QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate drept

Functiile si scopurile metodei comparative



FUNCTIILE SI SCOPURILE METODEI COMPARATIVE


Sectiunea I Scopurile si functiile teoretice ale metodei comparative


Notiuni de interes practic referitoare la necesitatea studierii dreptului comparat



Studierea dreptului comparat in contextul evolutiei economico-politico-sociale prezinta un deosebit interes de ordin practic, intrucat disciplina in sine contribuie la cunoasterea sistemelor juridice aplicabile in majoritatea statelor lumii, dar mai ales, la insusirea unor standarde unanim acceptate din punct de vedere juridic, a unor concluzii de natura a facilita perfectionarea legislatiilor nationale. Importanta, rolul si uti­litatea pe care o prezinta dreptul comparat se reflecta in teoria functiilor acestuia.

in literatura de specialitate1 sunt aproape unanim acceptate urmatoarele functii:

functia de cunoastere a dreptului national;

functia normativa;

functia stiintifica;

functia de a contribui la unificarea legislatiilor.

Fiecare dintre acestea legitimeaza una dintre fatetele practicarii dreptului comparat, ale metodei comparative si inventeaza interesul multiplu pe care il reprezinta acesta.


Functia de cunoastere a dreptului national

Denumirea data acestei functii poate, desigur, suscita unele nelamuriri. Dreptul comparat pare, prin definitie, orientat catre exterior - o confuzie intre dreptul comparat si cunoasterea legislatiei straine este frecventa - astfel ca multi pot fi surprinsi de aceasta optica introvertita, intrebandu-se in ce masura cunoasterea altor legislatii si compararea lor cu cea proprie, poate folosi, nu legiuitorului, ci interpretului - teore­tician si practician - al propriei legislatii.2

In realitate suntem aici in prezenta uneia din cele mai specifice utilizari ale metodei comparative, care se aplica nu numai in procesul de legiferare ci si in modul de realizare a dreptului.

Ea are, astfel conceputa, un caracter foarte larg si tocmai acesta este motivul pentru care dreptul comparat se adreseaza tuturor cate­goriilor de juristi.

Aproape fara exceptie, autorii care au abordat problema functiilor dreptului comparat au subliniat insemnatatea deosebita pe care o are "pentru o mai buna cunoastere a propriului sistem de drept', com­pararea cu alte reglementari.

Dreptul comparat are, in acest sens, o actiune asemanatoare istoriei. Ca si acesta, el produce un efecte de distantare. Dupa cum istoria ne permite sa apreciem intr-un chip nou evenimentele cotidiene, tot astfel dreptul comparat permite o anumita detasare din mentalitatea proprie, capabila sa invedereze o serie de aspecte ale propriului sistem juridic, care de obicei scapa neobservate.

"De fapt, scrie L. J. Constantinesco, comparatia permite, nu numai sa se patrunda intr-un mod constient, intr-o alta lume juridica, dar, de asemenea, sa se ia un recul prin raport cu propriul sau drept, care apare intr-o alta lumina.

Aceasta ii permite, mai intai, sa se descopere in propriul sau drept aspecte noi, calitati si defecte care pana atunci ramasesera ascunse. Comparatia poate releva ca, de exemplu, unele elemente ce caracterizeaza institutiile juridice nationale au in realitate o importanta mult mai limitata decat le-o acorda juristii nationali; sa se descopere ca o institutie juridica considerata ca indispensabila, doarece da raspuns necesar unor probleme permanente, nu este in realitate decat rezultatul unui accident sau al unei intamplari.

Comparatia poate arata ca alte drepturi rezolva aceeasi problema prin alte institutii mai proprii sau mai simple. Ea poate arata de ce si cum anume anumite institutii nationale sunt depasite sau desuete'.3

La randul sau, Rene Rodiere sublinia: "dreptul comparat ajuta sa stabilim redarea subtila si profunda a legaturilor, raporturilor dintre diversele institutii ale unui sistem. El permite, in ansamblul insti­tutiilor si al regulilor unui sistem juridic sa se releve ceea ce este esential, ceea ce exprima natura intima a acestui sistem, ceea ce constituie fundamentele de care nu te poti atinge, fara a proceda la o revedere generala a ideilor morale care 1-au inspirat si fara sa fi recunoscut structurile sociale care il sustin'.

Prin comparare, dreptul national este relativizat. Toti juristii, formati la scoala propriului sistem juridic, au tendinta de a considera solutiile acestuia ca singurele posibile si logice, dandu-le prin aceasta o valoare absoluta. Metoda comparativa poate sa infirme aceasta optica, aratand ca exista si alte solutii, ca acestea pot fi mai logice sau mai eficiente decat cele adoptate de legiuitorul national.

Otetelisanu, ocupandu-se de aceasta problema, sustine ca dreptul comparat ar fi util din acest punct de vedere, in trei situatii:

a) cand o institutie juridica exista in mai multe tari;

b)  cand institutia, chiar daca are o origine diferita, se prezinta sub acelasi aspect sau sub aspecte asemanatoare;

c)  cand institutia, desi nu este nici identica, nici analoaga, se bazeaza pe aceleasi principii fundamentale.4

Poate ca nu este cazul sa limitam in acest fel posibilitatea com­paratiei. Sa nu uitam, de pilda, situatiile in care nevoi sociale identice au fost solutionate prin mijloace legale complet diferite.

in opinia profesorului V.D. Zlatescu, orice incercare de deter­minare a cazurilor in care comparatia poate fi fructuoasa nu poate fi primita decat cu o anumita rezerva, deoarece procesele logice pe care le presupune comparatia sunt atat de complexe, ele pot fi uneori atat de imprevizibile, incat nu este posibil sa le incadram in tipare prestabilite.5

Exemple instructive privind aceasta functie a dreptului comparat putem gasi daca ne oprim asupra reglementarii introduse in tara noastra prin Codul familiei din 1954.

Codul a introdus astfel comunitatea de bunuri drept regim matri­monial si obligatoriu. O comparatie efectuata cu coduri asemanatoare din alte tari demonstreaza insa ca formula adoptata de legiuitorul roman nu este unica in drept, deoarece aceste coduri cunosc si alte regimuri matrimoniale, oferind posibilitatea derogarii de la regimul comunitatii.

Acelasi Cod din 1954 a infiintat Autoritatea tutelara, ca organ de supraveghere a tutelei. O comparatie cu codurile civile din alte tari -Franta, Belgia, Germania - care acorda un loc mai insemnat sau mai putin insemnat consiliului de familie si instantelor de minori, arata ca in solutionarea problemei supravegherii ocrotirii minorilor sunt posibile solutii variate.

Functia de cunoastere a propriei legislatii este, bineinteles, legatare cea de perfectionare a acesteia, de functia normativa.

In momentul cand comparatia releva o experienta legislativa reusita, facuta in alta tara, stiinta juridica nu se poate margini sa o inregistreze. Pe baza ei se vor face desigur, studii, propuneri de lege ferenda care, in masura in care vor fi acceptate de forurile de decizie, vor folosi in vederea perfectionarii legislative.6

In egala masura, aceste constatari vor servi stiintei juridice insasi, facand sa se imbogateasca patrimoniul acesteia.

Iata de ce diferitele functii ale dreptului comparat trebuie privite, nu izolat, ci in interconditionarea lor.


3. Functia normativa

Este astazi unanim acceptat faptul ca dreptul comparat are un aport insemnat si in perfectionarea legislatiilor nationale. Daca adoptarea unei legi reprezinta un experiment social, acesta nu trebuie sa aiba loc decat dupa cunoasterea experientei, dobandita in alte tari in probleme similare.

Am citat in aceasta lucrare exemple datand chiar din antichitatea greco-romana, cand elaborarea unora din marile monumente legislative ale timpului - Legea celor XII table, de exemplu - a avut loc numai dupa cunoasterea legilor din alte parti ale lumii.

Istoria legislatiilor moderne atesta la randul sau interesul deosebit pe care il prezinta, in faza de elaborare stiintifica a legii, pentru a folosi terminologia lui Francois Geny, cunoasterea regle­mentarilor din alte state, cunoastere ce a devenit in timpurile noastre o exigenta stiintifica a procesului de elaborare legislativa.

Deosebit de semnificative in acest sens erau prevederile art. 44 alin. 2 din vechea metodologie generala de tehnica legislativa privind pregatirea si sistematizarea proiectelor de acte normative, potrivit carora: studiile prealabile intocmirii proiectului actului normativ vor cuprinde, printre altele, "concluzii desprinse din cercetarea stiintifica si practica aplicarii dreptului din tara noastra si din celelalte tari', problema asupra careia ne vom mai opri in aceasta lucrare. Rolul dreptului comparat apare astfel confirmat prin lege.

Aceeasi idee reiese si din Hotararea Guvernului prin care a fost aprobata o noua metodologie pentru pregatirea, elaborarea si pre­zentarea proiectelor de acte normative.7

De altfel, metodologii asemanatoare adoptate in multe tari subli­niaza necesitatea cercetarii comparative in faza de elaborare stiintifica a proiectelor de acte normative.8

Autorii care cerceteaza aspectele acestei functii a dreptului comparat prefera sa vorbeasca despre "imbunatatirea dreptului national' decat despre o adevarata functie normativa, pentru a nu lasa, desigur, impresia ca dreptul comparat - mai precis acel tertium comparationis - ar fi susceptibil de aplicare directa, ca o norma de drept.

Pentru ca trebuie precizata de la inceput distinctia dintre cunoasterea legii straine si dreptul comparat, am mai notat si o vom face de fiecare data cand este necesar, ca simpla cunoastere a legii straine nu inseamna drept comparat. Despre drept comparat se poate vorbi numai cand legislatiile in prezenta sunt comparate potrivit regulilor metodei comparative.

in realitate, functia normativa trebuie inteleasa numai in sensul de sursa de inspiratie. Nu poate fi vorba desigur de o aplicare directa a normei straine. Chiar in dreptul international privat, atunci cand norma de conflict indica aplicarea legii straine, aceasta nu se aplica in temeiul suveranitatii statului la dreptul caruia se face trimitere.

Se considera in mod unanim ca aceasta norma este desprinsa din dreptul statului respectiv si ca este nostrificata fiind aplicabila ca lege nationala in temeiul normei de trimitere care face parte din dreptul national. Conflictul posibil de suveranitate ii face loc un simplu procedeu de trimitere, frecvent in tehnica legislativa.

Cu atat mai mult, evident, nu se poate pune problema nici a aplicarii directe a unei norme straine in lipsa oricarui text de trimitere si nici a lui tertium comparationis.

in realitate, ceea ce se receptioneaza este ratiunea legii straine in raport de rezultatele date de aceasta in viata sociala.

Odata un text strain ales ca izvor de inspiratie, el trebuie preluat intr-un text national, desigur, cu eventualele adaptari ce se dovedesc necesare.

Aplicarea directa a unor texte care nu fac parte din legislatia nationala este posibila numai in virtutea principiului seif executing si numai in masura in care Constitutia permite aplicarea acestui principiu.

Dupa cum se stie doua texte din Constitutia Romaniei autorizeaza aceasta. Primul este art. l alin. (2), potrivit caruia tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Cel de-al doilea text este art. 20 conform caruia dispozitiile constitutionale referitoare la drepturile si libertatile cetatenilor trebuie interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si celelalte tratate la care Romania este parte.

in caz de neconcordanta intre pactele si tratatele referitoare la drepturile fundamentale la care Romania este parte si legile interne, reglementarile internationale au prioritate.

Este evident ca ideea de prioritate implica o comparatie intre textele corespunzatoare din legislatia interna si prevederile actului international. Aceasta comparatie de natura sa scoata in evidenta deosebirile dintre cele doua texte se face evident in favoarea celui din norma internationala care urmeaza a fi aplicata.

De un real folos in efectuarea comparatiei este teoria marilor sisteme de drept pe care o vom dezvolta pe larg in lucrare.

Teza de la care trebuie pornit este ca in interiorul aceluiasi mare sistem de drept comparatia este mai usoara, mai lipsita de riscuri, decat in afara acestui sistem chiar daca aparent textele seamana.

Aceasta deoarece marile sisteme de drept pot da expresie unor conceptii normative si unor mentalitati diferite. De aceea, spre a se inspira legiuitorul national va face apel de predilectie la drepturile din propriul sau mare sistem de drept si numai in subsidiar si cu infinite precautii la alte mari sisteme.

Cu toate acestea, marele sistem romano-germanic cunoaste o remarcabila influenta din partea sistemului de common law, concre­tizata in receptarea unor institutii cum sunt: trustul, know-how, leasing, franchising etc. Reciproc, sistemul de common law a fost influentat de cel romano-germanic, indeosebi in materie de statute-law (legea scrisa), asa vom arata pe larg mai jos, ocupandu-ne de "civilizarea' common law-ului.


4. Functia stiintifica

Considerand dreptul comparat nu ca o disciplina stiintifica de sine statatoare, ci ca o metoda de cercetare, este legitim sa ne intrebam in ce patrimoniu vor intra rezultatele comparatiei, ce disciplina stiintifica va fi imbogatita.

Amploarea pe care au luat-o cercetarile de drept comparat indeosebi in cea de-a doua jumatate a secolului, stimulata de marele numar de reuniuni internationale dedicate unor studii de drept comparat aplicat, au imbogatit substantial patrimoniul de cunostinte in acest do­meniu. Se poate afirma ca cele mai profilate au fost dreptul comercial, dreptul civil, inclusiv cel de familie si dreptul financiar-bancar, cu alte cuvinte ramurile de drept cele mai afectate de dezvoltarea schimburilor economice si circulatiei persoanelor.

Nu trebuie insa sa neglijam nici rezultatele obtinute in alte materii, cum ar fi dreptul administrativ (in anumite domenii), dreptul penal si cel procesual penal, in general dreptul public.

Au aparut in felul acesta adevarate dubluri ale ramurilor de drept national. Dreptului civil national i se alatura un drept civil comparat. Tot astfel in cazul dreptului comercial, financiar-bancar etc.

Astfel, in programele de doctorat ale multor universitati s-au introdus cursuri de "drept civil aprofundat si comparat' sau "drept civil comparat'.

Problema a fost abordata, in termeni aproape identici, de L.J. Constantinesco: "Pe buna dreptate unii comparatisti sunt de parere ca, cu ajutorul micro-comparatiei (la noi se foloseste mai mult termenul de "studii de drept comparat concret'), se poate elabora pentru fiecare disciplina juridica, un fel de drept comun comparativ, sau de teorie generala a fiecarei discipline, elaborata pe baze comparative'. Acest punct de vedere este exact. Rezultatele obtinute prin micro-comparatie pot fi utilizate, de asemenea, pentru a da fiecarei discipline juridice o parte comparativa care ar permite sa se puna mai bine problemele, sa se aprecieze mai bine conceptiile fundamentale si solutiile comune sau specifice ale disciplinelor nationale in materie.

Pe aceasta cale, mentioneaza autorul citat, fiecare disciplina juridica isi capata dimensiunea sa comparativa. Ea ajunge sa-si alcatuiasca o parte generala - cum se exprima el - comparativa.

"Este foarte evident ca o teorie generala a dreptului civil, de exemplu, a dreptului administrativ, a dreptului procedurii nu poate fi elaborata pe bazele stiute ale cunostintelor fiecarui drept si ale teoriilor elaborate in interiorul fiecarui drept. Este vorba de o intrebuintare deosebit de utila a rezultatelor obtinute prin micro-comparatie'.

Ramurile acestea comparate ale fiecarei discipline juridice prezinta o serie de particularitati care nu au fost cercetate pana acum.

Notam in primul rand vocatia universala a acestor discipline comparative de ramura.

Daca dreptul civil este un drept national, dreptul civil comparat reprezinta o acumulare de cunostinte asupra institutiilor dreptului civil sau asupra nevoilor de reglementare civila (uneori aceleasi nevoi de reglementare dau nastere la institutii diferite) din toate statele.

Desigur, aria de cuprindere a comparatiei este variabila. Uneori sunt comparate un mare numar de sisteme juridice, alteori mai putine, intinderea acestei arii difera in raport de interesul in virtutea caruia se exercita comparatia, interes care poate impune sa se ia in considerare doar reglementarile dintr-un numar limitat de state.

In cazul reuniunilor de drept comparat, ea este stabilita in raport de legislatiile statelor ai caror reprezentanti participa la reuniune, ceea ce, evident, poate fi in dauna interesului stiintific.

Lucrarile de ansamblu, privind toate sistemele juridice ale lumii, cum ar fi tratatul de drept civil comparat al lui P. Arminjon in cel de-al saselea deceniu al acestui secol, sunt foarte rare, ele reclamand o investigare laborioasa.

De altfel, comparatia trebuie sa se poarte - este o regula de baza asupra carei vom reveni pe larg9 - numai asupra a ceea ce este comparabil. Universalismul dreptului comparat trebuie inteles in functie de aceasta.

Lucrarile de drept comparat cerceteaza, atunci cand ating un nivel inalt, tendintele de evolutie ale legislatiilor comparate.

Efectul lor este pur constatator. Consideram ca, chiar tinand seama de diferentele ce decurg din marele sistem de drept care fac parte din legislatiile comparate, cercetatorul nu este indreptatit sa extrapoleze rezultatele obtinute, desprinzand "legi' sau "legitati' ale evolutiei legislatiilor, el trebuie sa se rezume la simpla constatare a evolutiilor inregistrate.

Cunoasterea acestor tendinte este insa de mare pret pentru cercetatorul dreptului national, deoarece din confruntarea propriei sale legislatii cu tendinte stabilite, el poate trage concluzii de pret cu privire la locul si perspectivele ei de perfectionare.

Cercetarea comparativa profita asadar ramurii de drept national.

Daca asupra semnificatiei teoretice a ramurilor de drept com­parat s-a scris prea putin sau deloc, asupra aportului pe care dreptul comparat il aduce uneia sau alteia din ramurile de drept s-a insistat, insa, foarte mult.

Si pentru ca cercetarile de drept comparat s-au dezvoltat indeosebi in domeniul dreptului civil - acesta a fost uzina-pilot a dreptului comparat -, era firesc ca atentia cea mai mare sa fie acordata acestuia.

Dupa congresul din 1900, R. Saleilles a pus problema daca toate materiile dreptului civil sunt in egala masura apte pentru comparatie, dand un raspuns nuantat. El considera, astfel, ca institutiile legate de organizarea familiei, succesiunile, statutul personal sunt refractare la studiul comparativ, fiind "prea imbibate de particularismul fiecarui popor', in schimb, materii cum sunt cele ale bunurilor ori ale obligatiilor sunt mult mai potrivite pentru comparatie. Motivand acest punct de vedere, profesorul Deslanders scria: "sentimentele, natura profunda a indivizilor variaza dupa tara, climatul, conditiile sociale si traditiile fiecarui popor; aceasta constituie temperamentul national, care este ireductibil la oricare internationalism legislativ'.10

impotriva unui asa punct de vedere s-au ridicat juristi de mare reputatie ai timpului - vom aminti numele unora precum Lambert sau Zitelman - care au demonstrat ca toate materiile dreptului civil sunt in egala masura apte pentru comparatie.

in lucrarea sa foarte raspandita in acel timp, Lafonction du droit compare, Lambert a ales ca materie de demonstratie pentru acel "drept comun legislativ', tocmai domeniul succesiunilor, considerat drept mediul cel mai favorabil particularismului national, spre a inlatura astfel de conceptii.

intre timp dezvoltarea vertiginoasa a cercetarilor de drept civil comparat aplicat, care au facut sa nu existe capitol din dreptul civil care sa ramana in afara cercetarii comparate, au devenit cu prisosinta aptitudinea intregului drept civil de a face obiect de comparatie.

Vom semnala, in al doilea rand, o anumita diferenta in aceasta vocatie la comparatie a materiilor dreptului civil. Desi nu se poate contesta ca toate institutiile pot fi supuse comparatiei, este interesant ca acolo unde intra in joc reglementari din mari sisteme juridice diferite, comparatia poate avea loc cel mai usor tocmai in unele din acele materii socotite mai inainte de a fi refractare la comparatie, cum ar fi dreptul de familie sau statutul personal.

Intr-adevar, astfel de materii inmanuncheaza reglementari din domeniul relatiilor general-umane. Cu tot particularismul lor - in raport de traditii, clima, temperament national - diferentele dintre acestea ni se par mai mici decat cele ce afecteaza infrastructura societatii ca proprietatea, succesiunile, obligatiile si ca atare comparatia se poate desfasura aici plenar.

Un alt domeniu in care comparatia se poate realiza cu usurinta este cel al materiilor cu un pronuntat caracter de tehnicitate.

Acestea insa apartin in general dreptului comercial sau celui procesual.

Literatura juridica moderna din multe tari cauta sa estimeze aportul dreptului comparat la imbogatirea si perfectionarea dreptului civil. Dezbaterile ocazionate de implinirea a o suta de ani de existenta a Societatii franceze de legislatie comparata, consemnate in cele doua volume purtand denumirea de Livre du centenaire au putut consemna cat de important a fost acest aport intr-un insemnat numar de state. in particular, Gabriel Marty releva, intr-un studiu special consacrat acestui subiect, dimensiunile aporturilor dreptului comparat la dezvoltarea dreptului civil francez.11

Autorul s-a oprit indeosebi asupra anteproiectului de Cod civil francez si asupra modificarilor succesive suferite de legislatia franceza ca urmare a unor studii comparative orientate de preferinta spre legislatia germana, dar nu s-a limitat la domeniul legislativ ci, trecand mai departe, a cercetat modul in care dreptul comparat a inspirat importante evolutii jurisprudentiale.

Desigur, modificarile legislative sau jurisprudentiale, pe care le semnalam aici, se refera in primul rand la functia normativa a dreptului comparat. Sa mentionam insa, in legatura cu functia stiintifica, faptul ca odata ce aceste modificari au intrat in dreptul national, o serie de institutii si concepte au imbogatit patrimoniul national al stiintei dreptului civil, deschizandu-se noi orizonturi stiintei juridice nationale.

Cat priveste dreptul romanesc, vom mentiona, desigur, aportul francez si belgian reflectat de Codul civil de la 1864 si de legislatia civila antebelica.

Dreptul comercial face parte - cel putin in anumite capitole ale sale - din acele domenii in care caracterul de tehnicitate este deosebit de pronuntat, ceea ce face comparatia foarte accesibila.

Faptul a fost semnalat inca de la acelasi Congres din 1900 de marele comercialist al epocii G. Lyon-Caen:12 "Nu se va putea nega -scrie acesta - ca dreptul comercial este, in primul rand, printre ramurile de drept din aceasta categorie. Legile comerciale au drept scop general sa dea satisfactie nevoilor comertului, sa faciliteze si sa favorizeze dezvoltarea sa. Nevoile comertului, conditiile dezvoltarii sale sunt sensibil aceleasi peste tot intr-o anumita epoca. Astfel, popoarele ale caror institutii politice, sociale si religioase sunt profund diferite, au legi comerciale asemanatoare'.

Profesorul A. Otetelisanu sublinia la randul sau, ca dintre toate disciplinele juridice cea care se potriveste cel mai mult studiului de drept comparat este dreptul comercial. "Exista, in cadrul dreptului comercial, anumite materii cum sunt cele ale transporturilor aeriene, rutiere si navale, ale titlurilor de credit ori al asa-numitei proprietati industriale, care reprezinta domenii prioritare ale dreptului comparat, si in care, tocmai de aceea, s-a si realizat, in mare parte, unificarea legislatiilor'.13

in studiul sau dedicat aportului dreptului comparat la dez­voltarea dreptului comercial francez Rene Rodiere pune in lumina directiile principale in care a operat acest aport, alaturi de introducerea in dreptul national a unor norme internationale. Autorul se ocupa indeosebi de dreptul maritim; este subliniata receptarea unor institutii ale dreptului american, cum sunt contractele de leasing, franchising, factoring, care nefiind reglementate ca atare de dreptul francez, sunt practicate in temeiul vechilor reglementari ale obligatiilor din Codul comercial.14

Problema este deosebit de actuala si pentru dreptul nostru, in care tratatele de drept ale comertului international consacra pagini numeroase acestor contracte, dovada a receptarii lor ca institutii ale dreptului romanesc.

Vom mentiona, de asemenea, problema, asupra careia ne-am ocupat pe larg, aderarii tarii noastre la o serie de conventii internationale din domeniul dreptului comercial, care a avut ca efect participarea noastra la dreptul uniform creat de aceste conventii.

O alta disciplina cu un pronuntat caracter de tehnicitate, mai mare poate decat al dreptului comercial, este dreptul procesual civil.

Caracterul pronuntat tehnic al procedurii civile - scrie in acest sens Mariana Gheciu - pare a recomanda aceasta disciplina ca fiind ramura in care cercetarea comparativa ar fi cea mai lesne de realizat.15

intr-adevar, procedura judiciara este de fapt o tehnica si pe acest teren al tehnicii comparatia isi gaseste intotdeauna loc de desfasurare.

intr-o lucrare in care studiau aportul dreptului judiciar privat la dreptul comparat, Henry Solus si Roger Perrot analizau directiile in care s-au dezvoltat cele mai substantiale cercetari de drept comparat in materie.16

in mod curios, dar nu lipsit, desigur, de un oarecare temei, autorii citati mentioneaza in primul rand domeniul tehnicii legislative.

"Cand metoda de elaborare a legii de drept judiciar utilizata intr-o tara straina da rezultate bune - scriu ei - se poate presupune si spera ca se va intampla tot asa daca o metoda asemanatoare ar fi aplicata in propria noastra tara'. Se da in acest sens exemplul Codului de pro­cedura polonez din 1964 si al celui judiciar belgian din 1967 care vadesc o tehnica asemanatoare.

Cat priveste materiile care s-au dovedit cele mai propice efectuarii comparatiei, autorii citati mentioneaza teoria actiunii in justitie, a notiunii de act jurisdictional sau capitolul organizarii judiciare, atat de bogat in experiente, pozitive sau negative.


5. Dreptul comparat si unificarea legislatiilor

in literatura mai veche de drept comparat, indeosebi dinaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, functia principala atribuita dreptului comparat era aceea de a contribui la unificarea legislatiilor.

Era reflexul unei perioade in care anumiti ganditori visau inca la crearea unui "drept mondial, reglementare uniforma pe care statele o vor adopta candva de bunavoie si care va fi de natura sa elimine con­flictele de legi in spatiu si sa ridice barierele juridice existente in calea comertului international, dand drum liber capitalului international'.

Uriasele transformari social-politice petrecute pe planeta noastra dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial au fost de natura sa modifice considerabil aceste conceptii. Astazi nimeni nu mai viseaza la un drept mondial, iar unificarea legislativa, realizata, desigur, in anumite materii, nu a capatat, totusi, proportii atat de considerabile cat se credea, in ciuda apologiilor pe care i le mai fac inca unii autori.

Iata cum "marea iluzie' pe care la sfarsitul secolului trecut si in primele decenii ale veacului nostru o prezenta unificarea legislativa, s-a transformat dupa expresia lui L.J. Constantinesco, in "marea deceptie' a dreptului comparat.17

Rezultatele modeste obtinute in acest domeniu se datoreaza, in buna parte, dorintei statelor de a-si afirma suveranitatea nationala, afectata incontestabil prin adoptarea unor reglementari al caror continut se indeparta uneori considerabil de relatiile sociale, traditiile si conditiile concrete din fiecare stat care a adoptat legea unitara. Unificarea a avut succes in materii limitate, care reclama o cooperare internationala deosebit de stransa, cum ar fi protectia mediului inconjurator sau care presupun un grad ridicat de tehnicitate si in anumite regiuni geografice.

Doua remarci preliminarii se impun in aceasta problema. Prima consta in faptul ca unificarea nu este decat unul din aspectele procesului de apropiere legislativa dintre state, proces cu o arie deosebit de intensa, care are cauze variate si se realizeaza sub forme multiple.

Apropierea porneste de la simpla inspiratie, poate continua cu receptarea, atunci cand intreaga legislatie a unui stat este adoptata de altul - termenii par a fi aici identici, sugerand adoptarea unor principii comune si o anumita apropiere la nivelul conceptelor si metodelor de formulare, de interpretare si prezentare sistematica a dreptului, a reglementarilor din mai multe legislatii nationale - si terminand cu unificarea, care se realizeaza prin acceptarea si aplicarea identica a unor norme cu acelasi continut in mai multe state18.

Cea de-a doua remarca este ca, in ultima analiza, unificarea este una din expresiile functiei normative a dreptului comparat, intr-adevar, admitand ca dreptul comparat reprezinta unul din factorii cei mai insemnati ce intervin in procesul de elaborare legislativa, va trebui sa admitem tot astfel ca el intervine si in cazul unificarii. Indiferent de limitele in care se realizeaza unificarea, in masura in care aceasta are loc prin legiferare, dreptul comparat are un rol insemnat de jucat.

Iata de ce nu putem considera unificarea legislativa ca una din functiile dreptului comparat, rezumandu-ne la a o socoti ca un aspect particular al functiei normative.

Autorii care au studiat problema disting in chip intemeiat intre doua tipuri de unificari: cea interna si cea internationala.

Unificarea interna este o problema care se pune adesea, fie in cazul statelor care isi realizeaza unitatea nationala, fie in al celor federale. Ea presupune asadar, ca sistemele juridice ce urmeaza a fi unificate nu reflecta suveranitati diferite.

in primul caz se poate da exemplul Romaniei, stat care, realizandu-si unitatea nationala dupa Primul Razboi Mondial, a dobandit teritorii pe care se aplicau fie dreptul austro-ungar, fie cel rus, teritorii asupra carora a trebuit extins dreptul romanesc, sau exemplul Cehoslovaciei, stat format din teritorii pe care se aplicasera atat dreptul austriac, cat si cel ungar.

Exemple de unificare legislativa nationala intalnim insa inainte de aceasta, inca din perioada de formare a statelor nationale din Europa.

Adoptarea Codului civil francez bunaoara, la 1804, nu reprezinta altceva decat incoronarea unei opere de unificare legislativa a Frantei, care cuprindea atat cutumele, cat si reglementarile fragmentare, existente in diferite provincii ale tarii. Printre acestea sunt de mentionat Ordonantele lui Ludovic al XlV-lea si Ludovic al XV-lea, ele insele adevarate codificari in materie de drept civil, comercial sau de procedura civila, ca si unele legi adoptate in timpul Revolutiei Franceze, cu un caracter foarte cuprinzator, care au reprezentat trepte insemnate in calea unificarii legislative realizate sub Napoleon.

in Italia, unificarea legislativa a tarii (cu exceptia Venetiei luliene in care a continuat sa se aplice dreptul austriac) a fost realizata prin Codul Civil din 1865 si desavarsita mult mai tarziu, extinzandu-se pe teritoriul intregii peninsule, de-abia dupa adoptarea Codului Civil din 1942.

O situatie deosebita poate fi intalnita in statele federale. O unificare legislativa totala sau pana la un anumit nivel apare indispensabila in astfel de structuri statale, ea nepunand evident in

discutie probleme de suveranitate. Efortul legislativ se indreapta aici spre eliminarea sau limitarea conflictelor de legi ce se ivesc in conditiile circulatiei de bunuri si de persoane ce se produce in interiorul unui astfel de stat.

Problema s-a pus inca din secolul trecut in Elvetia. Din anul 1874, dupa o lunga perioada in care cantoanele s-au luptat pentru a avea deplina competenta legislativa in materie civila, puterea federala a dobandit pentru sine aceasta competenta pentru materiile capacitatii civile, comertului, tranzactiilor mobiliare, obligatiilor, proprietatii literare si artistice, urmaririi mobiliare si imobiliare. Ca urmare, in anul 1881 a fost adoptat Codul federal al obligatiilor, iar, in anul 1889, Legea federala pentru urmarirea datorilor si falimentul.

Dupa cum se poate observa, materia raporturilor de familie lipseste din aceasta enumerare. Acesta a fost domeniul in care cantoanele, tinand la particularitatile locale, au fost cele mai conservatoare, nerenuntand la prerogativele lor decat in anul 1889, cand intreaga competenta in materie de legislatie civila a fost incredintata starului federal, ceea ce a avut ca urmare adoptarea Codului Civil din 1907, act care a reprezentat unificarea legislatiei.

O alta tara in care problema unificarii legislatiei s-a pus din plin este Iugoslavia, stat compozit, inchegat dupa Primul Razboi Mondial din teritorii ce apartinusera altor state europene si care a mentinut legislatia civila, comerciala si penala a acestora. Astfel, in Serbia si Macedonia a ramas in vigoare Codul Civil sarb din 1844, in Croatia s-a aplicat in continuare Codul Civil austriac, intr-o forma anterioara unor importante novele din 1814, 1915 si 1916, pe cand in Slovenia si Dalmatia se aplica Codul austriac, in forma modificata prin aceste novele, in acelasi timp, in Voievodina ramasese in vigoare legislatia maghiara, in Bosnia si Hertegovina se aplicau concomitent dreptul islamic pentru populatia de religie mahomedana si Codul civil austriac pentru crestini, iar in Muntenegru se aplica o legislatie proprie, reprezentata de Codul Civil muntenegrean si alte acte normative.

in fata acestei diversitati legislative fara precedent intr-o tara de asemenea dimensiuni, statul iugoslav s-a dovedit neputincios. Pana la instaurarea comunismului, in Iugoslavia nu s-a realizat unitatea legislativa. De abia atunci starul socialist iugoslav a abrogat codurile enuntate si a trecut, pas cu pas, la realizarea unificarii care, evident, a devenit caduca, in momentul in care federatia a explodat.

Fosta Uniune Sovietica a reprezentat un alt exemplu de stat federal care si-a pus problema unificarii legislatiei.

Potrivit principiilor stabilite in anul 1958 s-a adoptat un sistem legislativ care, dand satisfactie competentelor legislative, consta in emiterea, la nivelul Uniunii, a unor acte denumite "bazele legislatiei unionale', care erau urmate, la nivelul fiecarei republici, de cate un Cod care avea ca temei, evident, actul unional.

in felul acesta au fost adoptate in decembrie 1961 bazele legislatiei civile, iar in 1968 bazele legislatiei asupra casatoriei si familiei, care au fost urmate de Codurile republicilor unionale.

Dupa prabusirea imperiului sovietic, "bazele unionale' si-au pierdut actualitatea, dar codurile emise in temeiul acestora au ramas, cel putin in principiu, aplicabile in continuare.

Situatia legislativa in fostele republici sovietice care au devenit independente este foarte confuza, intrucat niciuna nu a reusit pana in prezent sa adopte o noua legislatie.

Ceea ce se aplica este un amestec al vechilor legi sovietice cu acte normative recente, care au intervenit in probleme de interes major.

Necesitatea unificarii legislative a aparut cu acuitate si in Statele Unite ale Americii. Potrivit Constitutiei americane, legislatia civila si cea comerciala sunt de competenta statelor componente, imprejurare ce ar fi putut da nastere la o mare diversitate legislativa. Din aceasta cauza tendintele unificatoare s-au dezvoltat in mod sensibil, indeosebi in materia comerciala.

in acest scop, a fost adoptat un Uniform Commercial Code, in toate statele ce intra in componenta Uniunii, cu exceptia Luisianei, si a fost elaborat un proiect de lege uniforma asupra corporatiilor, adoptat de sase state: Alaska, Idaho, Kentuky, Luisiana, Tennesse si Washington.

Un alt act de acelasi tip, Uniform Negociable Instruments Set, opera unei organizatii private, American Bar Association, a avut un deosebit succes, fiind adoptat de toate statele. Mult mai putin succes au avut insa incercarile de unificare in domeniul dreptului familiei.

Proiectul legii americane asupra abandonului de familie a fost adoptat intr-adevar de 21 de state, insa proiectul asupra casatoriei  numai de doua state, cel asupra divortului de cinci state, ca si cel asupra copiilor nelegitimi.19

Astfel, cum remarca pe drept cuvant Rene Rodiere, unificarea legislativa trebuie sa fie insotita de o unificare jurisprudentiala, in lipsa careia apropierea sau chiar identitatea textelor de lege este lipsita de sens. in statele unitare, rolul de a asigura unitatea de practica ce revine curtilor supreme este, desigur, mai usor de indeplinit, in statele federale, insa, aceasta reclama crearea unor mecanisme judiciare adaptate, a caror activitate este mult mai complexa.

Deci, unificarea legislatiei in interiorul unor state ridica pro­bleme esentiale pentru asigurarea desfasurarii normale a relatiilor economice si, in general, a relatiilor sociale in acele state, unificarea legislatiei intre state independente punand in joc ideea de respectare a suveranitatii nationale, care reprezinta una din cele mai complexe si mai delicate probleme ale dreptului comparat.

intr-un studiu mult cercetat privind ceea ce el denumeste "dreptul uniform', Mario Matteucci cauta criteriile potrivit carora acesta poate fi deosebit de restul legislatiei statelor care nu au fost uniformizate:20

a)  Primul criteriu retinut de autorul italian este reprezentat de modul de formare a dreptului uniform, caracterizat printr-o elaborare colectiva, infaptuita pe baze comparatiste, la care participa toate statele ce urmeaza a-si unifica legislatiile. Desigur, autorul trebuie sa recunoasca si exceptiile pe care le reprezinta cazurile in care proiectul de lege uniforma este elaborat de un organism privat - cum ar fi UNIDROIT - sau in care, indiferent din ce motive, statele care isi unifica legislatiile adopta reglementarea unuia dintre ele.

b)  O alta trasatura ce caracterizeaza unificarea legislativa intre state, potrivit aceluiasi autor, este scopul in care este adoptata aceasta. Este vorba de intentia manifestata de a realiza, prin adoptarea legii, un anumit grad de uniformitate intre doua sau mai multe legislatii, in lipsa unei astfel de intentii pot exista, desigur, imprumuturi, receptii incomplete, influente, dar nu va putea fi vorba despre unificare.

c) Unii autori au sustinut ca un al treilea criteriu, ca dreptul uniform trebuie sa izvorasca dintr-o obligatie internationala, asumata pe calea unui acord incheiat intre statele ce-si unifica legislatia. O astfel de opinie ni se pare a limita in chip artificial obiectul dreptului uniform, lasand deoparte formele de adaptare unilaterala a normelor elaborate in comun, in scopul realizarii unificarii.

Alaturi de M. Matteucci opinam ca vointa comuna de unificare nu trebuie sa se manifeste in mod necesar intr-un acord international, caci vointa comuna de a se adopta anumite reglementari poate lipsi, fara ca prin aceasta uniformizarea legislativa sa fie mai putin reala.

Iata de ce autorul citat defineste "dreptul uniform ca fiind ansamblul dispozitiilor legislative adoptate de catre state cu vointa comuna de a se supune aceleiasi reglementari anumite raporturi juridice.'21

Sub raport tehnic, unificarea se realizeaza sub doua forme. Acestea sunt forma indirecta si cea directa.

Unificarea indirecta consta in adoptarea unui proiect de con­ventie sau de lege uniforma in cadrul unui congres sau al unei conferinte internationale. Acest proiect este supus parlamentelor participante pentru ca fiecare in parte sa-1 adopte ca lege. Astfel este, de pilda, Conventia de la Varsovia din 1929 asupra transportului aerian international.

Forma directa consta in adoptarea unor reglementari identice, fara existenta unei conventii prealabile, ceea ce se realizeaza, uneori, prin receptarea legislatiei uneia dintre statele participante de catre celelalte.

in unele cazuri reglementarile nationale urmeaza textul unor legi-model, pe care le adopta in intregime sau partial. Tehnica legilor-model, asa cum s-a aratat, prezinta avantajul ca sunt mai bine lucrate, fiind ferite de concesiile reciproce pe care si le fac de obicei partile la adoptarea conventiilor, care stirbesc adesea valoarea lor tehnica. Dezavantajul legilor-model consta in aceea ca, nefiind introduse printr-o conventie obligatorie pentru toate statele, sunt interpretate in chip diferit in fiecare din aceste state.'

Unificarea legislativa, acest ghem de iluzii si deceptii, ofera in egala masura exemple de reusita dar si de esec.

Din prima categorie face parte exemplul scandinav. Este primul si cel mai izbutit caz de unificare reusita, explicabila in mare masura prin comunitatea de moravuri, prin trecutul istoric comun - cele trei state au fost de mai multe ori unite, in formule diferite, in decursul istoriei - prin identitatea gradului de dezvoltare social-economica, in fine, prin asemanarea de limbi ce exista intre Danemarca, Suedia si Norvegia.

Unificarea s-a realizat in primul rand in materie de drept comercial si maritim, in 1880, cele trei regate au adoptat o lege unica asupra cambiei, in 1892 in materie maritima, in 1897 una asupra cecului. Ulterior, incurajate de succesul obtinut, cele trei state au trecut la adoptarea unor legi comune in materie de vanzare, asupra comisionului, asupra transporturilor. Cel de-al treilea deceniu al secolului XX a fost epoca unificarii dreptului de familie. Astfel in 1922 a fost unificata reglementarea in materie de tutela, de incheierea a casatoriei si de divort, in 1923 de adoptiune, in 1925 de efecte ale desfacerii casatoriei.

Ulterior, alte doua state nordice s-au alaturat acestei miscari de unificare: Finlanda si Islanda. Astfel, in 1929 legea finlandeza asupra casatoriei a luat de model legile uniforme din 1922 si 1925. De asemenea, mai multe legi adoptate in Islanda au urmat modelul legislatiei scandinave.

Reusita operei de unificare in tarile nordice a fost explicata de Rene Rodiere in primul rand prin temeinicia modului in care s-a procedat.23 Ea a fost pregatita prin congrese juridice periodice, care au realizat o comparatie vasta si multilaterala a sistemelor juridice in prezenta, pentru a desprinde acel tertium comparationis care sa stea la baza legislatiei unificate.24 Este de remarcat, asadar, ca in cazul statelor scandinave, nu a fost incheiat niciun tratat prealabil unificarii, proiectele fiind opera exclusiva a juristilor. La aceasta, insa, asa cum s-a precizat, se adauga vointa de cooperare dintre statele in cauza, vointa care a facut adesea ca unele dintre ele sa-si abandoneze pozitiile traditionale, in dorinta de a realiza unificarea.

in sfarsit, o ultima explicatie data de Rene Rodiere, priveste deci faptul ca legiuitorii din tarile scandinave au obiceiul de a proceda mai degraba prin standardele concepute cu un continut insuficient de­terminat, decat prin dispozitii precise, imprejurare de natura sa usureze apropierea.

Un alt exemplu de unificare legislativa care constituie una din cele mai cunoscute reusite ale incercarilor de acest fel este proiectul franco-italian de Cod al obligatiilor.

in 1916, un jurist italian de mare reputatie, Vittorio Scialoja, facandu-se exponentul dorintelor acelor cercuri economice interesate in promovarea relatiilor comerciale si a cooperarii economice italo-franceze, in eliminarea barierelor juridice ce puteau frana dezvoltarea acestora prin inlaturarea conflictelor de legi, a luat initiativa elaborarii unui proiect de cod al obligatiilor, care sa fie adoptat atat de parlamentul italian, cat si de cel francez.25

Proiectul tintea departe, el urmarind sa devina nucleul unei codificari la care sa adere toate statele europene care receptasera Codul francez, ca un fel de rezistenta impotriva tendintelor unor legislatii de a se orienta catre traditia germanica.

Pentru a-1 elabora, au fost create un comitet francez si unul italian, care, in 1919 au fost inlocuite printr-o "Uniune legislativa a natiunilor aliate si prietene', organism international la care au luat parte activa juristi romani si belgieni. Rezultatul eforturilor acestei Uniuni a fost reprezentat de proiectul comun, dar succesul s-a rezumat la atat, pentru ca niciuna din statele participante la elaborare nu au adoptat proiectul, in mod ciudat, acesta nu a fost adoptat ca lege decat in Albania, el devenind Codul civil al Albaniei antebelice si a fost luat ca baza in elaborarea Codului civil italian din 1942, in care a reprezentat cartea consacrata a obligatiilor.

Cel mai bun exemplu de esec ni-1 ofera, insa, incercarea de unificare sud-americana. S-ar fi putut crede ca nicaieri unificarea, intr-un continent care cunostea o unitate de limba si o mare asemanare in realitatile sociale si in moravuri, n-ar fi avut atatea sanse de reusita.

in plus, este de notat ca toate statele latino-americane fusesera supuse, pana la obtinerea independentei - deci, pana in cel de-al doilea deceniu al secolului al XlX-lea - legii spaniole sau celei portugheze, imprejurare care asigura un regim legislativ unitar pentru o mare parte a continentului.

Cu toate aceste conditii favorabile, rezultatele obtinute in directia unificarii au fost anemice. Totul s-a rezumat la adoptarea in 1887 a unui Cod comun de drept international privat, de catre Argentina, Chile si Paraguay, inlocuit in 1928 de asa-numitul "Cod Bustamante', adoptat, pana in 1932, de 15 state.

Vom nota, de asemenea, receptarea Codului civil chilian din 1855 si influenta deosebita pe care a avut-o "consolidarea' realizata de brazilianul Texeiro de Freitas, asupra Codului civil argentinian din 1867, a Codului civil uruguayan si a celui paraguayan din 1871, care este de fapt unul si acelasi cu Codul argentinian.

Pe de alta parte, Columbia si Ecuadorul au adoptat Codul civil chilian. Astfel, acest Cod a devenit sursa cea mai valoroasa de inspiratie in materie de legislatie civila de pe continentul sud-american si a contribuit intr-o masura apreciabila la unificarea legislativa, fara insa ca aceasta sa fi fost dusa in comun de statele in cauza.

Un caz particular in privinta unificarii legislative este format de Comunitatea Economica Europeana. Piata Comuna si-a stabilit ca un deziderat unificarea legislatiilor nationale ale membrilor sai in scopul favorizarii dezvoltarii relatiilor economice intercomunitare.

Asa cum arata L.J. Constantinesco, asa-numitul "drept comunitar' cunoaste o pluralitate de forme, explicabila prin gradul diferit de inten­sitate pe care il prezinta procesul de unificare.26

Exista mai intai o serie de cazuri in care Comunitatea Economica Europeana este competenta sa realizeze un drept uniform pentru toate statele membre, in acest domeniu ea adopta regulamente, care sunt adevarate legi comunitare, intrucat sunt aplicabile in mod direct in toate statele, fiind obligatorii in toate elementele lor. Este de precizat ca ele au adesea un caracter abstract si o importanta de ordin general.

Cel de-al doilea instrument este reprezentat de directive.

Comisia Pietei Comune a elaborat astfel de acte, care trebuie urmate de statele membre, in domenii ca dreptul muncii, dreptul fiscal, reglementarea constructiilor navale, structura intreprinderilor de transport.

Un domeniu deosebit in care opera de unificare a facut cele mai mari progrese este cel al societatilor comerciale.

Un insemnat numar de directive privesc aspecte esentiale ale regimului acestei categorii de persoane juridice, cum ar fi publicitatea societatilor cu raspundere limitata si a societatilor anonime, consti­tuirea societatii anonime si modificarea capitalului social, fuziunea societatilor anonime, structura acestor societati si organele lor, grupurile de societati, conturile anuale ale societatilor de capitaluri.

Acest efort legislativ - pe care 1-am consemnat in ordine crono­logica - urmareste crearea unui nou model de societate comerciala -asa-numita "societate europeana' - model ce va putea fi adoptat de marile intreprinderi a caror activitate se desfasoara pe teritoriul mai multora dintre statele membre ale comunitatii.27

Spre deosebire de regulamente, directivele nu sunt obligatorii pentru statele membre, nu au o insemnatate de ordin general si nu sunt aplicabile in mod direct. Ele nu leaga statele membre decat sub aspectul rezultatului scontat.

Elaborarea dreptului comunitar se face pe baze comparatiste. Normele noi isi gasesc reazemul in acel tertium comparationis rezultat din compararea legislatiilor statelor membre ale comunitatii, in acest sens, bunaoara, "Institutul de drept comparat de la Paris' a elaborat, plecand de la legislatiile celor noua state membre, un anteproiect de texte comune asupra dreptului contractelor.

Desigur, crearea dreptului comunitar este inca intr-o faza incipienta, gasindu-se, dupa expresia lui R. Rodiere, la varsta balbaielilor. Ea reprezinta, insa, unul din foarte putinele exemple de data recenta in care ideea de unificare legislativa a intreprins anumite progrese. Pentru realizarea ei, membrii comunitatii au devenit constienti de insemnatatea cunoasterii perfecte a legislatiei statelor membre si a cercetarii sale comparate.

Unul dintre domeniile in care au fost concentrate cele mai mari forte si energii in vederea realizarii unificarii legislative este dreptul comertului international. O serie de organisme internationale isi dau mana in efortul de creare a unei legislatii comerciale a coexistentei pasnice a cooperarii economice internationale, adevarata "lex mercatoria' a timpurilor moderne.

Astfel sunt Comisia Natiunilor Unite pentru Dreptul Comercial - CNUDCI sau UNCITRAL - creata pentru "a incuraja armonizarea si unificarea progresiva a dreptului comercial international', Institutul International pentru Unificarea Dreptului Privat - UNIDROIT - cu sediul la Roma, Organizatia Aviatiei Civile Internationale - ICAO -, Organizatia Interguvernamentala Consultativa pentru Navigatia Maritima - IMCO -, Birourile Internationale Reunite pentru Ocrotirea Proprietatii Intelectuale - B1RPI.

Un rol deosebit a fost jucat in aceasta materie de UNCITRAL, organism special creat de Adunarea Generala a ONU in 1976, pentru coordonarea activitatii tuturor organizatiilor care infaptuiesc opera de armonizare si unificare a dreptului comertului international, precum si facilitatea aderarii tot mai multor state la conventiile internationale, legile uniforme sau legile-model prin care se realizeaza unificarea.

La randul sau, Comisia Economica ONU pentru Europa si-a dat aportul pentru realizarea unor legislatii unificate, elaborand reforme uniforme care au facut obiectul unor conditii generale, cum ar fi cele privind furnizarea si montajul de materiale si echipament de vanzare a unor bunuri de consumatie durabile si a altor produse ale industriilor mecanice care se fabrica in serie, sau cele referitoare la introducerea clauzelor de vanzare CIF si FOB.28

Vom mentiona, de asemenea, activitatea UNIDROIT, institut infiintat la Roma dupa Primul Razboi Mondial de Liga Natiunilor si reorganizat dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Institutul are ca scop "studierea mijloacelor de armonizare si coordonare a dreptului privat intre state si grupari de state a legislatiei de drept privat uniform'.29 Domeniile in care UNIDROIT si-a indreptat in mod predilect activi­tatea sunt vanzarea internationala, dreptul transporturilor si turismului, raspunderea civila. Unul dintre obiectivele sale de seama este reprezentat de elaborarea proiectului unui cod uniform al comertului international.

Daca unificarea legislatiilor, in sensul realizarii unitatii, daca nu in ansamblul legislatiei - ceea ce ar fi de-a dreptul imposibil - cel putin in domenii de mare anvergura, cum ar fi dreptul privat, n-a obtinut, in general, succese deosebite, nu tot acelasi lucru se poate spune despre ceea ce se numeste "unificarea sectoriala', realizata in anumite domenii de reglementare, in care schimburile internationale inregistreaza o frecventa deosebita si care prezinta un caracter de tehnicitate mai accentuat.

Exemplele cele mai potrivite sunt cele privind unificarea dreptului maritim, a celui de transport aerian si a dreptului proprietatii industriale, a dreptului cambiar sau efortul de unificare a legislatiei muncii intreprins de Biroul International al Muncii.

in materie de transporturi internationale, unificarea legislatiilor a mers foarte departe.

in dreptul maritim, bunaoara, o serie de conventii privind aspecte ce abordau si asistenta in plina mare, privilegii si ipoteci, urmarirea navelor, transportul de marfuri, de bagaje si pasageri formeaza obiectul unui lung sir de conventii, pregatite aproape toate de Comitetul Maritim International, dintre care unele sunt de date relativ recente, fiind incheiate in anii 1969, 1971 si 1974.

in materia transporturilor rutiere, notam Conventia de la Geneva asupra transportului rutier de marfuri sau in cea a transporturilor aeriene, Conventia de la Varsovia din 1929.

Un interes deosebit suscita normele Organizatiei Internationale a Muncii, instrument eficace de realizare a unei unificari in domeniul reglementarii relatiilor de munca. Conferinta OIM a adoptat un numar impresionant de conventii si recomandari, cu scopul de a fi urmate de legislatiile statelor membre, pe masura ce acestea le ratifica si care au dat nastere disciplinei ce a inceput sa poarte denumirea de Drept international al muncii. Ele vizeaza aspecte din cele mai insemnate ale procesului muncii, urmarind eliminarea discriminarilor de tot felul, asigurarea unor conditii de munca corespunzatoare sau realizarea unui minim de securitate sociala pentru oamenii muncii.

Evident ca, adresandu-se unor state aflate in stadii de dezvoltare economica diferite, eficienta acestor conventii nu este identica, pentru unele state, ele neavand decat valoarea unei confirmari suplimentare a unor cuceriri legislative realizate cu mult timp inainte, in timp ce pentru altele ele fiind adevarati stimulenti ai progresului social.

Din ratificarea conventiilor naste, pentru guvernele statelor membre, asa cum arata S. Ghimpu si colaboratorii, aplicarea efectiva, pe plan intern, a normelor de drept al muncii, cuprinse in conventia ratificata, in temeiul principiului pacta sunt servanda si raportarea anuala la Biroul International al Muncii a masurilor luate pentru aplicarea efectiva a conventiilor ratificate.

Din conventiile neratificate si din recomandari ia nastere, pentru aceste guverne, obligatia de a comunica Biroului International al Muncii rapoarte prin care sa se indice starea legislatiei si a practicii administrative in relatiile respective.

Este interesant, asadar, ca unificarea legislativa este intovarasita in acest caz de masuri de control a aplicarii efective a acestei legislatii.30

Probleme de un deosebit interes se ridica in aceasta materie in legatura cu legislatiile statelor comunitatilor europene.

in cel mai profund tratat referitor la dreptul institutional al Uniunii Europene, cel al profesorului J. Bouluis arata ca relatiile dreptului comunitar cu cel national nu se reduc la un model unic. Ele comporta mai multe modalitati posibile, care depind de functia con­ferita dreptului comunitar si ale carei consecinte asupra continutului celui de-al doilea pot fi diferite. Aceste modalitati sunt: substitutia, armonizarea, coordonarea si coexistenta.

Substitutia presupune situatia in care competentele fiind puse in comun, dreptul national aplicabil nu mai poate emana de la autoritatile nationale, ci de la cele comunitare, in acest fel, dreptul comunitar se substituie unui drept national pe care autoritatile statului membru si-au pierdut competenta sa-1 edicteze.

Autorul citat arata ca intinderea substitutiei variaza dupa domenii. Ea poate fi totala, ca in cazul materiei vamale, un tarif vamal comun substituindu-se diferitelor tarife nationale. Cel mai adesea, substitutia este partiala in functie de domeniile reglementate prin tratate, a continutului material al dispozitiilor si in mod special al repartitiei competentelor cu care coopereaza.

In acest cadru, nu numai pentru ca el se prezinta formal si material ca un drept uniform, ci si pentru ca, prin ipoteza, nu exista un drept national in materie, deoarece autoritatile nationale au pierdut, prin tratate, competenta de a-1 edicta.

Drepturile nationale trebuie sa asimileze in aceste cazuri dreptul comunitar, cu toate ca grupa pe care o reprezinta dreptul comunitar pune adesea delicate probleme de integrare sau conexiune cu dreptul national.

Cea de-a doua modalitate este reprezentata de armonizare. Problema armonizarii se pune in ipoteza in care dreptul national continua sa existe, dar ii lipseste posibilitatea de a-si determina singur facilitatile. El trebuie sa se modifice si sa evolueze in functie de exigentele definite si impuse de dreptul comunitar, astfel incat diferitele sisteme nationale prezinta intre ele un anumit grad de omogenitate si de coerenta decurgand din finalitatile comune. Tratatul privitor la instituirea Comunitatii Economice Europene a consacrat operatiei de armonizare un capitol special intitulat "Apropierea legislatiilor'.

Aceasta tehnica a armonizarii a aparut, potrivit profesorului Bouluis pentru a completa efectele dreptului uniform al substituirii, a carui generalizare este imposibila, atat tehnic cat si politic. Ea se realizeaza pe cale de directive, care definesc obiectivele pe care trebuie sa le atinga sistemele nationale si mijloacele pe care trebuie sa le foloseasca.

Dar, asa cum arata profesorul francez, armonizarea este susceptibila de diferite grade, variind de la un sistem national la altul, potrivit caracterelor proprii ale acestora. Ea este o operatie lunga si dificila cu atat mai lunga si mai dificila cu cat se bazeaza pe mai putine studii de drept comparat si cu cat se aplica unui numar din ce in ce mai mare de sisteme nationale.

Cea de-a treia modalitate este coordonarea. Termenii de coordonare si de armonizare nu sunt sinonimi sub raport juridic. Daca armonizarea presupune o apropiere a drepturilor nationale in functie de obiectivele si de rezultatele impuse de dreptul comunitar, coordo­narea nu afecteaza drepturile nationale, dreptul comunitar neintervenind decat pe planul efectelor, pentru a le coordona in beneficiul subiectilor de drept care apartin mai multora dintre statele care isi coordoneaza legislatiile.

Dreptul comunitar se prezinta de asta data ca un drept suprapus care trebuie sa aiba un caracter uniform. El nu se substituie drepturilor nationale care isi conserva integritatea, ci actioneaza pentru a reduce disparitatea efectelor lor.

Exemplul cel mai bun al regulamentului comunitar al securitatii sociale, care, lasand neafectate legislatiile nationale, cauta sa asigure o modalitate unitara de calcul a timpului muncit, care se ia in consi­derare la stabilirea anumitor drepturi.

Desi nu actioneaza direct asupra drepturilor nationale, sistemul coordonarii - asa cum arata autorul citat - executa totusi o influenta, este drept, indirecta, asupra evolutiei acestora.

in sfarsit, cea de-a patra modalitate este cea a coexistentei dreptului comunitar cu cel national. Acesta presupune faptul ca dreptul comunitar si cel national sunt aplicabile concomitent atunci cand ele guverneaza acelasi obiect "dar in dimensiuni prin ipoteza diferite si cu preocupari care pot sa nu fie complet identice, astfel ca fiecare isi indeplineste functia sa proprie'.31

Un exemplu poate fi dat de dreptul concurentei. Dispozitiile continute in tratatul de la Roma cu privire la concurenta nu se substituie dispozitiilor nationale care reglementeaza concurenta.

Desigur, astfel cum arata autorul la care ne-am referit, rolul jurisprudentei in aceste conditii va creste, ea fiind cea care, in majoritatea cazurilor, arata care din cele doua reglementari este aplicabila.


Sectiunea a Il-a Scopurile practice ale compararii


l. Functia de control si orientare a metodei comparative

Compararea poate prezenta legiuitorului dovezi ca o anumita problema juridica este mai bine reglementata in ordinile juridice straine exercitand astfel o functie de informare, de orientare si de control: informeaza asupra solutiilor adoptate de legislatia straina, il orienteza pe legiuitorul national aratandu-i solutii noi sau care prezinta calitatile cautate de el, dar realizeaza si o functie de control, ingaduind legiuitorului sa verifice calitatile si defectele normei juridice nationale comparand-o cu norma, interpretarea sau explicarea respectiva din ordinea juridica straina. Aceste functii sunt complementare intr-un dublu sens. Mai intai, fiindca adesea ele sunt atat de intrepatrunse in aceeasi operatie, incat este greu sa le distingem. Apoi, fiindca ele se afla la limita functiilor teoretice si practice ale compararii. Prin ele se realizeaza trecerea compararii din domeniul teoretic in domeniul practic.

Functia aceasta pote fi exercitata, de asemenea, pe planul jurisprudential si doctrinal.

a) Functia de orientare si de control a compararii in domeniul politicii legislative

Examenul comparativ al ordinilor juridice straine le permite legiuitorilor nationali sa profite de alte conceptii, reglementari si experiente pentru a imbunatati si reforma propriul lor drept. Avantajul solutiilor straine desprinse prin comparare consta nu numai in varietatea si noutatea lor, ci si, de asemenea, in faptul ca ele au fost verificate prin aplicarea lor practica in cadrul ordinilor juridice avute in vedere.

in prezent, orice reforma legislativa este precedata de cercetari comparative. Astfel, daca legiuitorul socoteste neindestulatoare solutia sau efectele unei norme juridice nationale, compararea ii permite sa verifice cum si cu ajutorul caror solutii ordinile de drept straine au rezolvat aceeasi problema juridica. Legiuitorului, compararea ii ofera astfel posibilitati de orientare si de control foarte utile. Reformele legislative moderne recurg din ce in ce mai mult la comparare.

b) Functia de orientare si de control a compararii in domeniul politicii jurisprudentiale

Aceasta functie a aparut mult mai tarziu. "Aceasta se explica, pe de o parte, prin conceptia, din ce in ce mai mult acceptata, potrivit careia jurisprudenta constituie un izvor sui generis, dar foarte important, al dreptului national, ce face dificil de acceptat ideea ca judecatorul national poate sa recurga la comparare sau sa ia in considerare alte solutii decat acelea ale propriei ordini juridice; pe de alta parte, prin iluzia lipsei lacunelor si prin interpretarea exegetica proprie oricarei mari codificari'.32 Comparatistii germani au im­plementat prima data aceasta functie, fiind preluata ulterior de francezi si italieni.

Compararea ii poate servi judecatorului atunci cand el pro­cedeaza la interpretarea unei norme juridice sau cand norma juridica nationala prezinta lacune. Aplicarea metodei comparative de catre judecatori, ca instrument de control, este in cea mai mare parte a timpului pragmatica si schematica. Majoritatea hotararilor arata ca de obicei judecatorii se multumesc cu simple argumente comparative sau de drept strain, fara a proceda in vederea acestui lucru la o comparare sistematica. Pe de alta parte, alegerea ordinilor juridice din care se iau argumentele comparative este dictata de ratiuni apropriate, mai ales atunci'cand este vorba de functia de control exercitata in domeniul legislativ, in materie judiciara, alegerea aceasta este comandata de originea normei primite.

c)  Functia de orientare si de control a compararii in cadrul doctrinei

Acesta functie se realizeaza prin folosirea unor monografii si studii comparative privind o institutie juridica straina. Scopul urmarit este acela de pregatire doctrinara a reformele legislative sau modi­ficarile jurisprudentiale viitoare.

Compararea teoriilor juridice nationale cu teoriile echivalente straine poate indeplini o functie de control, in masura in care ea permite sa se verifice exactitatea lor. "Compararea raspunderii contractuale franceze cu raspunderea contractuala din dreptul german, bazata pe principiul culpabilitatii, si cu cea din dreptul englez, care este stricta si care se intemeiaza practic pe o garantie, dovedeste dualitatea sistemului francez, fundamentat pe ambele principii in acelasi timp. Pe de o parte, si in ceea ce priveste obligatiile de mijloace, sistemul francez se inte­meiaza pe principiul culpabilitatii. Culpa, distincta de neexecutare, este necesara pentru a stabili raspunderea debitorului, la fel cum proba lipsei culpei il exonereaza. Principiul culpabilitatii si efectele sale sunt aici aceleasi ca in dreptul german. Pe de alta parte, si in ceea ce priveste obligatiile de rezultat, sistemul francez se bazeaza pe o raspundere stricta, ca in dreptul englez, unde simpla neexecutare stabileste raspun­derea debitorului, iar proba lipsei culpei nu il elibereaza, in dreptul german, aceste efecte nu mai pot fi explicate de principiul culpabilitatii, ci de cel al unei raspunderi fara culpa. Prin compararea celor trei sisteme de raspundere contractuala si a principiului culpabilitatii in dreptul german si francez, se poate preciza pozitia exacta a sistemului francez fata de celelalte doua si se poate dovedi cat de inexacta este opinia autorilor ce cred ca sistemul francez al raspunderii contractuale este unitar si, mai ales, ca el se bazeaza doar pe principiul culpabilitatii Dovedind ca efectele aceluiasi principiu sau ale aceleiasi teorii, pe care se bazeaza doctrinele celor doua ordini juridice, nu sunt identice, compararea poate exercita o functie de control'.


2. Rolul metodei comparative cu prilejul elaborarii si inter­pretarii tratatelor internationale

Realizarea unui tratat international presupune, pe de o parte, implicarea factorului politic, iar pe de alta parte, negociatorii sunt obligati sa opereze cu notiuni juridice ce fac parte din ordini juridice diferite.

Nevoia de a recurge la comparare cu ocazia elaborarii tratatelor este subliniata nu numai de disparitatea notiunilor juridice, ci si de tot felul de diferente materiale si de probleme specifice proprii fiecarei ordini juridice.

Cu prilejul elaborarii tratatelor compararea trebuie sa indepli­neasca doua obiective.

Primul obiectiv este ca in urma realizarii compararii dintre sistemele juridice ale tarilor semnatare ale tratatului compararea trebuie sa precizeze care sunt "valorile' care trebuie sa devina drept pozitiv si care trebuie sa fie "valori comune' ale statelor membre.

Al doilea obiectiv al metodei comparative in acest domeniu este de a afla si prezenta solutiile pe care ordinile juridice ale statelor membre, precum si cele ale statelor terte, le propun pentru aceeasi problema, si de a o alege pe aceea care raspunde cel mai bine continutului tratatului. Metoda comparativa joaca, in acest domeniu, rolul pe care ea il joaca in materie de politica legislativa sau jurispru-dentiala. "De altfel, pentru tratatele internationale ca si pentru politica legislativa, alegerea unei anumite solutii, sau elaborarea unei solutii combinate, iese din domeniul compararii propriu-zise, si reintra in domeniul folosirii rezultatelor pe care ea le-a desprins. Aceasta alegere, referindu-se la termenii desprinsi de metoda comparativa, reprezinta, in realitate, o decizie de natura politica'.34

Metoda comparativa are un rol esential in interpretarea tratatelor internationale.

Atata vreme cat tratatul nu se intemeiaza pe un sistem de notiuni proprii, compararea reprezinta o metoda indispensabila pentru a realiza o interpretare gramaticala. Daca trebuie definit sensul unei anumite notiuni juridice dat fiind ca aceasta notiune se bazeaza pe acordul partilor contractante, trebuie atunci stabilit mai intai care este semnificatia acestei notiuni in ordinea juridica a statelor semnatare pentru a se vedea apoi ce s-a urmarit prin introducerea acestei norme juridice in tratatul respectiv.

Probleme deosebite apar in cazul in care exista lacune legislative in momentul aplicarii practice a tratatului. "Prima intrebare este daca judecatorul este efectiv competent sa umple lacunele. O prima conceptie se bazeaza pe ideea ca tratatul nu contine decat regulile juridice pe care el le stabileste in mod expres. Interpretarea va fi in chip necesar restrictiva iar judecatorul national va avea dificultati sa se sprijine pe propria sa ordine de drept ca sa umple lacunele, intr-o alta opinie, se admite ca tratatul a reglementat in mod tacit toate situatiile si toate cazurile implicate de alte dispozitii, de continutul si de scopul tratatului, in realitate, ambele conceptii sunt acceptabile. Aplicarea uneia sau alteia, in cazul concret, depinde de natura si de continutul tratatului. De asemenea, aceste doua elemente sunt cele care indica rolul pe care compararea il poate juca pentru a umple lacunele intr-un caz sau altul'.35

Trebuie subliniat faptul ca, compararea nu poate juca niciun rol atunci cand continutul si natura tratatului permit umplerea lacunelor cu ajutorul notiunilor si principiilor dreptului national, iar cand natura si continutul tratatului permit umplerea lacunelor printr-o interpretare teleologica, adica intemeiata pe scopul tratatului, compararea poate juca un rol subsidiar. In ipoteza aceasta, ea permite sa se evite umplerea lacunei printr-o norma juridica ce este straina ordinilor juridice nationale, norma greu de adaptat sau care are putine sanse de a fi aplicata in mod general.


Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate QReferat.com Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }