QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate asistenta sociala

Asistenta sociala a persoanelor cu handicap mintal








Asistenta sociala a persoanelor cu handicap mintal

Conceptul de asistenta sociala are conotatii multiple si acopera o gama larga de activitati.

La noi, termenul a intrat relativ in limbajul uzual, astfel ca sensul sau nu poate fi folosit precis.

Tema centrala a diferitelor definitii ale asistentei sociale se refera la o incercare originala si umanista de a asista indivizii pentru a fata problemelor si crizelor zilnice.[1]



Pincus si Minahan ofera o lista a celor mai importante scopuri ale asistentei sociale:

       imbunatatirea si sporirea capacitatilor indivizilor de a face fata problemelor si de a le rezolva;

       strangerea legaturilor dintre persoane si sistemele sociale si oferirea de resurse, servicii si oportunitati individului;

       promovarea si crearea conditiilor pentru functionarea si organizarea acestor sisteme;

       imbunatatirea si dezvoltarea politicii sociale.

Toate aceste scopuri ii cer asistentului social sa poata fi terapeut, mediator, mobilizator de resurse, cautator de resurse, avocat, coordonator, profesor si prieten.

Oamenii au, in general, nevoi pe care societatea, prin intermediul institutiilor specializate incearca sa le rezolve. Asistenta sociala se ocupa de oamenii care se confrunta astfel, cu nevoi de toarte felurile: hrana, adapost, ingrijire, educatie.

Plecand de la aceste considerente se poate spune ca un loc aparte in mecanismul de protectie sociala il are domeniul persoanei cu dizabilitati, handicapul fiind recunoscut ca favorizant din aspectele social-economice, juridice si psihoafective.

De aici, atat copii cat si adultii cu dizabilitati fizice si mentale trebuie sa fie asistati de catre stat. Astfel spus, statul trebuie sa-i asigure persoanei cu handicap mintal o viata decenta, garantandu-i autonomia intr-un sens si participarea la viata sociala in celalalt sens. Pana in prezent statul ii ofera aceste categorii de persoane servicii intr-un cadru institutionalizat sau contributii materiale limitate.[2]

Astfel persoana cu orice grad de handicap mai ales fizic sau mintal este cazata, acestuia fiindu-i asigurata intretinerea completa si ingrijirea la nivel functional, de reabilitare si existenta sociala.

In prezent protectia sociala a persoanelor cu handicap mintal este acordata in cadrul institutional.

Dincolo de elementele materiale ale actiunii asistentei sociale, de latura practica a acesteia, sunt necesare din partea asistentului social o serie de insusiri etico-morale, indispensabile unei abordari specifice.

Aceste valori, care au un grad ridicat de generalitate se refera la aspecte cum ar fi:

       respectarea libertatii umane bazata pe recunoasterea unitatii in diversitate;

       respectarea drepturilor fundamentale ale omului in general;

       recunoasterea unui statut special persoanelor cu nevoi deosebite;

       sustinerea si facilitarea tendintei firesti de autodeterminare a oricarei fiinte umane;

       tratarea fiecarui client cu un maximum de responsabilitate.

Din aceasta perspectiva, activitatea asistentului social trebuie sa tina seama de dreptul clientului de a decide in cunostinta de cauza dar si de necesitatea de a raspunde exigentelor altor imperative valorice.

Plecand de la aceste obiective generale ale asistentei sociale, ca si de la consideratiile anterioare se poate sustine faptul ca exista trei principii generale ale asistentei sociale ale persoanelor cu handicap mintal.[3]

In primul rand, este vorba despre identificarea si cunoasterea acestor clienti pentru a oferi un raspuns individualizat la nevoile lor speciale. Identificarea persoanelor cu handicap mintal din aria de responsabilitate se poate realiza utilizand unele evidente medicale, scolare, sau pe cele ale unor organizatii neguvernamentale ce se ocupa de ingrijirea acestor persoane. Odata identificate, persoanele cu handicap mintal trebuie foarte bine cunoscute, din toate punctele de vedere. Familia, cunoscutii, prietenii pot da informatii suplimentare cu privire la acestia.

In al doilea rand, activitatea de asistenta sociala trebuie sa aiba in vedere punerea la punct a unor strategii pentru diversificarea serviciilor de asistenta sociala, in stransa colaborare cu persoanele cu handicap mintal dar si cu familiile acestora. Acest principiu cere o deosebita inventivitate din partea asistentului social dar si o buna cunoastere a disponibilitatilor serviciilor sociale.



Toate aceste deziderate de care asistenta sociala ar trebui sa tina cont sunt numite cu un termen generic normalizare.[4]

In conditiile actuale ale sistemului de asistenta sociala a persoanelor cu handicap mintal normalizarea va trebui sa inceapa cu dezinstitutionalizarea acestor persoane.

Se stie ca timp de zeci si zeci de ani, marea majoritate a persoanelor cu handicap mintal a fost plasata in institutii de ocrotire. Cu timpul s-a constatat ca sinuciderea, mortalitatea in general, este mult mai ridicata in randul persoanelor cu handicap mintal institutionalizati in raport cu cei neinstitutionalizati.

S-a afirmat ca nivelul cel mai drastic al institutionalizarii se constata la nivelul capacitatilor verbale si de abstractizare, indeosebi la cei mai tineri sau la cei care provin din medii familiale favorabile.

Afirmatia ca nici o institutie rezidentiala nu poate asigura persoane cu handicap mintal conditii de dezvoltare echivalente celor oferite de propria lui familie reprezinta astazi un truism.

Multe cercetari facute in acest sens, demonstreaza faptul ca marea majoritate a persoanelor cu handicap mintal institutionalizati sunt prin excelenta cei cu deficit profund sau sever, cu multiple handicapuri asociate si cu comportamente maladaptative.[5]

Conduitele agresive, distructive si autodistructive sunt principalii factori care determina familia sa plaseze persoana data intr-o institutie. Alaturi de tulburarile comportamentale, un rol important in decizia de institutionalizare il au si problemele medicale, de sanatate propriu-zisa a persoanei. Cercetarile sugereaza ca multi parinti considera ca institutiile medico-rezidentiale, de exemplu de tip camin-spital pot asigura copiilor ce au un handicap mintal o ingrijire medicala intensiva corespunzatoare.

In legatura cu problema complexa a plasarii intr-o institutie, Kohler si Dubost (1973) considera ca aceasta este necesara in urmatoarele situatii:

       atunci cand existenta unor tulburari senzorio-motorii sau somatice asociate necesita tratament si reeducare intensiva (epilepsia, hiperactivitatea, interferentele nevrotice sau psihotice);

       atunci cand anumite momente ale dezvoltarii deficientului pun probleme serioase parintilor;

       atunci cand cadrul familial este tolerant sau incapabil sa se ocupe in mod decent de persoana cu handicap mintal (deficit mintal al parintilor, familie dezorganizata etc.).

Aplicarea principiului normalizarii presupune astfel o activitate intensa nu doar la nivelul individului ce are un handicap mintal ci si la acela al factorilor si palierelor decizionale:

       la nivelul personalului calificat (psihologic, psihiatric, asistent social, logopezi, kinetoterapeuti, infirmiere etc.);

       la nivelul unor sisteme sociale imediate care actioneaza asupra persoanei cu handicap mintal (familia, scoala etc.);

       la nivelul sistemului social global (sistemul de invatamant, legislatia statului, moravurile si mentalitatea societatii in ansamblu).

Alt domeniu in care principiu normalizarii[6] isi gaseste o larga aplicare este si cel al serviciilor rezidentiale, respectiv al institutiilor in care domiciliaza (permanent sau temporar) persoanele cu handicap mintal.

Madle considera ca normalizarea urmareste maximizarea integrarii sociale a persoanelor cu handicap mintal. Ea poate fi realizata, atunci cand aceste persoane:

       traiesc intr-un cadru cultural normativ;

       se intalnesc si comunica cu persoane din aceeasi grupa de varsta;




       folosesc serviciile sociale obisnuite (scoli, magazine, cabinete medicale);

       locuiesc in conditii similare de cele ale persoanelor fara deficiente.

Pe baza promovarii principiului normalizarii asistam in prezent la dezvoltarea unei noi miscari la care adera cea mai mare parte a specialistilor din domeniu dezinstitutionalizarea.[7]

Dezinstitutionalizarea reprezinta in fond, deplasarea persoanelor cu handicap mintal din marile institutii in institutii mai mici, implicate organic in viata comunitara. Ceea ce le diferentiaza in mod radical de primele rezida in:

       crearea unui climat cat mai apropiat de cel familial;

       punerea pe prim plan a problemelor si nevoilor individuale in raport cu cele colective;

       cresterea gradului de independenta;

       promovarea sistemica a dreptului la intimitate a acestora.

Conform principiului normalizarii, fiecare deficient ar trebui sa aiba o locuinta proprie, posibilitatea de a-si intari controlul asupra propriei existente si de a deveni participant activ (in masura in care este capabil) la viata comunitara.

Cert este ca actualmente se depun eforturi remarcabile pentru dezvoltarea unor retele inchegate de institutii specializate, bazate pe principiile asistentei sociale, conturarea unor planuri nationale de recuperare a persoanelor cu nevoi speciale.



[1] Anderson D., 1982, p.10 apud Ceobanu C., Diac G., Hrituleac A., Conotatii psihosociale ale deficientei mentale.

[2] Manoiu Florica, Epureanu Viorica, Asistenta sociala in Romania, Ed. All, Bucuresti, 1996, pp. 57-60.

[3] Manea Livius, Protectia sociala a persoanelor cu handicap, Ed. Sansa, Bucuresti, 2000, p. 38;

[4] Morosanu C., Serbina I., Protectia copilului si practicianul social, Ed. Moldogrup, Iasi, 1998, p. 54.

[5] Ceobanu Ciprian., Institutionalizare sau dezinstitutionalizare, Ed. A92, Iasi, 1997, p. 56.

[6] Ibidem, pp. 58-62.

[7] Manoiu Florica, Epureanu Viorica, Asistenta sociala in Romania, Ed. All, Bucuresti, 1996, pp. 153-164.


loading...




{ Politica de confidentialitate } Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }

Referate similare:





loading...



Cauta referat