identitatii care cuprinde impactul statutului social asupra relatiilor intergrupuri. Aceste apartenente nu exclud citusi de putin exaltarea sau, dimpotriva, anihilarea specificitatilor indi­viduale in grup. O pozitie dominanta in raportul intergrupuri favorizeaza elaborarea unei reprezentari a apartenentei in termeni de colectie de individualitati distincte si bine diferentiate. Opusul, o pozitie dominata ii face pe indivizi sa se defineasca prin caracteristicile ce deosebesc grupul de apartenenta in ansamblul lui de out-group. Pe planul identitatii sociale, membrii unei colectii vor proslavi calitatile personale, apa­rent extra sau precategoriale si trasaturile idiosincrasice, in timp ce membrii grupului dominat isi vor fauri identitatea in jurul proprietatilor globale, definind mai direct grupul ca atare. Pe de o parte, identitatea apare drept autonoma, interna, caci decurge dintr-un proces care se vrea indiferent fata de influenta colectivului. Pe de alta parte, ea apare drept eteronoma, externa, nediferentiata, profund afectata de colectiv si absorbind, in definitiv, specificitatea individuala. Sa ne gindim, de pilda, la un grup de "artisti', sau "cadre' sau de "patroni de intreprinderi', asa cum sint descrisi de Bourdieu si De Saint Martin (1978; cf. cadrul nr. 4).

Cadrul 4. (Grupuri colectie: patronii de intreprinderi, Bourdieu si De Saint Martin, 1978, pp. 33-34)

Specific "elitelor' din societatile "democratice' este sa se defineasca statistic si sa fie delimitate prin frontiere statistice care nu iau niciodata forma liniilor de demarcatie stricta: () nu toti membrii unui grup poseda toate proprietatile ce definesc in mod particular grupul si, la fel cu limita unui nor sau a unei paduri, limita unui grup este o linie (sau o suprafata) imaginara, asa cum densitatea indi­vizilor (picaturi condensate, copaci sau patroni) este, pe de o parte, superioara, iar, pe cealalta, inferioara unei anumite valori. Vedem imediat toate efectele ideologice decurgind din aceasta proprietate. Astfel, putem exhiba numarul mic de indivizi exemplari care cumuleaza toate proprietatile si toate titlurile dind drept de aparte­nenta si, in acelasi timp, putem intretine iluzia deschiderii si a egalitatii sanselor punind in evidenta toate cazurile de indivizi posedind toate proprietatile in afara de una singura. Dar asta nu-i totul: faptul ca diferitii membri ai grupului sint, daca nu incomparabili, macar de neinlocuit, adica asa incit sa nu-i putem identifica pe unii cu altii sub toate aspectele si sa putem opune intotdeauna exceptiile oricaror definitii, produce iluzia subiectiva a misterului "persoanei' indefinibile si a gru­pului care, fiind fondat pe miracolul alegerii, nu-i nimic mai mult decit o suma de indivizi "exceptionali' sau, cum se spune, de "personalitati'.

Asa cum ilustreaza Bourdieu si De Saint Martin (cadrul nr. 4), reprezentarile de sine si ale celuilalt, rezultate din apartenenta colectie, sint organizate in jurul unui prototip si, mai exact, in jurul citorva individualitati particulare, exemplare percepute drept "inclasabile', ireductibile la posedarea de insusiri comune, in schimb, repre­zentarile legate de apartenenta agregat sint mai puternic integrate intr-o eticheta care denota grupul in globalitatea lui si restringe cimpul variatiilor individuale. Sa notam ca, intr-o manipulare experimentala a statutului grupurilor, din pacate prea izolata, Thibaut (1950) ii depersonaliza pe membrii unui grup cu statut scazut, atribuindu-le un simplu numar de cod, in timp ce pe membrii unui grup cu statut inalt ii desemna prin prenumele lor.

Distinctia grupurilor in functie de statutul lor social permite o reinterpretare a teoriilor curente ale identitatii sociale, in particular a continuumului eu-grup (la Tajfel), a nivelurilor de categorizare (la Turner) si a unor euri culturale, "conectate' si "independente'. Aceste dihotomii, in contextul nostru, nu mai descriu trecerea -ce ar avea o natura antagonica - de la un tip de identitate tinind de individ la un altul tinind de grup. Diversii poli, niveluri, euri desemneaza de acum incolo doua reprezentari sociale distincte, mai intim legate de existenta indivizilor in grupuri: grupuri dominante (eul ca pol, nivel de categorizare personal si eu independent) si grupuri dominate (grupul ca pol, nivel de categorizare grupai si eu conectat).

Aceasta tipologie de grupuri dominante si dominate este un punct de plecare co­mod pentru a initia verificari experimentale. Astfel, intr-o serie de studii, am gasit omologii intre efectele apartenentei subiectilor la grupuri de barbati si femei si cele decurgind din mai multe manipulari experimentale de apartenente colectie si agregat. Pe deasupra, efecte de omologie cu apartenenta sexuala apareau si atunci cind indu­ceam relatii interpersonale de individualism sau de fuziune in grup (Lorenzi-Cioldi, 1988). in aceste studii, subiectii erau repartizati in functie de raspunsurile la o sarci­na prealabila, care ii facea sa creada ca insertia lor intr-un grup era bazata pe caracte­risticile specifice fiecaruia (personalitatea, gustul artistic, preferintele lor muzicale etc.) sau ca grupul rezuma caracteristicile comune tuturor, in anumite studii, apartenenta decurgea, pentru o parte dintre subiecti, din exprimarea unui gust muzical (grupul de apartenenta purtind numele compozitorului preferat - colectia), in timp ce pentru o alta parte a lor, ea era in functie de un criteriu extern, de exemplu, o hotarire a experimentatorului (grup "X' - agregatul), in alte studii, subiectii erau repartizati intr-un grup de "diferiti' si de "asemanatori', in functie de gradul de eterogenitate (foarte ridicat sau foarte scazut) al raspunsurilor lor la o sarcina prealabila de descriere de sine. Apoi, subiectii trebuiau sa distribuie puncte intre ei insisi si ceilalti (alti membri ai grupului lor sau ai out-group-ului) si trebuiau sa-si atribuie trasaturi lor insile, celorlalti, ca si grupurilor. Consemnele experimentatorului accentuau fie soarta comuna a membrilor grupului (fuziunea lor), fie identitatea personala (indi­vidualismul).

Rezultatele indica puternice interactiuni intre apartenenta experimentala si sexuala a subiectilor. Examinarea mediilor (cf. Lorenzi-Cioldi, 1988, pp. 82-89; Lorenzi--Cioldi & Doise, 1990, pp. 79-86) face sa rezulte ca efectele clasic prezise, identi­ficarea cu grupul de apartenenta si discriminarea intergrupuri, apar la barbati atunci cind apartin unui grup colectie sau cind sint in situatia de individualism, iar la femei atunci cind apartin unui grup agregat sau cind sint in situatie de fuziune.

Accentuarea specificitatii individuale - in acest caz, apartenenta la un grup co­lectie sau situatia de individualism - poate sa-i conduca pe indivizi la a sublinia apartenenta lor colectiva si contrastul fata de un out-group. Aici triumful singularitatii si al eterogenitatii se sprijina pe insertia intr-un grup.

Concluzie

Riscam, la capatul acestui capitol, sa introducem confuzie in teorii si modele expli­cative care, conform obiectivelor demersului stiintific, se bazeaza pe putine postulate si inteleg sa formuleze propozitii generale. Cu toate acestea, ideea de reprezentari ale apartenentei la grup, legate de statutul social, pare in masura sa ofere un punct de ancorare pentru mai multe modele ale identitatii sociale a caror trasatura comuna este exacerbarea antagonismului personal/colectiv.

Statutul social al grupurilor uneste deja traditii de cercetare mult timp separate, cognitia sociala si relatiile intre grupuri. Sa luam cu titlu de exemplu ipotezele formu­late de Mullen in legatura cu conflictul dintre teoriile categorizarii in prototipuri si in exemplare:

"Au fost conceptualizate doua mari clase de reprezentari cognitive: reprezen­tarile in prototipuri si cele in exemplare. Dupa modelele in prototipuri (), o categorie este reprezentata prin prototip, un fel de "medie' sau membrul cel mai tipic al categoriei. Cazurile intilnite sint identificate drept membri ai unei categorii daca sint mai asemanatoare prototipului acestei categorii decit al oricarei alte cate­gorii. Dupa modelele in exemplare (), o categorie este reprezentata prin acu­mularea de informatii (nu numaidecit veridice) care se raporteaza la exemplarele cunoscute ale categoriei. Cazurile intilnite sint identificate drept membri ai unei categorii daca sint asemanatoare reprezentarii pe care au generat-o aceste exemplare cunoscute. Desi modelele in prototipuri si in exemplare au fost tratate in trecut ca fiind incompatibile, dovezi recente indica faptul ca ambele reprezentari pot contri­bui la analiza informatiei despre membrii unei categorii.' (Mullen, 1991, p. 311)

Distinctia dintre grupuri colectie si agregat ancoreaza aceasta dihotomie cognitiva intr-o analiza a relatiilor intre grupuri. Ea permite sa se repereze mai bine conditiile care actualizeaza fiecare din aceste procese.

in final, se dovedeste ca diferentierile intre grupuri si in interiorul grupurilor nu sint numai procese guvernate de legi de natura psihofizica, asa cum au fost ele descrise initial de Tajfel (1959, a). Diverse functionari cognitive intervin in functie de diferitele conditii studiate de catre sociocognitivisti. Dar si reprezentarile sociale contrastante, precum si cele referitoare la grupuri colectie sau agregat, trebuie sa fie invocate pentru a explica diferitele manifestari ale identitatilor sociale si personale.