Personalitatea medicului si diagnosticul

Personalitatea medicului si diagnosticul

Raportul dintre personalitatea medicului si diagnostic a fost un aspect atins atat de Fiessinger Minkovski si Heglin, cat si de Moga A Hatieganu I Ramniceanu A Podeanu-Popescu C, Dimitriu C care au aratat ca anumite trasaturi de personalitate, pe langa alte neajunsuri, pot contorsiona diagnosticul si pot duce la erori de diagnostic.

Personalitatea examinatorului, arie larga cu implicatii nebanuite in ratarea diagnosticului - poate incepe cu vanitatea si orgoliul, amorul propriu, teama de a nu gresi si de a nu raspunde, lipsa simtului autocritic, nerecunoasterea ajutorului pe care il poti primi de la un confrate (prin nestiinta ca este necesar, prin lipsa de dorinta, prin nerecunoasterea pozitiei de invins) - poate continua cu: tendinta de a contrazice permanent, imposibilitatea acceptarii ca si altii pot ajunge la un diagnostic corect, optimismul necontrolat si excesiv, cat si pesimismul exagerat si nemotivat, opinii foarte particulare asupra unor doze de medicament, asupra colegilor, cat si asupra propriei persoane, indecizia (absenta puterii de a confirma sau infirma) - si poate ajunge pana la a nu recunoaste o entitate spre a nu-si aduce un blam personal.

Medicii cu trasaturi empatice insuficient dezvoltate, cu o cenzura scazuta, cei cu o susceptibilitate crescuta, mai ales privind aprecierea pe care le-o acorda bolnavii, se vor antrena in relatii conflictuale (Iamandescu IB, 1995)

Este dificil ca in cazul unor trasaturi de personalitate mai accentuate ale medicului, sa poti sti exact unde incepe si unde se termina dizarmonia celui pe care il examineaza. Acelasi lucru este valabil in cazul unor comportamente adictive (de exemplu fumatul) sau in cazul unei toxicomanii. Este o situatie similara cu cazul oftalmologului miop care nu ar purta ochelari de corectie si caruia nu i se poate cere si nici nu va putea sa puna diagnosticul de miopie altuia, deoarece el insusi nu vede optitopul.

Daca in ciuda tuturor acestor aspecte, nu  imposibil de intalnit, se da dovada de suplete in gandire, si daca se accepta ca eroarea de diagnostic in practica curenta nu este rara si nici atat de grava, daca nu am uita ca: "Errare humanum est, perseverare diabolicum", aforism care parca nicaieri nu isi gaseste un loc mai bun, s-ar putea transforma infrangerile de azi, in victoriile de maine.

Eroarea nu este rara, indiferent de experienta sau de nivelul de pregatire; a o accepta, a o recunoaste este un gest suprem, de superioritate si maturitate, recunoasterea erorii este supremul "fair play" al medicului dovada unei personalitati echilibrate. A invata si din erori este un succes, erorile pot deveni o sursa suplimentara de instructie daca sunt retusate (si nu pericliteaza vitalul) cu timpul si experienta, chiar unele erori ce par la un moment dat sistematice, pot deveni din ce in ce mai rare, si chiar dispar.

Personalitatea medicului este implicata intr-un mod particular in ceea ce Balint M numea "functia apostolica a medicului", adica rezolvarea acelor probleme care au implicatii psihologice majore, situatie in care valorile de referinta ale practicianului si "bunul simt propriu" (Jeammet Ph) vor juca rolul decisiv.