QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate drept

Aplanarea (solutionarea) pasnica a disputelor (litigiilor)








Aplanarea (solutionarea) pasnica a disputelor (litigiilor)

Conform art. 2(3) a Cartei Natiunilor Unite, toti membrii trebuie sa-si aplaneze disputele internationale prin mijloace pasnice astfel incat pacea si securitatea internationala, si justitia nu sunt puse in pericol. In timp ce aceasta obligatie se adreseaza membrilor Organizatiei, nu exista indoiala ca acest principiu  este unul din obligatiile centrale ale dreptului international pe care fiecare stat trebuie sa il respecte. (Folosirea Legala a Cazului de Forta (Masura Provizorie) Yogoslavia v Belgia etc.  (1999) 39 ILM 950). Este omologul natural al interzicerii folosirii fortei si poate de asemenea dobandi statutul de jus cogens. Rezolutia in forta a disputelor, folosirea fortei de catre un stat pentru impunerea vointei proprii asupra altui stat, este acum in mod legal invechita si obligatia de a aplana disputele prin mijloace pasnice este corolarul acesteia.



Scopul exact al obligatiei este, cu toate acestea, ca statele trebuie sa-si aplaneze disputele intr-un mod pasnic si nu doar ca ele sa-si aplaneze disputele. Cu alte cuvinte, nu exista o regula generala care sa ceara unui stat sa-si aplaneze plangerile (doleantele, revendicarile). Mai degraba, regula este ca daca un stat decide sa aplaneze, aceasta trebuie facuta intr-o maniera pasnica. Dupa cum vom vedea, absenta unei obligatii generale pentru aplanarea disputelor se reflecta in faptul ca jurisdictia Curtii Internationale de Justitie (si a multor alte tribunale) nu este obligatorie.

Un stat nu poate fi obligat sa cedeze (sa se supuna) o disputa cu un alt stat unei terte parti pentru aplanare decat daca nu si-a dat acordul intr-o forma sau alta. Singura exceptie la aceasta este obligatia din Art. 33 a Cartei pentru aplanarea disputelor care sunt probabile sa puna in pericol pacea si securitatea internationala. In plus, obligatia de a aplana disputele intr-un mod pasnic este valabila doar pentru disputele internationale. Nu exista o regula explicita in dreptul international care sa ceara unui stat sa-si aplaneze plangerile interne intr-un mod pasnic. Un stat poate, de aceea, sa foloseasca forta in relatiile lui cu proprii cetateni, pe teritoriul propriu, supus doar limitarilor impuse de legea drepturilor omului, sau altor obligatii specifice, cum ar fi conditiile unei rezolutii obligatorii ale Consiliului de Securitate. In schimb, este de asemenea clar ca o disputa poate fi „internationala” chiar daca partile (sau unele dintre ele) nu sunt state. Exemple recente  sunt disputele dintre Musulmanii Bosniaci, Sarbi si Croati si disputele dintre grupurile rivale din Sudan. In consecinta, obligatia de aplanare pasnica a disputelor determina (cauzeaza, contine) toate disputele care apar in plan international, inclusiv cele apreciate in capitolul anterior provenite (aparute) intre state si o firma straina peste un contract internationalizat (e.g. Texaco v Libia (1977) 53 ILR 389).

Este vital ca obligatia de aplanare pasnica a disputelor (ar trebui) sa fie sprijinita prin mijloace (scopuri) practice. De fapt, dreptul international cunoaste multe metode de aplanare a disputelor si este important sa reamintim faptul ca in acest proces Curtea Internationala de Justitie joaca doar un rol minor. Exista multe alte tribunale – internationale, regionale si bilaterale care rezolva disputele „judiciare” la fel de bine  precum cateva moduri in care disputele pot fi rezolvate „diplomatic”. In timp ce nu exista stabilite criterii prin care sa se identifice un mijloc „judecatoresc” al aplanarii, in general acesta este luat pentru a intelege aplanarea unei dispute conform dreptului international, de obicei de catre o terta parte, rezultat care este un cadru legal pentru adversari. Numarul in crestere a cazurilor aplanate de catre Tribunalul International pentru Dreptul Marii (ITLOS) este un bun exemplu cum sunt stabilite Panouri Arbitrale sub auspiciile Curtii de Arbitrare Permanenta. Oricum, chiar in modurile de aplanare a disputelor care sunt in esenta „diplomatice”, dreptul international nu este irelevant. In negocierile directe, de exemplu, fiecare parte va avea o baterie de principii legale cu care sa sprijine argumentele sale economice si politice. Prin urmare, nu trebuie gandit ca oricare dintre diversele (diferitele) metode de aplanare a disputelor (litigiilor) sunt in exclusivitate „judecatoresti” sau „diplomatice”. Dreptul international va juca un rol in ambele, variind de la a fi singurul criteriu inaintea ICJ (Curtii Internationale de Justitie) la una din mai multe (in) „negocieri” si „mediere”. Similar, nu exista metoda exclusiva prin care orice disputa, sau orice aspect al sau trebuie sa fie rezolvat, dupa cum s-a vazut prin mai multe metode specificate in Conventia Dreptului Marii din 1982. In practica, mijloacele de aplanare a litigiilor (disputelor) sunt cumulative si ele nu actioneaza izolat.

1 Negociere

            Precum in legea interna (nationala), cea mai comuna metoda de aplanare este negocierea directa intre parti. Aceasta „metoda” se explica pentru marea majoritate a aplanarilor (intelegerilor) intre state si pare sa fie cea mai preferata. Nu exista stabilita nici o procedura pentru negocieri si aceasta pot fi la o lungime de brat sau fata in fata. In mod necesar, orice aplanare negociata va fi din punct de vedere juridic doar daca aceasta va fi vointa partilor, si apoi va putea fi inscrisa intr-un tratat. Altfel, termenii intelegerii pot fi inregistrati intr-un schimb de note sau un memorandum diplomatic care nu au nici un efect juridic dar evident, avand eficienta unei solutii practice la o problema. Mai mult, in timp ce dreptul international poate juca o parte importanta in negocierile dintre parti, ca in cazul disputei dintre Congo si Uganda privind presupusele acte de agresiune si interventia din 1999/2000, este clar ca atat considerentele politice cat si cele economice si sociale sunt deasemenea importante. Acest lucru nu este surprinzator, avand in vedere ca dreptul international nu functioneaza intr-un vid. Negocierile directe intre parti permit statelor in cauza sa ajunga la o solutionare, avand in vedere toate elementele, printre care dreptul international poate fi unul.





Ocazional, un stat poate fi capabil sa aiba la baza negocierilor sale amenintarea cu actiunea in justitie. Aceasta nu este la fel de puternica precum o arma de foc, din cauza absentei obligatiei judiciare de aplanare a disputelor. Cu toate acestea, in cazul in care sunt disponibile, amenintarea sau realitatea aplanarii judecatoresti poate fi folosita pentru cristalizarea unei probleme intre state si impune o rezolutie. Totusi, se intalneste adesea cazul in care nici o parte nu doreste a folosi mijloace judecatoresti tocmai datorita focalizarii inguste pe care aceasta o implica. S-a sugerat, ca odata ce un stat a intrat voluntar in negocieri, este obligatoriu in cadrul unei obligatii legale de a negocia cu buna-credinta. Daca acest lucru ar fi o regula de drept international, se pare ca ar solicita statelor sa actioneze cu onestitate si responsabilitate, si sa faca o incercare autentica de a atinge solutionarea (aplanarea). Nu ar insemna ca ei trebuie sa solutioneze litigiul, dar ca ei trebuie sa fi facut o incercare pe care sa o trateze cu buna-credinta. in realitate, aceasta obligatie este, probabil, prea vaga pentru a avea o valoare practica, desi este necesar sa fie amintit faptul ca este foarte posibil pentru state sa creeze legaturi intre ele prin tratate, pentru a proceda la negocieri ar trebui sa apara un conflict (vezi Conventia Dreptului Marii 1982) si s-ar parea ca nu este atat o obligatie legala de a negocia si, probabil, o obligatie de a face eforturi autentice rezonabile pentru a ajunge la o solutie.

2 Mediere si bunele oficii

            Cu toate ca este foarte posibil sa se distinga de mediere si bunele oficii de negociere, in practica, sunt foarte mult o parte din acelasi proces. 'Bunele oficii' sunt un prealabil (preliminar) la negocierea directa intre aceste parti. Persoana care isi ofera “bunele oficii” - de obicei neutru si de incredere de catre ambele parti – va incerca sa convinga partile sa negocieze. Astfel a fost sarcina secretarului de stat american, Alexander Haig, in zilele in care Regatul Unit a reocupat insulele Falkland, si care a fost deasemenea rolul ONU  si OUA in disputa dintre Congo si Uganda. Medierea este pur si simplu o continuare a acesteia, si de multe ori mediatorul va fi persoana care a adus initial partile impreuna. Un mediator este o persoana, din nou, aprobata de catre ambele parti, care ia parte la negocieri si a carui sarcina este de a sugera in termeni de o intelegere si pentru a incerca sa se ajunga la un compromis intre cele doua puncte de vedere opuse. In ultimii ani, Secretarul General al ONU si-a oferit 'bunele oficii' intr-o varietate de situatii si a fost dus la mediere in cazul in care partile au convenit impreuna. Un exemplu a fost disputa dintre Uniunea Sovietica, Pakistan si Afganistan in ceea ce priveste prezenta trupelor sovietice pe teritoriul celui din urma. O functie similara pare sa fi avut UE si ONU 'solii pacii' in ceea ce priveste conflictele din fosta Iugoslavie.

 

3 Ancheta (investigare)

            Utilizarea unor comisii de ancheta este de cele mai multe ori destinata sa stabileasca de fapt o baza pentru reglementarea (solutionarea) intre state. Partile intr-un litigiu vor cadea de acord sa sesizeze la un organism impartial, a carui sarcina este de a produce constatarea impartiala a faptelor. Depinde apoi de parti sa negocieze un acord pe baza faptelor. In timp ce este destul de rar cazul in care partile sa fie de acord sa fie obligate legal pentru a accepta concluziile unei astfel de ancheta, in practica este la fel de rar sa fie ignorate concluziile lor. Comisia de ancheta este inestimabila in sistemul prezent al dreptului international in care nu exista un instrument de constatare obligatorie a faptelor si unde, in realitate, multe dispute sunt compuse de simplu adevarul ca nici una dintre parti nu este pregatita sa accepte alte versiunea evenimentelor celeilate parti.

4 Reglementarile ONU

ONU dispune de o varietate de metode institutionale si informale prin care statele pot aplana disputele. Evident, “bunele oficii” ale Secretarului-General si solutionarea judecatoreasca de catre Curtea Internationala de Justitie (o institutie a ONU) cad in aceasta categorie. (Acestea sunt tratate separat – vezi 2 si 8)







 

4.1 Adunarea Generala

Adunarea Generala are o larga autoritate sa faca recomandari pentru aplanarea conflictelor. Subiect al primatului in Consiliul de Securitate in probleme de amenintare sau incalcare la adresa pacii, Adunarea poate recomanda masuri pentru aplanarea pasnica a oricarei situatii indiferent de origine, care considera probabilitatea de a afecta bunastarea si prosperitatea printre natiuni (Art. 14 Carta Natiunilor Unite). Oricum, precum marea majoritate ale rezolutiilor Adunarii Generale, aceste recomandari nu obliga din punct de vedere juridic si Adunarea nu are puterea sa creeze obligatii autoritative si determinari de fapt. Nu se poate impune aplanarea partilor, desi adesea poate furniza un impuls care este necesar pentru solutia negociata. In practica, efectul discutiilor si rezolutiilor Adunarii sunt variabile. Orice determinare formala sau recomandare e necesar sa poarte o anumita greutate, dar este de asemenea adevarat ca Adunarea este un corp politic care ia decizii in conformitate cu alegerea in bloc mai degraba decat judecarea impartiala. Adunarea a contribuit semnificativ la solutia problemei fostei Africi de Sud-Vest (acum Namibia) si l-a sustinut pe Secretarul-General in efortul lui de a aduce pacea in Irak. Desi a avut un mic succes in disputa dintre India si Pakistan asupra Kashmir-ului si perspectivele pentru o solutie pentru insulele divizate ale Ciprului – odata foarte roz – acum aratand mai putin promitator. Multe depind, ca intotdeauna, de vointa partilor asupra unei dipute mai degraba decat de vointa Adunarii. Intr-adevar, natura politica a Adunarii inseamna ca intrebarile dreptului international nu sunt intotdeauna in fata preocuparilor si s-ar parea mai potrivita pentru a solutiona disputele politice si economice, in special cele in care Adunarea in sine are un interes. Astfel, Adunarea va juca un rol critic in ceea ce priveste statalitatea si apartenenta (de membru) asa cum a fost cu China in 1974, statele fostei Yugoslavii  in 1992-2000 si in Timorul de Est in 2002. Acestea sunt lucruri care au o insemnatate legala considerabila in legatura cu care Adunarea a avut o expertiza speciala.

4.2 Consiliul de Securitate

In Cap. VI al Cartei (Aplanarea pasnica a conflictelor), Consiliul de Securitate are putere variata si responsabilitati in aplanarea conflictelor. Mai intai, daca toti ceilalti au dat gres, partile intr-un conflict care este pe cale sa puna in pericol pacea internationala si securitatea, au obligatia sa sesizeze Consiliului de Securitate. In al doilea rand, orice membru sau ne-membru al organizatiei poate, fara consimtamantul partilor sa sesizeze Consiliului pentru a determina daca este probabil sa puna in pericol mentinerea  pacii internationale si a securitatii. In ambele cazuri, Consiliul poate sa propuna procedurile  adecvate sau metodele de aplanare, precum si conditiile reale de compromis. In practica, aspectele procedurale ale acestor dispozitii sunt usor invocate, mai ales puterea de referinta de care beneficiaza statele neimplicate. In general, Consiliul are reticente in a face recomandari concrete fara participarea tuturor partilor interesate, cum a fost cazul  conflictului intre India si Pakistan in 1971. Este de asemenea clar ca din partea Consiliului nu se poate impune o aplanare asupra partilor, avand doar puterea reziduala de a trata amenintarile asupra pacii si a actelor de agresiune ramase intacte. (e.g. Rezolutia Congo/Uganda/Rwanda – 16 Iunie 2000, SC Res. 1304 (2000)) si aceasta poate presupune conducerea Consiliului sa impuna aplanarea daca preconditiile Art. 39 au fost stabilite (nerespectarea pacii, amenintarea pacii, acte de agresiune).




{ Politica de confidentialitate } Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }

Referate similare:







Cauta referat