Drepturile omului - notiune si natura juridica

Drepturile omului - notiune si natura juridica

Drepturile omului reprezinta un concept filosofic, o condensare a tot ce a produs ca esenta filosofia umanista din antichitate si pana in prezent[1]. Omul, ca fiinta rationala, nascuta libera, ca masura a tuturor lucrurilor, considerat ca scop si niciodata ca mijloc, reprezinta valoarea suprema pe care ar trebui sa se concentreze tot ce inseamna scopuri ale societatii organizate politic in stat.

Istoria drepturilor omului nu este istoria unui mars triumfal, este istoria unei lupte, lupta pentru respectarea demnitatii umane de catre autoritatile statului. In aceeasi idee, Preambulul Declaratiei revolutiei franceze a drepturilor omului si cetateanului din anul 1789 proclama ca "ignorarea, uitarea si dispretul drepturilor omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor publice". Un secol si jumatate mai tarziu Declaratia Universala a Drepturilor Omului din anul 1948 retine ca "ignorarea si dispretuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie ce revolta constiinta oamenilor", astfel ca "este esential ca drepturile omului sa fie protejate printr-un sistem juridic pentru ca omul sa nu fie constrans, ca ultim recurs, la revolta impotriva tiraniei si opresiunii". Asadar, doua documente fundamentale in materia drepturilor omului, unul intern, cu valoare universala, celalalt adoptat de o organizatie internationala cu vocatie universala, pun in evidenta importanta covarsitoare a acestor drepturi pentru dezvoltarea societatii omenesti .

Notiunea juridica de "drepturi ale omului" cunoaste doua acceptiuni in ordinea de drept .

A. In primul rand face referire la dreptul obiectiv al drepturilor omului , adica totalitatea instrumentelor internationale care consacra si protejeaza asemenea drepturi, precum si a mecanismelor institutionale de garantare a lor.

B. In al doilea rand atunci cand evocam "drepturile omului" avem in vedere si intelesul de drepturi subiective, conferite unui anumit titular.

A. In ceea ce priveste prima acceptiune trebuie retinut ca Dreptul international al drepturilor omului este o ramura a dreptului international public, al carui obiect este studiul raporturilor dintre oameni, studiu ce-si fixeaza ca punct de referinta demnitatea umana, determinand drepturile si facultatile, care, in ansamblu, sunt necesare pentru inflorirea fiecarei personalitati umane[5].

Facem insa urmatoarea precizare: Dreptul international al drepturilor omului protejeaza fiinta umana in timp de pace, in timp ce pentru situatiile de conflicte armate, se activeaza normele Dreptului international umanitar, o alta ramura a dreptului international public, care are ca obiect protectia fiintei umane impotriva efectelor conflictelor armate, de exemplu, protectia femeilor si a copiilor, protectia ziaristilor in misiuni periculoase in zone de conflict armat, prevenirea si reprimarea crimelor de razboi, interzicerea sau limitarea utilizarii unor arme, etc.[6]

B. Referitor la cea de-a doua acceptiune, si anume la situarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, in categoria drepturilor subiective, aratam ca aceasta se impune in mod firesc, intrucat aceste drepturi si libertati sunt prerogative conferite de lege subiectului titular de a adopta o anumita conduita si de a pretinde altora desfasurarea unei conduite corelative adecvata dreptului sau, ceea ce nu reprezinta altceva decat definitia dreptului subiectiv. Se poate spune asadar, ca, de fapt, drepturile subiective ale omului definesc pozitia acestuia in raport cu puterea publica.

Dar, inainte de a fi drepturi subiective, o parte a drepturilor omului sunt drepturi naturale[7].

Drepturile naturale exprima ideea ca oamenii sunt indreptatiti sa exprime anumite cerinte sau pretentii, a caror legitimitate si justificare decurge doar din natura lor umana, din conditia de a fi umani, si care nu sunt pur si simplu produsul legilor sau al unor aranjamente sociale[8].

Este firesc sa afirmam, in acest caz, ca titularii acestor drepturi sunt indivizii, ca fiinte umane, indiferent de apartenenta lor juridica la un stat, asa incat acestia pot fi cetateni, rezidenti nationali sau straini, titulari ai unui drept de sedere pe teritoriul unui stat sau chiar rezidenti ilegali.

Teoria drepturilor naturale se fundamenteaza pe ideea ca exista drepturi care se situeaza in afara istoriei si a timpului, ca ele se manifesta intr-o ordine anterioara - din punct de vedere logic - sistemului normativ juridic. Asadar drepturile omului existau chiar inainte de aparitia lor in planul ideilor, apoi au fost preluate in cadrul luptei politice, deci au devenit obiect al unei ideologii politice, pentru ca in cele din urma sa fie transpuse in norme de drept[9].

Principiul fundamental al teoriei drepturilor naturale este ca o actiune sau un comportament este corect numai daca respecta drepturile fiecarei persoane. Pentru evaluarea morala a corectitudinii comportamentului este lipsit de relevanta daca, prin respectarea acestor drepturi individuale este sustinuta valoarea binelui si este evitat raul. Fiecare individ este indreptatit sa faca propriile sale alegeri privitoare la modul in care vrea sa traiasca, cu conditia ca acelasi drept sa nu fie refuzat celorlalti. Drept urmare, in teoria drepturilor naturale nimeni nu are vreo datorie (obligatie) fata de sine. Nici macar prezervarea propriei vieti nu este o datorie fata de sine si de aceea suicidul nu este condamnat pe aceste temeiuri. Este adevarat ca John Locke condamna suicidul, dar nu pentru ca ar duce la o prezumtiva violare a unei obligatii pe care fiecare individ o contracteaza fata de sine, ci mai degraba pe temeiul violarii dreptului de proprietate pe care-l are Dumnezeu fata de viata individului[10].

Imaginea globala despre moralitate pe care o contureaza teoria drepturilor naturale este una negativa: a nu viola drepturile celorlalti este suma tuturor cerintelor si obligatiilor morale. Iar la randul lor, drepturile naturale respective, pe care nu ne este ingaduit sa le incalcam, sunt ele insele, in mod preponderent, drepturi negative. Dreptul la viata, de pilda, este doar dreptul de a nu fi ucis, nu si complementarul sau pozitiv, de a ni se furniza de catre ceilalti, mijloacele necesare prezervarii si intretinerii vietii. Nu exista o datorie (obligatie) de a ajuta pe ceilalti (exceptand obligatiile care rezulta din relatiile de paternitate sau de maternitate), ci numai o obligatie de a nu vatama pe ceilalti. Desigur, din punct de vedere moral este admirabil sa-i ajutam pe ceilalti, dar aceasta nu este in sens strict o obligatie si, drept urmare, statul nu poate sa-i constranga in mod legitim pe indivizi sa se ajute intre ei.

Cum se poate insa argumenta validitatea si veridicitatea unei asemenea teorii pentru cei care contesta existenta drepturilor naturale?

Un prim argument, insa fara valoare juridica ar putea sa fie reprezentat de convingerea oamenilor ca poseda drepturi "naturale" in calitatea lor de fiinta umane, si nu ca urmare a consacrarii prin legi a acestora. Nu este insa un temei suficient, pentru ca justificarile unui asemenea argument sunt de natura pur subiectiva.

Un al doilea argument ar fi ca nici un sistem social, nici un regim juridic nu se poate justifica prin sine. Sa presupunem pentru a avansa in demersul nostru ca nu exista nici un drept natural , ca toate drepturile sunt generate de structura juridica si de cutumele societatii.

Este un fapt indubitabil ca oamenii au puternice sentimente morale de contestare a oricaror norme, reguli sau constrangeri sociale, daca acestea sunt opresive sau lipsite de un fundament justificativ legitim. In situatiile de acest fel oamenii simt ca drepturile individuale fundamentale care le apartin au fost violate, desi ipotetic, astfel de drepturi, care nu-si au originea in dreptul pozitiv, istoric, al societatii, sunt respinse de catre legea existenta si de catre reprezentantii autoritatii statului. De aici decurge concluzia ca sursa acestor drepturi fundamentale, care transced setul drepturilor sanctionate de catre dreptul pozitiv al societatii si care nu sunt captate de catre "tabela" acceptata a drepturilor pozitive ale indivizilor, este independenta de sursa drepturilor consacrate de legile societatii[12].

Un alt aspect care trebuia analizat in cadrul acestei sectiuni este problematica intemeierii drepturilor[13]. Trecand in revista solutiile semnificative in aceasta privinta retinem urmatoarele:

a) drepturile sunt fundamentate pe conceptul ca subiectii lor au senzatii si ca urmare poseda capacitatea de a suferi. Drepturile individuale actioneaza, in acest caz ca un scut protector care trebuie sa minimizeze suferinta indivizilor[14].

b) drepturile sunt indicatorul unei valori intrinseci, care nu fluctueaza ca urmare a modificarii conditiilor sociale, morale, juridice si, indiferent cat de reprobabil moral ar fi comportamentul unor oameni, ei trebuie tratati ca membri care au o valoare distinctiva intrinseca prin care apartin unei ordini morale.

c) drepturile survin pe conceptul de demnitate umana.

Pentru ca in cadrul drepturilor omului, notiunea de demnitate umana este esentiala, caci ea apare, prin excelenta, ca un "principiu matrice"[15] care constituie soclul drepturilor fundamentale vom analiza mai indeaproape aceasta notiune.

Demnitatea umana a irigat intotdeauna filosofia drepturilor omului[16], chiar daca acest concept poseda o anumita autonomie in raport de drepturile omului pentru ca acestea din urma induc o valorizare a demnitatii omului, in timp ce demnitatea desemneaza omul in calitatea sa de a apartine umanitatii.

Proclamarea demnitatii umane ca baza a sistemului juridic creeaza premisele intelegerii omului ca fiinta universala, debarasata de prejudecatile credintei, rasei, etniei, conditiei sau pozitiei sociale, deschizand drumul liberalismului si umanismului[18].

Conceptul de demnitate umana este analizat ca unul metajuridic, si nu juridic, deoarece demnitatea trebuie privita ca valoare si nu ca drept. Astfel, apararea demnitatii umane ca valoare suprema va deveni un obiectiv constitutional, in timp ce drepturile sunt doar consecintele concrete ale acestei valori: dreptul la viata si la integritate fizica si psihica, dreptul la libertate si siguranta, etc.[19]

Continutul demnitatii este in aceste conditii cu necesitate, fluid si imprecis, fiind preferabil ca el sa nu fie definit si astfel limitat. Valoarea demnitatii ar fi de vector al interpretarii drepturilor si libertatilor fundamentale, ea nefiind astfel un drept sau o libertate. Transformarea demnitatii intr-un concept juridic nu este preferabila, chiar daca ea ar fi doar aparent securizata, deoarece s-ar putea preta ulterior la orice interpretare[20].

d) drepturile se bazeaza pe rationalitate. Natura proprie umanului este rationalitatea, caci spre deosebire de specii de animale, comportamentul oamenilor nu este controlat in intregime de instinctele lor naturale. Echipamentul lor genetic lasa un spatiu larg unor actiuni care nu sunt conditionate sau determinate cauzal prin natura lor biologica. Oamenii trebuie sa se foloseasca de capacitatile superioare ale mintii lor pentru a rezolva probleme, a lua decizii, a actiona in circumstante diferite si a supravietui. O creatura non-umana poate supravietui folosindu-se in mod exclusiv de capacitati instinctive innascute. Oamenii pot supravietui numai folosindu-se de mintea lor. Drept urmare, fiecare individ are un drept natural, inalienabil de a se folosi intr-un mod neconstrans de mijloacele acestea vitale mintale de supravietuire si de dezvoltare a capacitatilor sale innascute sau dobandite.

In continuare vom proceda la cateva precizari terminologice. Studiul declaratiilor si conventiilor internationale, al actelor normative interne si al doctrinei conduce la observatia ca se utilizeaza frecvent termenii: 'drepturile omului' si 'libertatile omului'. In aceasta situatie se pune intrebarea: exista, din punct de vedere juridic, deosebiri intre drept si libertate?

Intr-o prima opinie s-a sustinut ca cele doua notiuni nu se afla pe acelasi plan, fiind distincte. In acest sens libertatea este conceputa ca o putere de a actiona sau de a nu actiona, toate libertatile fiind libertati publice prin aceea ca ele intra in dreptul pozitiv atunci cand statul le consacra in sistemul national de drept. Notiunea de drepturi ale omului are o semnificatie mai larga deoarece ea rezulta din teoria dreptului natural potrivit careia omul, tocmai pentru ca este fiinta umana are un ansamblu de drepturi inerente naturii sale, nefiind important daca dreptul pozitiv le consacra sau nu. Astfel, libertatile publice ar corespunde acelor drepturi ale omului pe care un stat le recunoaste in sistemul sau de drept.

Opinia la care achiesam este insa ca, din punct de vedere juridic dreptul este o libertate si libertatea un drept[23], ambele expresii desemnand, la modul cel mai general, facultatea, capacitatea omului de a face sau de a nu face ceva. Utilizarea ambilor termeni pentru a exprima acelasi concept are o explicatie istorica. Astfel, la inceput, in legatura cu statutul fiintei umane, s-a pus problema libertatilor, ca exigente ale individului in opozitie cu autoritatile publice. Respectarea libertatilor presupunea din partea autoritatilor o atitudine generala de abtinere, adica de a nu impiedica exercitarea libertatilor. Evolutia politica si sociala a facut sa devina evidenta necesitatea ca autoritatile publice sa depaseasca atitudinea de abstentiune si sa treaca la atitudinea activa, de actiune, pentru a face posibila realizarea anumitor libertati cetatenesti. S-a ajuns astfel la sintagma drept al omului , care implica obligatia statului nu numai de a proteja libertatile, dar si de a actiona pentru a asigura cetateanului posibilitatea reala de a-si exercita anumite libertati.

Cu toate ca, din punct de vedere juridic, exista deci sinonimie intre drept si libertate, concluzionam ca libertatea pune accentul pe neinterventia statului, pe cand dreptul accentueaza obligatia statului de a actiona pentru a crea conditiile necesare exercitarii anumitor libertati[24].

Unele explicatii comporta si expresiile 'drepturi ale omului' si 'drepturi ale cetateanului'. Cu toate ca sunt intr-o stransa corelatie, acestea nu se confunda. Expresia 'drepturile omului' evoca, dupa cum am aratat, drepturile fiintei umane, ca fiinta inzestrata cu constiinta, ratiune si vointa, fapt ce-i confera drepturi naturale inalienabile si imprescriptibile, dincolo de organizarea statala a societatii. Daca avem insa in vedere societatea organizata in stat, din punct de vedere juridic omul se prezinta in trei ipostaze: cetatean, strain sau apatrid. Pe planul realitatilor juridice interne omul devine cetatean, adica o fiinta umana integrata in sistemul socio-politic al statului respectiv. Drepturile sale sunt proclamate si asigurate prin legea statului caruia apartine, sub denumirea de drepturi (libertati) cetatenesti. Realitatea statelor contemporane demonstreaza ca doar cetatenii unui stat beneficiaza, ca principiu, de toate drepturile prevazute in Constitutie, strainii si apatrizii beneficiind doar de drepturile considerate inalienabile fiintei umane.

Asadar, regasim pe de o parte drepturile omului, ca o institutie de drept international, ca sursa de reguli juridice stabilite de comun acord de catre state pentru protectia fiintei umane[25], iar pe de alta parte drepturile cetateanului ca institutie de drept intern, care insumeaza normele ce reglementeaza statutul juridic al cetateanului.

Insa, existenta principiul universalitatii in materia drepturilor si libertatilor fundamentale face ca omul sa prevaleze asupra cetateanului.

Avand in vedere cele prezentate, putem intelege motivele pentru care definirea drepturilor fundamentale ale omului este o problema controversata si larg dezbatuta in literatura de specialitate. Incercand o sinteza a opiniilor dominante exprimate in doctrina, care se bazeaza pe realitatile evidente ale practicii statelor actuale, definim drepturile si libertatile fundamentale ale omului ca fiind acele drepturi subiective, esentiale pentru viata, libertatea si demnitatea acestuia, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitatii umane, care sunt recunoscute si garantate prin acte internationale si prin Constitutii

Trebuie subliniat faptul ca, pentru a fi puse in valoare, drepturile omului trebuie sa se bucure de o anumita sanctiune juridica. Or, aceasta rezulta numai din depasirea stadiului de deziderat si cuprinderea lor in reglementari interne si internationale, oricare ar fi domeniu de aplicare al acestora in spatiu si forta lor juridica (poate fi vorba de o simpla declaratie solemna ca in Declaratia Universala a Drepturilor Omului sau, dimpotriva, elaborarea unui mecanism jurisdictional international de control al drepturilor garantate, ca in cazul Conventiei Europene a Drepturilor Omului).

Subliniem faptul ca drepturile omului nu sunt conferite de normele juridice internationale in materie, ci ele sunt numai recunoscute, afirmate de acestea[28].

In ceea ce priveste indatoririle[29] individului foarte putine norme juridice internationale fac referire la acestea, ele reprezentand o chestiune marginala pentru dreptul international, lipsita de consistenta juridica, ramanand, cel putin la actuala etapa de dezvoltare a dreptului international, un simplu deziderat moral . In schimb la nivel intern au o pondere insemnata, dat fiind interesul direct al statelor de a stabili obligatiile cetatenesti.

Asadar, transpus in planul preocuparilor juridice, conceptul de drepturi ale omului desemneaza mai intai drepturi subiective ale omului care definesc pozitia acestuia in raport cu puterea publica, dar el devine o veritabila institutie juridica, un ansamblu de norme juridice interne si internationale care au ca obiect de reglementare promovarea si garantarea drepturilor si libertatilor omului, apararea acestuia impotriva abuzului statelor.