Cunoasterea

CUNOASTEREA

CONCEPTUL

Termenul de cunoastere apartine unei categorii de concepte pe care nu doar spiritul

cultivat, ci chiar simtul comun stie sa le manuiasca in diferite contexte, fara a fi insa capabil sa

le circumscrie semantic de o maniera precisa si satisfacatoare. Desi este vehiculat destul de

frecvent, continutul sau nu se lasa usor prins intr-o definitie iar sfera sa de aplicabilitate se

dezvaluie a fi extinsa si indeterminata. Unul dintre cei mai importanti ganditori contemporani,

Bertrand Russell priveste cu scepticism situatia cand scrie: Cunoasterea este o notiune

imprecisa. Semnificatia cuvantului e clara doar in domeniul logicii si matematicii. Ceea ce

numim cunoastere e nesigur in restul domeniilor si nu exista un criteriu pentru a o determina.

Din perspectiva epistemologiei actuale cunoasterea este fenomenul tipic uman si

cultural deosebit de vast si de complex, in care se manifesta raporturilor dintre om si lume.

Termenul se refera la actul prin care gandirea incearca sa ordoneze, sa aseze intr-un cadru

teoretic (sa defineasca) rezultatele perceptiilor unui obiect asupra caruia simturile se

concentreza. Cunoasterea reprezinta insa de asemenea ideea, cunostinta, reprezentata prin

entitati propozitionale ce rezulta din aceasta actiune. Cunoasterea se opune in principal

credintei intrucat temeiul acesteia nu consta in ratiune, cunoasterea implicand cu necesitate

ideea de adevar.

Anumite cercetari si experimente efectuate de etologi au evidentiat prezenta unor

forme rudimentare de cunoastere si in regnul zoologic. Studiile atesta ca unele animale

superioare dispun de capacitatea de a se comporta inteligent in functie de necesitatile naturale

sau de imprejurarile in care traiesc. Totusi omul ramane singura fiinta capabila sa desfasoare o

activitate rational-discursiva intemeiata pe utilizarea limbajulului. Omul se distinge astfel drept

singura fiinta care poate avea acces la adevar, care isi poate directiona comportamentul spre

promovarea unor valori care se inalta peste necesitatilor stricte de sustinere a vietii.

SUBIECTUL SI OBIECTUL

La o privire generala actul de cunoastere apare drept o relatie ce uneste doua entitati:

subiectul cunoscator si obiectul unoasterii, este un raport intre cineva care intreprinde

cunoasterea si ceva asupra se concentreaza efortul cognitiv.

Omul este capabil de producerea cunostintelor datorita structurilor si functiilor psihice

apte sa genereze notiuni, idei, cunostinte care se fixeaza si sunt ulterior transmise prin

utilizarea unui limbaj. Uneori sistemele de gandire au invocat un supra-agent gnoseologic ce ar

fi capabil sa configureze din afara travaliul cognitiv si care ar gira performantele acestuia

(lumea ideilor platoniciana, divinitatea din crestinism si din celelalte religii, un maestru

spiritual in unele curentele mistice orientale). Cu toate acestea se accepta in mod obisnuit ca

omul constituie unica fiinta naturala capabila sa caute si sa descopere cunostinte cu valoare de

adevar, pe care sa le alature in sisteme coerente de idei (teorii). Omul poate accede la nivelul

cognitiv intrucit poseda premisa indispensabila a constiintei, careia i se adauga si alte atribute

mai mult sau mai putin necesare si suficiente: perceptibilitate, rationalitate, memorie, apoi,

limba, intuitie, curiozitate, fantezie, inventivitate, motivatie, vointa etc. In anumite momente

din istoria gandirii subiectul cunoasterii a fost conceput drept un simplu receptacol, care

inregistreaza spontan si pasiv informatii ce i se transmit din exterior sau interior, alteori a fost

subliniat rolul sau activ si creator in materie de edificare a cunostintelor (criticismul kantian).

Fata de opinia curenta ce personalizeaza actul cognitiv, o nota diferita ofera Karl R.

Popper si faimoasa sa teza despre epistemologia "fara subiect cunoscator". Marele filosof englez porneste de la structurarea existentei in trei mari domenii ontice:

(o1) lumea obiectelor fizice;

(o2) lumea starilor mentale ale constiintei;

(o3) lumea continuturilor obiectivate de gandire, compusa din problemele, ipotezele,argumentele, sistemele teoretice si ideile cuprinse in carti, reviste, biblioteci etc.

Cele trei lumi sunt distincte si autonome. Surprinzatoare poate parea afirmarea

autonomiei celei de-a treia lumi. In sanul acesteia se naste o miscare de cunoastere care nu mai

angajeaza structuri subiective. Pentru a demonstra aceasta conceptie Popper a construit doua

experimente ideale. In primul ne invita sa presupunem ca, in urma unei catastrofe, toate

elementele civilizatiei actuale (instrumente, masini s.a.) ar fi distruse, iar informatia din mintile

oamenilor s-ar sterge. Insa, daca totusi ar supravietui cartile, revistele, bibliotecile si capacitatea

noastra de a citi, atunci cursul civilizatiei umane s-ar putea relua, si inca de la un nivel

acceptabil. In al doilea experiment Popper ne propune sa ne imaginam si disparitia cartilor,

revistelor si bibliotecilor, mentinandu-se doar omul si capacitatea sa de lectura. Intr-o atare

situatie, numita aptitudine s-ar dovedi inutila, iar umanitatii i-ar trebui perioade indelungate

(poate chiar milenii) de evolutie spre a atinge punctul actual.

Referitor la obiectul cunoasterii, s-au formulat o sumedenie de pozitii teoretice nu doar

diferite, dar si contradictorii. Platon il plasa intr-o presupusa lumea inteligibila, Lumea Ideilor,

alcatuita din entitati pure, perfecte, eterne si imuabile, iar efortul cognitiv uman era menit sa se

indrepte spre sesizarea prin anamnesis reamintire a frumusetii lor desavarsite. Cei mai

multi dintre ganditorii epocii medievale, fie ei exponenti ai teologiei (bunaoara, Augustin,

Toma d'Aquino) sau ai misticii (Dionisie Pseudo-Areopagitul, Meister Eckhart), au afirmat ca

obiectul autentic si de ultima instanta al cunoasterii este Dumnezeu, mai exact prezenta, natura

si atributele sale. Un asemenea punct de vedere isi are prelungiri pana in contemporaneitate, de

pilda, in cadrul curentului neotomist (Jacques Maritain, Louis Lavelle), pentru care divinitatea

este si ramane fiinta sau valoarea suprema ce trebuie cautata consecvent. In sistemul elaborat de

Hegel, cunoasterea se va orienta spre cercetarea Ideii absolute, a avatarurilor acesteia marcand

parcursul unei deveniri "dialectice".

In cadrul orientarilor care accentueaza rolul subiectului cunoasterea este inscrisa in

perimetrul constiintei umane, astfel ca ea nu se confrunta cu realitati externe autentice si

obiective, ci doar cu propriile-i continuturi. Aducand filosofia cu picioarele pe pamant prin

mutarea centrului de greutate al preocuparilor teoretice de la cosmosul fizic la lumea umana,

Socrate a ramas celebru datorita indemnului cunoaste-te pe tine insuti. "Maieutica", metoda

inventata de Socrate, sprijinita pe dialectica a fost destinata sa scoata adevarul, presupus a zacea

in interioritatea fiecaruia, la iveala. Socrate a inaugurat o directie puternica in gandire

reprezentata in gandirea moderna de Berkeley, Fichte, Hume, Kant sau chiar de unii

reprezentanti ai pozitivismului logic. Pentru a ne rezuma la un singur exemplu, Ludwig

Wittgenstein sustinea transant in influentul sau Tractatus logico-philosophicus Faptele in

spatiul logic sunt lumea sau Granitele limbii mele sunt granitele lumii mele

De o mare influenta in dezvoltarea gandirii stiintifice s-au dovedit a fi pozitiile

naturaliste si realiste care postuleaza ca obiectul cunoasterii omenesti il reprezinta existenta

considerata in aspectele ei materiale, in dimensiunile ei fizice, abordate dintr-o perspectiva

obiectiva. Scopul cercetarii stiintifice s-a decretat a fi descoperirea cauzelor si legitatilor

indeobste fizice care caracterizeaza procesele ce au loc in lume, fara a se lua in considerare

actiunea vreunei forte spirituale aflate in afara naturii.

TIPURILE CUNOASTERII

Incercarea de tipologizare a formelor cunoasterii nu a condus inca la acceptarea

unanima a vreunei clasificari. Cele mai importante tipuri ale cunoasterii sunt cele prezentate in

continuare.

Cunoastere spontana si cunoastere intentionata (voluntara). Cea dintai face corp comun cu insasi viata in multiplele ei determinari, desfasurandu-se in orizonturile de libertati si

constrangeri pe care le deschid diferitele situatii traversate de fiinta umana in mod mai mult sau

mai putin cotidian. Nu rareori, imprejurari noi sau problematice ne surprind prin ineditul sau

dilematicul lor, astfel ca, fara a ne fi propus in prealabil, ne obliga sa intreprindem demersuri

cognitive, sa cercetam datele momentului, sa acumulam informatii ca garantie a unei decizii

oportune si optime, a unei reactii comportamentale adecvate. Nu mai putin, "bombardamentul

informational" la care este supus omul contemporan prilejuieste frecvant manifestarea

cunoasterii involuntare. In schimb, cunoasterea deliberata este aceea care survine in urma unui

act decizional pozitiv, se desfasoara in mod constient si se obtine de prin activitati speciale de

invatare. Foarte adesea, formele ei sunt institutionalizate (familie, scoala, universitate, mijloace

mass-media, biserica etc.). Cum se va vedea in continuare, forma din urma se intretaie frecvent

cu alte specii, imprumutand caracteristici ale acestora.

Cunoastere tacita si cunoastere explicita (propozitionala). Prima se constituie in

ipostaza practica (indisociabil legata de o anume activitate), in producerea si conducerea careia

intervine. Continutul sau consta nu atat in enunturi generale ce descriu stari, definesc

concepte, formuleaza legi sau prescriu criterii si norme, cat intr-o desfasurare activa in situatii

concrete si potrivit unui exemplu urmat. Asadar, o cunoastere "vazand si facand" ce presupune

relatia mester-ucenic, profesor-elev, maestru-discipol. Este susceptibila de multiple gradatii,

nivelul de performanta depinzand nu numai de exercitiu si experienta, dar si de predispozitii

native, talent etc., masurandu-se indeobste potrivit unor criterii practice, nicidecum teoretice.

Cunoasterea explicita este forma cea mai evoluata a cunoasterii, in virtutea exercitarii ei omul

distingandu-se de animalele superioare. Aflata la un grad inalt de elaborare teoretica, trebuind a

raspunde unor standarde de rigoare si precizie, claritate si consistenta, de obicei ea este opera

specialistilor din diferite domenii ale stintei. Esentialmente verbala (propozitionala), se

constituie si se transmite prin limbaj, continand enunturi, definitii, criterii, reguli, legi. In

consecinta, va fi purtatoare a informatiei semantice, aplicandu-i-se valorile de adevar.

Cunoastere directa si cunoastere mijlocita, o distinctie are in vedere originea propriuzisaa cunostintelor. In primul caz, acestea nu se intemeiaza sau nu sunt derivate din alte date cognitive acumulate anterior, ci consta in tot ceea ce subiectul percepe, simte sau gandeste

eventual relateaza in mod nemediat. Nimic nu se insinueaza in raportul dintre subiect si

obiect, acesta din urma este captat intuitiv, fara a fi definit in prealabil si nefiind nevoie sa se

implice demersuri inferentiale. In cazul secund, raportul subiect - obiect este mijlocit, iar

cunostintele se procura prin referinta la altele deja dobandite, ele servindu-i drept fundament

de constructie sau justificatre. De aceea, va presupune formularea definitiilor pe temeiul fixarii

proprietatilor caracteristice ale lucrurilor si fenomenelor, de asemenea, va reclama efectuarea

unor rationamente si desprinderea concluziilor aferente. Desi intuitiva si familiara, aceasta

dihotomie ridica destule probleme, intrucat nu este usor de trasat, pentru fiecare situatie

concreta, un hotar riguros intre cele doua tipuri.

Cunoastere a priori (apriorica) si cunoastere a posteriori (aposteriorica). Utilizati inca

din evul mediu, termenii latini a priori si a posteriori inseamna "din ceea ce precede", respectiv

"din ceea ce urmeaza", fiind definitiv consacrati in filosofie de catre germanul I. Kant. Cuplul

de concepte vizeaza nu numai sursele cunoasterii, dar si modurile de fundamentare a

produselor acesteia. Cunoasterea a priori este aceea care nu decurge din empirie, iar

cunostintele sunt fundamentate independent de apelul la faptele reale. La polul opus,

cunoasterea a posteriori recurge exclusiv la experienta indeosebi la contactul senzorial cu

lumea externa , rezultatele ei aflandu-si temeiul in insesi datele obtinute in virtutea acestei

raportari nemijlocite. Un enunt e considerat a priori atunci cand ne dam seama ca este adevarat

de indata ce-l intelegem, iar a posteriori, daca validarea lui necesita concursul instantelor

extranoetice, in speta confruntarea cu starile de lucruri la care se refera, spre a se constata daca

si masura in care continuturile cognitive le corespund. De la Kant si pana in zilele noastre,

chestiunea ponderii si insemnatatii celor doua specii cognitive a fost si este deosebit de

controversata, nici in prezent nefiind pe deplin elucidata.

Cunoastere ostensiva si cunoastere discursiva. Primul tip (etimologic, lat. ostendo = "a

arata", "a infatisa") desemneaza modul prin care un subiect cunoscator isi insuseste intelesul

unui nume/expresii lingvistice ca urmare a perceperii directe intr-un context situational ori

actional dat a referentului lor (obiecte, fenomene. evenimente, proprietati s.a.), sub inraurirea

unui alt agent cognitiv ce utilizeaza limbajul natural. Pe aceasta cale, de la o frageda varsta,

copilul achizitioneaza primele informatii asupra mediului de viata si elementele de baza ale

vocabularului. Dar si mai tarziu sunt insusiti termeni ce denota lucruri, actiuni, imprejurari

inedite. In schimb, cunoasterea discursiva nu solicita prezenta obiectului in privinta caruia se

face instruirea, ea realizandu-se exclusiv prin intermediul semnelor si expresiilor lingvistice,

veritabili substituenti (orali sau grafici) ai obiectelor, proceselor si evenimentelor reale.

Totodata, spre a dobandi noi informatii si a le incadra intr-un sistem coerent, subiectul poate

reactiva oricare dintre experientele sale trecute, dupa cum poate apela la expererienta deja

codificata semiotic a predecesorilor sau contemporanilor sai. Fiindca se desfasoara explicit si

decisiv la nivelul structurilor lingvistice, acest tip cognitiv desprinde pe om de datul imediat, de

fenomenalitatea receptata senzorial, inaltandu-l pe treapta mai inalta a reflectiei ce accede la

abstractie, esenta, generalitate.

Cunoastere comuna (prestiintifica) si cunoastere stiintifica. Cunoasterea comuna este

cea pe care omul o realizeaza in virtutea inzestrarii sale nativ-naturale sub presiunea si in

limitele experientei sale de viata obisnuita. Ea generalizeaza tocmai aceasta experienta si nu este

precis conturata, nedispunand de obiective proprii si clar definite. Se dovedeste spontana si

impura, lipsita de sistematicitate, precizie si rigoare, in masura in care mijloacele intrebuintate

sunt preponderent intuitive (observatia), angajand prea putin reflexivitatea critica si

manifestand un interes scazut fata de testarea rezultatelor sale. In cunostintele obtinute pe

aceasta cale se amesteca eterogen elementele esentiale si cele neesentiale, obiective si

subiective, intelectuale si afective, constructive si valorizatoare, explicative si

pseudoexplicative. Rod al unei specializari crescande si utilizand un arsenal metodologic variat

si in genere eficace, cunoasterea stiintifica reprezinta un demers cognitiv explicit ce

urmareste atingerea unor scopuri precise, trecand dincolo de fenomenalitate si aparenta, spre a

descinde in universul profund al esentei si necesitatii, descoperind cauze si legi ce guverneaza

realitatea studiata, explicand-o si controland-o. Aspirand la un grad inalt de sistematicitate si

rationalitate, rigoare si obiectivitate, ambitioneaza sa se detaseze de simtul comun, de orice

nuanta psihologica personala, de convingerile, prejudecatile sau autoritatea subiectului.

Autoreflexiva si critica, instrumenteaza tehnici specifice de testare a cunostintelor, isi supunedemersurile unor severe exigente logice si experimentale. Produsele ei imbraca forma

conceptelor, ideilor, ipotezelor si teoriilor stiintifice exprimate intr-un limbaj specializat (nu

rareori simbolic) si expuse de maniera preponderent demonstrativ-deductiva sau prin modelari

abstracte.

Cunoastere observationala, empirica si teoretica. Aceasta clasificare are in vedere

cunoasterea stiintifica si delimiteaza niveluri metodologice diferite de exercitare a ei.

Cunoasterea de observatie este alcatuita din totalitatea enunturilor observationale, adica acelea

care descriu starea si caracteristicile unor obiecte sau fapte, fenomene sau evenimente

individuale, surprinse intr-un moment determinat al timpului si intr-o regiune determinata a

spatiului. Ele exprima o informatie dobandita pe calea observatiei directe sau indirecte, astfel ca

inregistrarile senzoriale efectuate joaca aici un rol important. Dar intervin si elemente extraperceptivece tin de cadrele lingvistice sau teoretice prealabile ale cercetatorului, bunaoara

sistemul de concepte detinut, formatia, experienta si cunostintele sale etc. In numeroase

discipline stiintifice, enunturile de aceasta factura se inscriu in asa-zisele protocoale de

observatie care insotesc de regula experimentele, consemnandu-le scopul, obiectul si conditiile

spatio-temporale si tehnice, constatarile facute si concluziile desprinse.

Cunoasterea empirica isi propune sa ordoneze, sistematizeze si explice datele disparate

si oferite de cunoasterea observationala, ceea ce presupune desprinderea raporturilor constante

si repetabile intre fapte, degajarea unor uniformitati si regularitati. Ea procedeaza la formularea

indeobste pe calea inductiei incomplete si in termenii descriptivi ai limbajului natural a

corelatiilor si legilor empirice cu privire la o anumita clasa de obiecte. Atari enunturi mai mult

constata decat explica, insa, permit unele anticipari si predictii despre stari sau evenimente

viitoare. Nascute pe temeiul extinderii unor observatii sau experimente de la un numar finit de

cazuri particulare la o intreaga clasa de lucruri, fenomene sau procese, legile empirice dispun de

o arie relativ restransa de aplicare, in plus, se expun riscului de a fi rasturnate de constatari noi

si deosebite.

Cunoasterea teoretica reprezinta o tentativa de organizare, integrare si explicitare

(implicit depasire) a cunoasterii empirice, in genere a celei comune sau proprii altor domenii

ale activitatii intelectuale, in masura in care nu se multumeste doar sa constate si descrie

uniformitati sau regularitati faptice, ci cauta sa descopere si sa fixeze la nivelul legilor

teoretice resorturile adanci, necesare, atemporale si universale ce le guverneaza. Altfel spus,

se preocupa de formularea explicatiilor cauzale de valoare stiintifica cu privire la ceea ce se stia

anterior. Teoriile stiintifice sunt construite de obicei pe baza studierii obiectelor ideale ce nu

exista ca atare in realitate, produs al unei activitati profunde de abstractizare, de trecere la

limita a anumitor parametri fizici sau actiuni mentale ("punct material", "gaz ideal", "corp

perfect rigid" s.a.). Ele se situeaza la un nivel incomparabil superior nu numai de precizie si

rigoare, dar si de integrare si ordonare, subintinzand, alaturi de numeroase elemente lipsite de

continut factual, in definitii explicite sau implicite, decizii privind regulile de calcul si de

inferenta admisibile, aproximatii si restrictii adoptate, procedee de testare si evaluare a

continutului etc. Cel mai adesea, demersurile intreprinse sunt demonstrativ-deductive, iar

limbajul utilizat se caracterizeaza prin standarde inalte de elaborare simbolica, formala si/sau

axiomatica.