QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate asistenta sociala

Asistenta sociala de la actiune a empirica la interventia stiintifica








ASISTENTA SOCIALA DE LA ACTIUNE A EMPIRICA LA  INTERVENTIA STIINTIFICA

Ajutorarea persoanelor aflate in dificultate, in baza valorilor solidaritatii umane si a caritatii crestine, este o constanta a vietii comunitare. Fiecare epoca istorica a initiat forme specifice de ajutor social, adecvate sistemului politico-economic si modelului cultural dominant in societatea respectiva. Evolutia formelor de asistenta sociala, de la actiuni caritabile pana la activitati profesionalizate, fundamentate stiintific, a fost conditionata de contextul istoric in care acestea au aparut si s-au dezvoltat. Societatea moderna si debutul erei industriale au generat transformari radicale in privinta condi­tiilor de viata, a valorilor si mentalitatilor, aducand in prim-plan alte probleme sociale si impunand schimbarea perspectivei de abordare a acestora.



Timp de aproape doua milenii, din zorii crestinismului si pana in secolul al XIX-lea, asistenta sociala s-a practicat in forma actiunilor caritabile, patronate de catre Biserica sau initiate de persoane private, fara interventia statului. In tot acest interval, asistenta sociala s-a practicat intr-o maniera empirica, nefundamentata stiintific, mai putin sistematica si coerenta, concretizata in actiuni spontane si izolate.

Primul razboi mondial a demonstrat insa ca problemele sociale nu se pot rezolva doar pe baza prestatiilor Bisericii sau prin intermediul asigurarilor sociale, destinate anumitor categorii profesionale, sau prin interventia represiva a statului. Acest context a generat o schimbare de optica in analiza problemelor societatii moderne si o redefinire a rolului statului in administrarea complexitatii sociale, care au facut posibila aparitia asistentei sociale ca domeniu distinct de activitate. Transformarile social-politice si culturale specifice societatii moderne au influentat considerabil dezvoltarea sistemelor de securitate sociala, aparitia si autonomizarea profesiei de asistent social, precum si perfectionarea metodelor de interventie psihosociala.

Asadar, actiunile de tip asistential sunt la fel de vechi precum societatea umana,

insa aparitia unei profesii centrate pe 'tratarea maladiilor sociale' in mod stiintific si sistematic este un fapt relativ recent. Abia in primele decenii ale secolului XX s-au creat sistemele nationale de protectie sociala si, implicit, a demarat procesul construirii identitatii profesiei de asistent social. Initiativa, coordonarea si coerenta acestui proces se datoreaza, in mare parte, statului. Obiectivul dezvoltarii asistentei sociale profesionalizate, fundamentate stiintific, a impus initierea unor actiuni in mai multe directii:

- dezvoltarea unui sistem de invatamant specializat;

- formularea unei metodologii a interventiei asistentiale;

- precizarea statutului profesiei de asistent social.

     Primele scoli de asistenta sociala s-au dezvoltat in SUA (New York, 1900) si, la scurt timp, au aparut si in Europa Occidentala. Tara noastra dispune de o traditie a invatamantului de asistenta sociala, cu rezultate remarcabile in formarea specialistilor. In anul 1929 s-a infiintat Scoala Superioara de Asistenta 'Principesa Ileana', cu profil universitar, care a functionat pana in 1949. Dupa aceasta data si pana in 1969 a existat doar invatamant postliceal de asistenta sociala. In perioada 1970-1990 nu a mai functionat nici o fonna de invatamant asistential; in aceasta perioada a regimului comunist, sistemul de asistenta sociala a inregistrat un regres considerabil, activitatea asistentiala reducandu-se, in cea mai mare parte, la punerea in aplicare a unor mecanisme administrativ-birocratice (Manoiu, Epureanu, 1996, pp. 4-17). Dupa 1990 s-a reinfiintat invatamantul asistential universitar si postliceal si, in acelasi timp, a demarat procesul de reformare a sistemului de asistenta sociala, a cadrului institutional si legislativ, a practicilor de interventie, a statutului stiintific si profesional al asistentei sociale.

La inceputul secolului XX, profesia asistentiala s-a practicat in institutiile medicale, serviciul asistential fiind conceput ca un mijloc de eficientizare a interventiei medicale. Faptul ca, initial, profesia asistentiala s-a dezvoltat in relatie cu cea de medic a contribuit la adoptarea unor maniere de actiune mai sistematice si mai eficiente, precum si la formarea limbajului de specialitate. Totusi, asistenta sociala nu-si putea construi identitatea in raport cu asistenta medicala, decat in masura in care isi definea o metodologie proprie. Constructia metodologiei asistentei sociale s-a realizat ca urmare a asimilarii achizitiilor teoretice si metodologice din stiintele sociale si a 'stocarii' experientei acumulate in practica asistenttala: Configurarea metodologiei asistentei sociale este legata de numele autoarei americane Mary Richmond, care a elaborat primele lucrari de metodologie in domeniul asistential: Social Diagnosis (1917) si What is Social Casework? (1930) incepand din al doilea deceniu al secolului XX, asistenta sociala isi asuma ca metoda distincta ajutorul psihologic individualizat (casework). Astfel, se impune ideea ca ajutorul social trebuie sa fie individualizat, personalizat prin construirea unei relatii dinamice intre asistent si client. Importata din SUA in Europa dupa cel de-al doilea razboi mondial, metoda casework se va dezvolta permanent pe cele doua coordonate ale sale: psihoterapia si socioterapia.

In ultimele trei decenii, metodologia de tip casework tinde sa fie inlocuita, partial, de catre 'modelul de interventie in sensul schimbarii' , strategie combinata si, la limita, integrala (Bocancea, Neamtu, 1999, p. 112). Pornind de la dinamica psihosociala in care se afla clientul (individul, grupul sau comunitatea), asistentul social defineste o serie de obiective si mijloace adecvate procesului de schimbare sociala pe care il crede necesar, construind, in acest sens, un proiect de interventie. Aceasta noua maniera de lucru confera adevarata identitate a asistentei sociale, delimitand-o de alte profesii (asistenta medicala, pastorala, juridica, psihiatrie) intre care exista unele suprapuneri de competente. In raport cu celelalte profesii de tip asistential, asistentul social joaca rolul de integrator si coordonator al efortului de pastrare si restaurare a normalitatii sociale.

Societatea contemporana presupune o reevaluare a strategiilor asistentiale, a rolului asistentului social si a statutului sau in cadrul comunitatilor. Astazi, operam cu urmatorul concept de asistenta sociala: un ansamblu de institutii, programe, masuri, activitati profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor si comunitatilor cu probleme speciale, aflate temporar in dificultate, care nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace si eforturi proprii un mod normal, decent de viata (Zamfir, Zamfir, 1995, p. 100). Scopul fundamental al asistentei sociale este acela de a restaura capacitatea de functionare sociala normala a clientilor, mobilizand in acest sens resursele umane, materiale si institutionale existente in societatea respectiva.

    Aflata la intersectia mai multor subsisteme sociale, activitatea asistentiala se deruleaza pe urmatoarele coordonate:

- economica (vizeaza alocarea unor resurse materiale si financiare);

- juridica (se concretizeaza in aplicarea legislatiei referitoare la protectia sociala) ;

- sociala (regizeaza procesele de integrare si reintegrare sociala in plan familial, profesional, cultural, normativ etc.) ;

- psihologica (presupune ajutorul acordat clientilor in vederea formarii abilitatilor necesare pentru a-si rezolva singuri problemele, pentru constructia propriei identitati si recastigarea autonomiei);

- politica (influenteaza mediul social si politica sociala).

In vederea indeplinirii atributiilor profesionale, asistentul social utilizeaza diferite metode de investigare si interventie, care se integreaza in strategii executarii (de aplicare a politicilor sociale, de normalizare si control al deviantilor, marginalilor si asocialilor) sau in strategii creative (de ajutorare a clientilor prin declansarea unor procese pozitive de schimbare sociala).

In cazul strategiilor de executie a politicii sociale, asistentul actioneaza ca un salariat sau chiar ca un functionar, a carui libertate este mult limitata de exigentele functionale ale institutiei; strategiile inventive, in schimb, pun accent pe dezvoltarea capacitatilor relationale ale asistentului si pe responsabilizarea clientului, trecand pe plan secundar aspectele institutionale ale relatiei de ajutorare si mecanismele de aplicare a controlului social.



Indiferent de stilul de actiune rezultat din gradul de libertate pe care institutia si societatea il acorda asistentului, acesta are nevoie de o metodologie a interventiei sociale fundamentata teoretic pe cunostinte din sfera stiintelor socioumane - aceasta fiind conditia esentiala a depasirii empirismului si improvizatiei ce au caracterizat multa vreme actul asistential, in favoarea afirmarii profesionalismului in acest domeniu.

Rezumat

Momente ale evolutiei profesiei asistentiale de la empiric la stiintific:

a) trecerea de la actiunile caritabile la o practica profesionalizata (1900-1920);

b) implicarea statului in rezolvarea problemelor sociale:

- strategii represive: constituirea unor institutii si mecanisme de constrangere, specializate in mentinerea ordinii sociale;

- strategii nonrepresive: actiuni preventive, educative, asistentiale; crearea sistemelor nationale de protectie sociala (cadru institutional si legislativ specific) ;

c) construirea identitatii stiintifice si profesionale a asistentei sociale:

- dezvoltarea invatamantului asistential (1900) ;

- elaborarea unei metodologii proprii (1920-1940): casework (sprijin psiho­logic individualizat); modelul interventiei in sensul schimbarii; dezvoltarea strategiilor de interventie la nivel de grup si comunitate;

- precizarea scopurilor, atributiilor si rolului profesiei asistentiale (asistentul social ca agent de nonnalizare si control social; asistentul social ca agent al schimbarii) .

1.1. Metodologia asistentei sociale. Definire si componente

Orice ramura de cunoastere stiintifica si de actiune eficienta are un corp metodologic propriu care directioneaza si organizeaza activitatea specifica domeniului respectiv. In sfera socioumanului, metodologia este definita ca o analiza sistematica a metodelor si tehnicilor pe baza carora se realizeaza o cercetare teoretica sau aplicativa. Metodologia nu este insa pur si simplu o colectie de metode si tehnici de abordare cantitativa sau calitativa a socialului; nu este un 'inventar' de tehnici, fie acestea si integrate strategic. Este esential sa amintim ca o metoda este totdeauna un mijloc, si nu o finalitate in sine; metoda este maniera de a actiona, dar ea nu defineste obiectivele de atins si valorile la care ne raportam. Metoda este un instrument pentru atingerea unor obiective prealabil definite, ea este subordonata valorilor si finalitatilor postulate in teorie (De Robertis, 1995, p. 79). Ori de cite ori optam pentru o anumita metoda de investigatie si interventie, pornim de fapt de la o supozitie teoretica (teorie de referinta) care conditioneaza demersul cercetarii si cel al actiunii. Nici domeniul asistentei sociale nu face exceptie de la aceasta conditionare teoretica. In practica asistentiala se contureaza strategii diferite de investigatie si interventie, in functie de perspectivele teoretice pentru care se opteaza.

De aceea, se considera ca metodologia oricarui domeniu de cunoastere fundamentala sau aplicativa are o componenta teoretico-epistemologica (formata din teorii de referinta si modele explicative) si o componenta tehnic-normativa (incluzand metode si tehnici de culegere a datelor empirice, tehnici si procedee de prelucrare a datelor, de analiza si interpretare a acestora; principii metodologice etc.).

Asistenta sociala, ca sistem de reflectie teoretica si activitate specializata in rezolvarea disfunctiilor sociale, si-a constituit, treptat, propria metodologie, recurgand la doua modalitati principale de elaborare a acesteia:

§       prima se bazeaza pe sistematizarea experientei practice de lucru cu clientii (retinandu-se procedeele care au dat rezultate pozitive in mod repetat);

§       a doua modalitate a constat in asimilarea achizitii/or teoretica-metodologice din stiintele socioumane.

Exista, asadar, un demers pragmatic si unul stiintific de constructie a metodologiei asistentiale, care sunt complementare (De Robertis, 1987, p. 80).

Eforturile de sistematizare a unei metodologii a interventiei au inceput in al doilea deceniu al secolului XX in SUA (Mary Richmond, Social Diagnosis, New York, 1917), manifestandu-se si in Europa o data cu deceniul al cincilea.

Metodologia asistentei sociale este domeniul de reflectie preocupat de manierele de actiune, de principiile si procedeele utilizate in practica asistentiala. Metodologia ne permite sa intelegem care este logica ce guverneaza cunoasterea si actiunea asistentiala, avand in atentie, deopotriva, procesul de investigare a problemelor sociale, precum si strategiile de interventie in vederea solutionarii acestora.

Componentele metodologiei asistentei sociale sunt urmatoarele:




a) teoriile de referinta (teorii sociologice; teorii psihologice; teorii psihosociologice; teorii asistentiale)

b) metodele, tehnicile si strategiile de cunoastere si interventie (metode si tehnici de investigatie psihosociala: metode si tehnici de interventie asistentiala);

c) procedeele de evaluare a realitatii empirice (a situatiilor problematice) si procedeele de evaluare a gradului de eficienta a demersului asistential.

Asadar, metodologia asistentei sociale are o dimensiune teoretica, una tehnic-normativa si alta evaluativa, de sinteza. Intre teoretic si empiric; autoreflexiva si autoevaluativa (Bocancea, Neamtu, 1999, p. 102). Aceasta este perspectiva de definire a metodologiei asistentei sociale cu care ne-a familiarizat literatura de specialitate franceza (Cristina De Robertis, Henri Pascal, Andree Menthonnex s.a).

In literatura asistentiala americana, metodologia este privita mai putin ca un complex de teorii si principii ce structureaza, dupa criterii logice si epistemologice, modalitatile de interventie, si mai degraba ca o colectie de metode si tehnici cu relevanta practica. Astfel, au fost identificate mai multe tipuri de practici (actiuni de interventie), in functie de dimensiunea interventiei si de obiectivele propuse:

a) social casework - acea orientare sau acel tip de practica utilizata de asistentul social in sprijinirea preponderent psihologica a unui individ sau a unei familii;

b) social group work - metoda ce consta in ajutorarea unui grup de persoane constituit pe criteriul comunitatii de interese sau al confruntarii cu aceeasi problema (ajutorarea vizeaza dezvoltarea abilitatilor de comunicare si integrare, promovarea unui nou sistem de valori ale vietii comunitare, reorientarea energiilor grupului spre scopuri pozitive etc.) ;

c) community organisation - practica ajutorarii indivizilor, grupurilor si comunitatilor care locuiesc in aceeasi arie geografica sau care se confrunta cu aceleasi probleme, pentru a ajunge la identificarea scopurilor si intereselor comune, mobilizarea resurselor in vederea realizarii proiectelor de dezvoltare comunitara;

d) administration in social work - managementul asistentei sociale (Barker, 1987, p. 98).

In cadrul acestor practici asistentiale care vizeaza clientul individual, grupul, comunitatea si institutia, s-au dezvoltat tehnici de interventie specifice, precum: abordarea centrata pe sarcina, interventia in situatii de criza, abordarea psihosociala, asistenta cognitiv-comportamentala etc. In practica asistentiala contemporana s-au delimitat doua arii teoretico-metodologice principale care acopera intregul camp al actiunilor asistentiale: practica de tip pozitivist (reparatorie, recuperatorie sau represiva) si practica umanist-existentiala. Promovand principii de actiune opuse, dar complementare, aceste tipuri de practici descriu tendintele generale ale interventiei asistentiale, raportate la marile paradigme ale cunoasterii socioumane (paradigma pozitivista si paradigma interpretativ-fenomenologica).

La ora actuala, metodologia asistentei sociale are o fizionomie proprie, gratie acumularilor din stiintele socioumane si din experienta profesionala in domeniu. Cu toate acestea, eforturile de ordonare si sistematizare teoretica, menite sa redea metodologiei asistentiale mai multa coerenta si demnitate stiintifica, sunt reduse ca numar. Asistentii sociali au tendinta de a cauta 'retete' de interventie, moduri de a actiona, preocupandu-se mai putin de cadrele generale teoretico-epistemologice ale muncii lor. In literatura asistentiala recenta de limba franceza, exista unele incercari de constructie a metodologiei, in sensul adevarat al termenului, incercari centrate pe recuperarea dimensiunilor teoretice si epistemologice ale practicii asistentiale, pe conturarea unei logici generale a investigatiei, interventiei si evaluarii in asistenta sociala.

Concepte-cheie

Metoda = in sensul utilizat in stiinte si in filosofie, este un mod de cercetare, o maniera de cunoastere sau de transformare a realitatii; este o maniera de a face un lucru urmand anumite principii si parcurgand niste etape intr-o anumita ordine, imprimand actiunii coerenta si continuitate.

Tehnica = ansamblu de prescriptii metodologice (reguli, procedee) pentru o actiune eficienta in planul praxisului sau al reflectiilor teoretice. Tehnicile sunt formele concrete pe care le imbraca metodele, fiind posibil ca una si aceeasi metoda sa se realizeze cu ajutorul unor tehnici diferite.

Procedeul = modul de utilizare a instrumentelor de investigare stiintifica.

Instrumentul = un mijloc material utilizat de cercetator pentru cunoasterea stiintifica a fenomenelor sociale (de exemplu: foaia de observatie, ghidul de interviu, aparatura tehnica).

Strategia = arta de a pune in relatie un ansamblu de factori - resurse umane, materiale, institutionale - si organizarea lor in vederea atingerii scopului propus. Strategia presupune combinarea unor metode si tehnici de investigare si interventie sociala, ghidate de un set de presupozitii adecvate obiectivelor stabilite. Strategia a devenit un termen de referinta in terminologia actuala a asistentei sociale si se concretizeaza in initierea unor proiecte de interventie in sensul schimbarii.


1.2. Teorie si metoda in asistenta sociala contemporana

Solicitarile multiple ale societatii moderne, diversitatea si complexitatea problemelor sociale ridica profesiei asistentiale noi exigente teoretice si metodologice. Specialistii in asistenta sociala trebuie sa lucreze metodic si organizat, sa aiba scopuri clare si obiective fezabile, sa recurga la teorii stiintifice adecvate si explicite. Importanta teoriei in practica asistentiala este considerabila pentru faptul ca intelegerea si explicarea corecta a problemelor sociale reprezinta un pas important in rezolvarea lor.



Instrumentarul teoretic si metodologic utilizat in asistenta sociala provine din domeniul stiintelor socioumane, in special din psihologie si sociologie. Fiecare teorie ofera un model explicativ al realitatii socioumane, propune un anume tip de evaluare si diagnostic al problemelor umane, in functie de care sunt adoptate strategii diferite de interventie asistentiala. Astfel, optiunea teoretica organizeaza si eficientizeaza actiune a asistentiala.

Constructia teoretico-metodologica a asistentei sociale s-a realizat pe intregul parcurs al secolului XX, reunind mai multe tendinte:

  • La inceputul secolului XX, nu exista o recunoastere explicita a rolului teoriei in practica asistentiala. Asistenta sociala era considerata 'arta de a ajuta' folosind bunul-simt in situatii dificile.
  • Anii '20- '30 aduc in prim-plan moda psihoterapiei; prima teorie psihologica de interes pentru asistenta sociala a fost psihanaliza , care a dominat spatiul teoretic al asistentei sociale timp de jumatate de secol, rivalizand cu teoriile comportamentale.
  • In acelasi interval temporal, se afirma scoala functionalista, din care se dezvolta, ulterior, sistemismul, care va schimba perspectiva asupra abordarii problemelor sociale si asupra rolului asistentei sociale. Se impune ideea ca asistenta sociala nu consta in a depista si a trata o maladie psihologica, ci in a stabili o relatie de ajutor, o relatie activa cu clientul, pentru a-i reda capacitatea de functionare sociala normala. Asistentul social este cel care, prin tehnici specifice, activizeaza si sustine potentialul de dezvoltare personala a clientului. Accentul nu mai cade pe trecut si pe introspectie, ca in cazul psihanalizei, ci pe circumstantele prezentului si pe coordonatele mediului social.
  • Pana in anii '60, asistenta sociala a acumulat, intr-o maniera mai putin sistematizata, foarte multe teorii psihologice si sociologice. In deceniile care au urmat, s-a pus problema selectarii si ordonarii acestor teorii din perspectiva eficientei lor practice.
  • Teoreticienii domeniului asistential incearca o inventariere si o clasificare a teoriilor utilizate in asistenta sociala, invocand mai multe criterii, dintre care amintim:

- domeniul de provenienta: teorii sociologiee (functionalism, structuralism, sistemism, culturalism, marxism, interactionalism, fenomenologie etc.); teorii psihologice (psihanaliza, teoriile comportamentale, teoria invatarii sociale, teoriile dezvoltarii personalitatii etc.); teorii psihosociologiee (teoria comunicarii, teoria schimbarii, analiza institutionala, analiza tranzactionala etc.) ;

- gradul de generalitate: teorii generale (sistemism, marxism etc.); teorii de rang mediu (teoria atasamentului, teoria identitatii, teoria participarii etc.);

- paradigma dominanta: paradigma pozitivista; paradigma interpretati va; paradigma ordinii sociale; paradigma schimbarii sociale.

Aceste acumulari teoretice au avut consecinte importante in plan metodologie, impunand schimbari de perspectiva cu privire la: analiza problemelor sociale; dinamica relatiei asistent - client; principiile, etapele si dimensiunile strategiilor de interventie; terminologia de specialitate. Astfel, in prima jumatate a secolului XX, practica asistentiala este dominata de un individualism metodologie de tip pozitivist (influentat de behaviorism) sau umanist (marcat de psihanaliza). Ambele variante se afla sub incidenta practicii medicale, fapt ce transpare din terminologia utilizata si din conceperea secventelor procesului de asistare ce constau in investigatie, diagnostic si tratament. Aceste practici asistentiale au in atentie clientul individual si grupurile mici (familia).

In varianta sa pozitivista (behaviorista), individualismul metodologic porneste de la premisa ca orice comportament se invata; invatarea gresita este cauza comportamentului anormal, astfel incat individul poate si trebuie sa invete comportamentul corect sau socialmente acceptabil. Din aceasta perspectiva, asistenta sociala are o functie reparatorie si, uneori, represiva.

In varianta sa umanista (dezvoltata de psihanaliza), individualismul metodologie este orientat catre intelegere (insight), considerand ca problemele pot fi rezolvate optim prin cresterea nivelului de constientizare a individului asupra propriilor nevoi si motivatii.

In a doua jumatate a secolului XX, in practica asistentiala - alaturi de individualism - se afirma holismul metodologie in varianta pozitivista (influentata de functionalism si sistemism) si in varianta umanist-existentiala (aflata sub incidenta ideologiei feministe si comunitariste). Dincolo de diferentele specifice, aceste tipuri de practici au marcat, incepand din anii 1960-1970, o schimbare de paradigma in actiunea sociala: de la interventia individuala, dispersata, catre abordarea sociala globala, simultana asupra unor categorii diferite de clienti si initierea unor strategii de interventie comunitara.

Perspectivele teoretice si practicile sociale asociate lor se bazeaza pe un set de presupozitii fundamentale despre om si societate din perspectiva carora acestea se plaseaza intr-o anumita paradigma. Astfel, in orice proces de asistare, problema identificata, explicatiile oferite, scopurile propuse si metodele folosite variaza in functie de paradigma (teoria) aplicata. In continuare, vom prezenta, sintetic, paradigmele gandirii psihologice si sociologice care au influentat practica asistentiala, punctand astfel tendintele teoretico-metodologice generale asumate de asistenta sociala contemporana.


loading...




{ Politica de confidentialitate } Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }

Referate similare:





loading...



Cauta referat