Aptitudinile

APTITUDINILE.

1 DEFINITIE

Aptitudinea este o insusire sau un complex de insusiri psihice si fizice care asigura succesul, reusita intr-o activitate sau alta. Definitia subliniaza aspectul de deficienta, de randament. Orice insusire sau proces psihic privit sub unghiul eficientei devine aptitudine (de exemplu: memoria, spiritul de observatie etc.).

Unii autori numesc capacitate ceea ce am definit mai sus a fi aptitudine. Intr-un dictionar de psihologie de mare circulatie se defineste aptitudinea ca fiind "substratul constitutional al unei capacitati, preexistent acesteia. Singura capacitatea poate fi obiectul evaluarii, aptitudinea fiind o virtualitate". Aceasta acceptie - care vede aptitudinea ca fiind innascuta - este proprie in buna masura si a simtului comun. In cele ce urmeaza luam aptitudinea in continutul stabilit prin definitia initiala data fara nici o referire la originea si formarea ei, pastrand pentru componenta genetica termenul de (pre) dispozitie in sens de potentialitate.

Experienta arata ca una si aceiasi aptitudine poate constitui o premisa a reusitei in activitati diferite. Daca ne referim la anumite aptitudini profesionale, dexteritatea manuala si a degetelor este implicata in asamblarea pieselor in industria electronica, dar si in chirurgie; memoria chinestezica este o componenta a reusitei in coregrafie, dar si in diferite ramuri sportive; spiritul de observatie este cerut profesorului, dar si botanistului, scriitorului etc. O aptitudine izolata nu poate sa asigure singura succesul intr-o activitate; importanta este combinarea aptitudinilor, care permite compensarea unei insusiri deficitare prin altele. E. Claparėde insista asupra structurii specifice a aptitudinilor, rezultate din sinteza de procese si insusiri psihice. O buna memorie poate compensa pana la un punct inteligenta, o judecata fina poate suplini un deficit de informatie s.a.m.d. Unul si acelasi rezultat poate fi obtinut poate fi obtinut prin mecanisme psihice diferite.

Talentul este combinarea originala a aptitudinilor asigurand prestatii creative intr-un domeniu sau altul.

Alaturi de eficienta (functionalitate), aptitudinile prezinta si un aspect procesual, care se refera la cunoasterea proceselor psihice care compun aptitudinea, la structura acesteia. In performante, in produsele materiale si spirituale, in care se obiectiveaza aptitudinile gasim intr-o forma condensata si fuzionata, acele procese psihice care alcatuiesc elementele aptitudinii, concurand sinergic la realizarea prestatiei. Rezultatele scolare identice la matematici sau la muzica presupun combinatii aptitudinale diferite. In consecinta aptitudinile trebuie considerate sub dublu aspect: al eficientei sau reusitei in activitate si sub aspect procesual, structural. Aptitudinea implica, in acelasi timp combinare de insusiri dar si un nivel functional al insusirii psihice.

Tentativa de a intocmi - pe baza unor studii extensive - o taxonomie a aptitudinilor - umane ii apartine lui E.A. Fleishman, care abordeaza problema in termeni relativ simpli: cum recepteaza o persoana informatia, cum o prelucreaza si ce raspunsuri da pe aceasta baza? In tabelul 16. redam un extras din aceasta lista reluata de altfel de numerosi autori.

Cu ajutorul listei din tabelul 16. pot fi descrise numeroase performante umane indicandu-se astfel aptitudinile cerute pentru exercitarea reusita a unei activitati sau alta.

Pentru ilustrare, enumeram - in termenii tabelului dat - aptitudinile necesare lucratorului de politie: intelegere verbala (=a sesiza rapid mesaje-radio de la masina de patrula); exprimare verbala (=a da dispozitii deplin inteligibil); rationament deductiv (=a decide rapid asupra conduitei unei persoane suspecte), rationament inductiv (=a alinia o suita de acte ca apartinand aceleasi persoane); sensibilitatea la probleme (=a sesiza elementul problematic sub aparenta de rutina, de obisnuit); o buna memorie (=a intocmi rapid harta mintala a unei intamplari); ordonarea informatiei, forta statica, timp de reactie, forta exploziva.

2. INTELIGENTA CA APTITUDINE GENERALA

Putine au fost temele de psihologie care sa egaleze interesul manifestat pentru problematica inteligentei. Initial s-a pornit - ca si in alte situatii - de la cunoasterea comuna, cotidiana, acceptata ca punct, de plecare provizoriu care va fi treptat depasit, uneori contrariat.

2.1 DEFINITIE

Termenul de inteligenta figura in vocabularul curent, fiind consacrat - se pare - de catre Cicero. Cuvantul latin inter-legere, din care deriva termenul de inteligenta (intelligentia), reunea doua sensuri: a discrimina si a lega, apune impreuna. Asadar, in acceptia etimologica, inteligenta ar fi capacitatea mintii noastre de a stabili legaturi, relatii.

Tot din cunoasterea comuna provine in buna parte si acceptia larg raspandita: inteligenta este capacitatea de adaptare la mediu, aptitudinea de a gasi solutii in situatii inedite, deci instrument al reusitei. Se resimte aici un ecou sau o prelungire a biologiei. In cazul omului nu este vorba numai de adaptare, ci si de transformare a mediului.

Desprinsa din trunchiul mare al filosofiei, psihologia a imprumutat si primele cadre conceptuale din filosofie. Inteligenta in acceptia a numerosi ganditori, este instrument al cunoasterii, al abstractizarii si combinarii (sintezei). Sub aspect procesual, ea inglobeaza toate procesele de cunoastere, desi referinta cea mai frecventa pare a fi gandirea.

In sfarsit, potrivit experientei scolare, inteligenta este capacitatea de achizitie, de invatare si in prelungire: capacitatea de a dobandi alte capacitati/aptitudini in functie de continuturile invatarii.

Toate definitiile citate reprezinta propozitii destul de generale pentru a putea intruni un consens mai larg. Oricum, asa cum precizeaza Piaget, inteligenta "n-are nimic comun dintr-un absolut independent, ci este o relatie, printre altele, intre organism si lucruri", ea este un punct de sosire, un "termen generic desemnand formele superioare de organizare sau de echilibru a structurilor cognitive" (Psihologia inteligentei, p.13).

De la o definitie abstracta, generala, cercetarea psihologica trebuia sa treaca la o definitie operationala. A.Binet, impreuna cu Th. Simon, au propus in urma cu 6 decenii un test, de fapt, prima scara metrica a inteligentei, care reprezenta o aproximare a conceptului respectiv pe baza ideilor de atunci asupra domeniului. Se stie ca Binet n-a pornit de la o teorie unitara a inteligentei, ci a creat testul ca un instrument de predictie a reusitei scolare, instrument cerut de nevoi de ordin practic: departajarea la inceputul scolaritatii intre copiii in stare sa faca fata programelor de studiu si cei care urmeaza a fi dirijati pe o filiera scolara aparte (invatamantul primar devenind obligator).

Ca mijloc de evaluare, scara Binet-Simon s-a dovedit a fi destul de predictiva, coeficientul de corelatie, intre etatea mintala estimata prin teste si reusita scolara fiind in medie de 0,70 (maximum teoretic fiind 1,00), de unde creditul ei de validitate. Aceasta validitate predictiva a setului de probe atestata de practica, a facut sa se accepte continutul testului ca definitie provizorie a inteligentei. Suita de probe, ordonate pe varste, aproximeaza compozitia operatorie a inteligentei - spirit de observatie, intelegere, memorie, rationament, vocabular etc. - inteligenta insasi reprezentand un nivel de functionare a acestui ansamblu compozit.

Scara Binet-Simon constituie un esantion de sarcini/solicitari de felul urmator:

a descoperi asemanari/deosebiri intre obiecte date sau evocate din amintire

a numi elemente-lipsa in desene lacunare

a gasi antonimele unor cuvinte date

a explica proverbe

a memora si reproduce in ordine inversa un material verbal sau de cifre

a efectua rationamente procedurale (de tipul "daca . atunci")

a rezolva probleme de genul: "Intr-un camp inchis (de forma unui cerc) s-a pierdut in iarba mingea. Nu cunoastem nici un reper; din ce parte a sarit mingea, incotro s-a dus etc. Avand o singura intrare, gandeste-te cum sa o cauti pentru a o gasi. Indica traseul cu creionul!".

Cum nu se pot disocia deplin operatiile de continuturile de informatie care le sustin, in scara Binet-Simon au fost incluse si intrebari simple de informatie: numeste culorile, zilele saptamanii, etc. Comportamentul inteligent este aproximat prin ansamblul de raspunsuri la spectrul de sarcini date, ansamblu condensat intr-o masura globala, un indice prescurtat C.I. (in limba engleza Q.I.). Un mozaic de probe se rezuma astfel intr-un indice unic, care trimite astfel la o capacitate unitara. Au fost puse astfel bazele unui model psihometric. Inteligenta devine un concept-umbrela, un termen ce regrupeaza o suma de capacitati/operatii mintale in timp ce componentele ei - observatia, memoria, gandirea, limbajul - constituie decupaje practicate de analiza psihologica pentru studierea unuia si aceluiasi proces, numit astazi - de prelucrare a informatiei.

Perfectionarile aduse scarii Binet-Simon pastreaza in esenta crochiul initial, facandu-se amendari, adaugiri etc. Problema care se punea imediat era aceea daca inteligenta este practic o capacitate unitara, omogena sau prezinta o compozitie multifactoriala.

2.2. Modele ale inteligtentei

Ch. Spearman a sustinut teoria bifactoriala, potrivit careia fiecare capacitate partiala - respectiv fiecare test care o evalueaza - reprezinta o combinatie liniara a doi factori: un factor general (g) care ar fi omogen si un factor specific (s) legat de varietatea activitatilor. Intr-un grupaj de probe destinate a evalua inteligenta, exista o ordine ierarhica a coeficientilor de corelatie dintre probe. La baza acestei ierarhizari se afla un factor comun. Nivelul corelatiei exprima gradul de saturatie in inteligenta a diverselor probe. In consecinta, autorul sustine ipoteza existentei unui factor g - inteligenta generala - care consta din "educatia relatiilor", prin "educatie" intelegand miscarea gandirii fie inductiv, fie deductiv, in orice sens ar avea loc. Este vorba de o capacitate constitutiv omogena. In functie de varietatea activitatilor in care inteligenta opereaza, intervine si un factor s, diferit de la o sarcina la alta.

L. Thurstone, maestru al analizei factoriale, gaseste 8 factori comuni in spatele inteligentei generale: rationamentul deductiv, rationamentul inductiv, memorie bruta, aptitudinea numerica, rapiditatea perceptiei, aptitudinile spatiale, intelegerea verbala si fluenta verbala. Cunostintele actuale in legatura cu organizarea si dezvoltarea capacitatilor intelectuale merg pe aceasta linie; ele pledeaza pentru o teorie multifactoriala a inteligentei generale (Guilford s.a.). Ceea ce este regrupat sub termenul de inteligenta reprezinta de fapt o configuratie a capacitatii partiale, un "amalgam" de atribute (J.L.Horn).

R.B.Cattell distinge in informatia furnizata de testele acreditate de inteligenta doua fatete. Si anume, el separa testele saturate cultural - cum sunt testele verbale de inteligenta - si testele libere de elementul cultural ("free culture tests") in care diferentele individuale datorate experientei sunt mici. Asemenea probe ar fi de pilda "Matrici progresive" (Raven) probe de operare cu relatii spatiale, probe de clasificare s.a. care nu sunt sensibile la invatare. Initial, intreg repertoriul testelor de inteligenta era considerat a acoperi un singur factor "g" (Spearman). Prin rafinarea metodelor de analiza factoriala, R.B.Cattell sustine, inca din deceniul V, existenta a doi factori pe care-i noteaza gf si ge, carora le asociaza doua concepte: inteligenta fluida si inteligenta cristalizata, care au facut cariera in psihologie.

2.3.Modificabilitatea si dezvoltarea inteligentei

Indivizii se deosebesc unul de celalalt prin abilitatea de a intelege ideile complexe, de a invata din experientele proprii, de-a angaja diverse forme de rationare si de-a depasi obstacolele cognitive cu care se confrunta. Desi aceste diferente individuale pot fi substantiale de la individ la individ, ele nu sunt niciodata integral consistente la unul si acelasi individ (Sternberg, 1996). Utilizand conceptul de "inteligenta", cercetatorii incearca sa clarifice, si totodata sa organizeze intreg acest set de fenomene descris anterior. Performantele intelectuale ale unei persoane variaza in functie de situatie, de domeniu de activitate, fiind implicit evaluate dupa criterii specifice.

Pornim de la asumptia potrivit careia dezvoltarea cognitiva (intelectuala) si modificabilitatea inteligentei sunt doua procese relativ autonome. Pentru o mai buna intelegere a acestei delimitari, consideram relevanta dihotomizarea inteligenta/competenta intelectuala realizata de Anderson (1992). Autorul porneste de la observatia ca studiile asupra inteligentei au urmat doua linii de cercetare distincte:

(a)   studii privind diferentele individuale ale inteligentei;

(b)  studii privind dezvoltarea cognitiva a individului.

Primul tip de abordare considera inteligenta ca un atribut predeterminat biologic si implicit genetic. Inteligenta devine astfel un parametru al functionarii neuronale, iar competenta intelectuala este determinata de eficienta functionarii sinaptice, respectiv de eficienta de transmitere a impulsurilor nervoase. Aceasta asumptie sta la baza cercetarilor lui Jensen (1982) si Eysenck (1986).

Cel de-al doilea tip de abordare explica inteligenta in termenii mecanismelor cognitive subiacente proceselor mentale umane (Hunt, 1980; Sternberg, 1985, 1996). In acest ultim caz, performanta intelectuala este rezultanta structurarii si utilizarii cunostintelor de catre individ; in consecinta inteligenta devine o functie a modului in care sunt utilizate cunostintele. Astfel, diferentele privind nivelul de inteligenta exprima diferente ale bazei de cunostinte si ale repertoriului strategiilor de care dispune un individ pentru rezolvarea unor probleme concrete. In concluzie inteligenta respectiv performanta inteligenta se poate defini numai prin raportare la un domeniu specific de cunostinte (Miclea & Lemeni, 1999).

Problema privind caracterul stabil sau modificabil al inteligentei a fost sursa unor multiple controverse intre psihologii apartinand diverselor orientari (Sternberg, 1990). Exponentii abordarilor psihometrice considera inteligenta ca fiind o entitate stabila, iar coeficientul de inteligenta o caracteristica constanta in timp a unei persoane. Daca se admite ca inteligenta este un construct teoretic al unor abilitati genetice, este de asteptat ca acesta sa nu se schimbe in timp. Daca insa, comportamentele inteligente sunt produsul "tranzactiilor" continue dintre potentialul genetic si achizitiile succesive de cunostinte sau proceduri, atunci putem admite ideea modificabilitatii inteligentei.

Prezentam cativa din indicii care subliniaza caracterul modificabil al inteligentei:

(a)    Exista cresteri ale performantelor intelectuale modale de la o generatie la alta. Daca fondul de gene responsabile de comportamentul inteligent a ramas constant, cresterea performantelor intelectuale din ultimele decenii poate fi atribuita modificarilor interactiunilor genotip-fenotip.

(b)   Desi rezultatele la testele de inteligenta sunt frecvent utilizate ca predictori pentru performanta scolara, abia 25-30 % din varianta performantelor pot fi atribuite IQ (Miclea & Lemeni, 1999).

(c)    Interactiunea influentelor genetice si celor de mediu asupra comportamentului inteligent variaza pe parcursul vietii individului.

(d)   Se inregistreaza modificari ale inteligentei fluide odata cu varsta (Brody, 1992).

(e)    Corelatiile test-retest la probele de inteligenta diminueaza odata cu cresterea duratei dintre doua administrari succesive ale aceluiasi test (Brody, 1992).

Problema modificabilitatii inteligentei este de importanta majora in contextul educational. In acest sens, mai multi cercetatori au elaborat programe de interventie cu scopul de a imbunatati abilitatile de invatare. Daca abilitatile intelectuale sunt modificabile, scorurile la testele de inteligenta ar putea constitui un punct de pornire, si nu o stare finala. In felul acesta, scorurile scazute ar putea fi considerate drept indici ai oportunitatii unor interventii personalizate. 

Una din modalitatile de studiu a factorilor cu impact asupra modificabilitatii inteligentei vizeaza examinarea impactului programelor de dezvoltare generala a gandirii asupra relatiei inteligenta-invatare. Cercetarile incearca sa determine daca exista metode de instruire optime, specifice pentru elevii cu caracteristici personale diferite. Din punct de vedere pragmatic, scopul final al acestor cercetari este sa repartizeze indivizii in cadrul unor programe de instruire diferentiate, care sa corespunda optim caracteristicilor personale ale fiecaruia.

In concluzie, desi IQ prezice rezultatele academice, el nu ofera informatii suficiente privind crearea de programe optime de instruire, insa poate fi de ajutor in selectarea subiectilor, care pot beneficia de programe experimentale specifice diverselor abilitati intelectuale.