QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate arta cultura

Cultura romana veche





Cultura romana veche

 

Se stie ca aparitia primelor scrieri in limba poporului a constituit un fapt cu totul remarcabil, care a determinat schimbari vizibile in viata culturala si cotidiana a celor care au frecventat aceste scrieri. Decalajul intre diverse spatii culturale a fost, pe alocuri, exagerat interpretat de istorici si filologi, oferind o veritabila sursa de observatii eronate relative la cultura romana scrisa, de la mijlocul veacului al XVII-lea. Acest fapt ne-a impus o prudenta suplimentara in investigarea fenomenului cultural privitor la scrierile in limba romana din Moldova, cu atat mai mult cu cat punctele de vedere dominante au oscilat permanent intre caracterul religios al culturii in Evul Mediu – inclusiv in secolul al XVII-lea – si apartenenta acestui veac la epoca moderna, ultima incadrare justificandu-se prin „laicizarea gandirii, atitudinile umaniste, noile curente de politica externa”. O solutie in transarea acestor optiuni divergente a fost, pe langa necesarul spirit critic cerut oricarui istoric, tocmai insistenta in a cunoaste cat mai amanuntit contextul istoric.


Intre problemele pe care lingvistica si studiul limbii le-au dezbatut de-a lungul timpului, relativ la tema propusa, se afla fixarea stadiului de evolutie al limbii romane, problemele de metodologie ridicate de realizarea sintezelor literare si istorice, identificarea marilor modele si curente culturale, cum ar fi cel bizantin ortodox, apoi studiul comparativ regional, cu accent pe lumea slavona, circulatia manuscriselor si a tipariturilor etc. Daca redarea faptului de cultura la nivel descriptiv a fost, in general, una corecta, interpretarea acestuia a lasat loc, de multe ori, speculatiilor. De pilda, dorinta de a laiciza istoria culturii – din motive ce tin de o anumita practica politica si istoriografica – a indemnat la emiterea unor ipoteze eronate cu privire la caracterul scrierilor in limba romana aparute in acest veac. Afirmarea unei tot mai mari vechimi a fenomenului cultural romanesc, sincronizarea fortata a literaturii noastre cu cea occidentala, demonstrarea existentei unei literaturi renascentiste sau a unui baroc autohton au fost alimentate de „varianta nestiintifica a culturalismului” care a fost protocronismul.

Argumentul existentei angoasei baroce medievale in poemul Viata lumii a lui Miron Costin este inlocuit, in alte critici, cu prezenta motivelor extrase din literatura religioasa medievala si din vechii poeti latini. „Spiritul poemului este acela crestin, de la un capat la altul, el fiind o lamentatie tipica pe tema universalitatii mortii, fara vreun accent individualist. Omnia sunt hominum tenui pendentia filo este versul ovidian din care a luat nastere imaginea cu firul de ata de la inceputul poemului lui Costin. Motivul ubi sunt, care face pandant? fortunei labilis, se gaseste la Ovidiu, Ioan Hrisostom, Villon si altii, legiune”.

Despre cartile populare se spune ca „au avut un mare rol in formarea gustului pentru citit al maselor, in dezvoltarea imaginatiei creatoare si in trezirea constiintei lor sociale”. Mai mult, rostul alcatuirii lor era acela ca „raspundeau nazuintelor poporului, insetat de libertate si dreptate sociala; prin stilul lor glumet si limba populara, prin invataturile lor practice, ele se adresau mai ales oamenilor din popor”. Pe de alta parte, Dan Simonescu, conchide, pe buna dreptate, ca Istoriia despre marele Alexandru imparat a fost o carte cu continut laic, cea mai raspandita la noi.

Patrunderea romanului popular in mediul romanesc, prin traducerea lui in limba romana, a fost interpretata in maniera protocronista enuntata de Edgar Papu. Insa intre ipotezele formulate de acesta, unele sunt perfect valabile. De pilda: „A trata despre romanele populare medievale ale romanilor inseamna a vorbi despre capacitatea poporului roman de a-si insusi in forme nationale proprii valori ale literaturii universale; inseamna a vorbi de posibilitatile estetice si literare ale poporului roman, manifestate si dovedite prin modul de a prelucra creator romanele cavaleresti occidentale si romanele orientale. Autorii prelucrarilor au tinut intotdeauna seama, in mod necesar dar fara ostentatie, de realitatile vietii sociale ale lumii romanesti, careia ii oferea spre citire noi opere literare”.

Pentru Dan Simonescu, cartea despre Esop, inteleptul popular al antichitatii, din punct de vedere „ideologic”, „raspunde nazuintelor sociale ale sclavilor si iobagilor. Simbolizeaza protestul impotriva asupririi exercitate de clasa stapanitoare, intrupeaza lupta pentru libertatea omului si pentru dreptate sociala. Prin exemple povestite cu umor, in ton glumet, mai rar cu accent vehement satiric, Esopia biciuieste lacomia si ingamfarea celor avuti, mandria stapanilor de sclavi, in contrast cu modestia sclavului Esop. In partea biografica a romanului se vorbeste despre dorinta maselor care au vrut si incercat de sapte ori ca Esop sa fie eliberat. Poporul se revolta si cere lui Xantus eliberarea inteleptului sclav. Cu ajutorul maselor, Esop ajunge, din sclav, consilier al lui Cresus si al imparatului Babilonului, Lichir. In aceasta calitate, el lupta cu samienii (locuitorii insulei Samos) sa nu cada in robia lui Lichir si le asigura independenta. Esop este tipul eroului popular care pune la locul lui pe stapanul abuziv si tiran”.

Termenul de baroc a patruns in secolele XVI-XVII, cu intelesul de „bizar”, „ciudat”, „extravagant”, „absurd”, dar este utilizat estetic abia in literatura secolului al XVIII-lea in Occident. Au fost exprimate mai multe puncte de vedere cu privire la existenta barocului in literatura romana. Unii autori considera ca se poate vorbi despre acest stil la noi „intr-o oarecare masura”. Pentru altii, barocul sau Renasterea sunt formule fara fond in literatura romana veche. Pe urmele unor exegeti occidentali, precum Eugenio d’Ors, Edgar Papu atribuia un caracter baroc anumitor momente de civilizatie si fapte de creatie artistica realizate in tot cursul istoriei noastre, incepand de la daci. Barocul apare in secolul al XVII-lea, materializat mai ales in arhitectura (manastirea Dragomirna) si in literatura (Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie). Prefigurari ale unui asemenea „protocronism” ar putea fi aflate si in veacul precedent, grefate pe varianta autohtona a unui „clasicism bizantin”.

            Ca adevarata epoca a barocului romanesc au fost considerate secolele XVII-XVIII, fiind consacrat in arhitectura de bisericile Dragomirna, Trei Ierarhi si Golia, in pictura de frescele murale din epoca, in broderie, in arta ceramica sau in marile opere literare ale vremii, cum ar fi scrierile lui Miron Costin, versurile lui Dosoftei, Istoria ieroglifica a lui Cantemir. De pilda, Dan Horia Mazilu identifica insusiri baroce la unele scrieri in limba romana din secolul al XVII-lea. In lucrarea sa, Barocul in literatura romana din secolul al XVII-lea, sustine ca semnele barocului nu apar in secolul al XVIII-lea, ci in cel precedent, ca urmare a contactelor culturale cu Polonia si Ucraina: „Secolul al XVIII-lea inregistreaza doar a treia si ultima etapa a acestui proces de receptare a stilului, cu sugestii italiene, venite pe filiera neogreceasca, si cu mai multe contacte – acum directe – realizate cu literaturile apusene”. Istoricul literar nu considera ca barocul a aparut in secolul al XVI-lea, pentru ca atunci era prezent curentul Renasterii − care incepe cu Neagoe Basarab si se incheie la sfarsitul primei jumatati a secolului al XVII-lea, cu Udriste Nasturel, precum si cu faptele de cultura ale unor mari ierarhi si boieri carturari. Stilul literar baroc este vazut ca forma de manifestare la scara continentala a unei „crize de constiinta”, care avea nevoie de o compensatie estetica. La noi a patruns pe filiera catolica (scolile din Polonia unde au studiat boierii carturari) si ortodoxa. Autorul considera ca spiritualitatea baroca n-a generat un stil de epoca umanismul Renasterii si transmise barocului. In aceste fundamente isi are sursa primordiala si cultura romana. Autorul acorda cartilor populare care patrund cu lumea lor fabuloasa in literatura romana, un loc important in configurarea acestui stil. Fara a avea un continut baroc, aceste carti poseda continuturi ce includ semne ale viitorului stil. Ideea principala ramane trecerea fireasca, prin intermediul cartilor populare, de la bizantin la baroc. Dintre scrierile secolului al XVII-lea, Ion Istrate include in stilul barocului Viata lumii, a lui Miron Costin. Consideram ca s-a afirmat, pe buna dreptate, ca „incercarea de a pune cea mai mare parte a literaturii romane de la sfarsitul secolului al XVII-lea – inceputul lui XVIII, sub semnul barocului, nu-si afla justificarea si ca, in raportul dintre intelepciune si imaginatie, balanta inclina multa vreme in cultura noastra in favoarea intelepciunii”, barocul occidental constituind un termen de comparatie, nu o sursa de inspiratie.



Dan Zamfirescu, urmand continutul conceptual al barocului impus de Edgar Papu, il descria pe mitropolitul Petru Movila drept „o mare figura a culturii europene”, dar limbajul sau tradeaza aceeasi „aplecare” catre protocronism. Acelasi istoric literar vorbea despre o „prezenta mondiala” a mitropolitului de Kiev in prima jumatate a secolului al XVII-lea, prin redactarea Marturisirii ortodoxe, „simbolul unui universalism definibil la antipodul mondialismului – ca ECUMENICITATE” (subl. aut.).Insa factorul determinant al consacrarii lui Petru Movila il constituise domnul Moldovei, Vasile Lupu, cel care a reusit sa adune la Iasi, in toamna anului 1642, reprezentanti ai lumii ortodoxe in cadrul Sinodului tinut aici. Pornind de la acest sinod, lucrarea a devenit una din cartile importante ale dogmei ortodoxe, fiind acceptata de reprezentantii Ortodoxiei cu unele amendamente. Fara Vasile voda si fara intrunirea acestui Sinod Petru Movila „ar fi ramas un mare ierarh ucrainean de origine romana, asa cum Nicolae Olahus a fost primatul Ungariei catolice. Nimic mai mult”. Mai mult, lucrarile hegemon, ci manifestarile ei s-au concretizat in productii literare ce detin o pondere sensibila in creatia culturala din perioada veche: versurile la stema. Ion Istrate propunea, in 1982, „un nou model de interpretare: geneza barocului din spatiul cultural romanesc ca implicat in actiunea formativa a cartilor populare, convergenta cu autohtonizarea fondului spiritual bizantin”. Asimilarea tot mai adanca a culturii bizantine a dus la descoperirea fundamentelor europene, greco-latine, ale acesteia, preluate de carturarilor Evului de Mijloc romanesc sunt, in viziunea sa, „pilonii de granit pe care se sprijina marea creatie a clasicilor si reprezinta un moment din cele mai originale si mai reprezentative in dezvoltarea culturii romane.

In ceea ce priveste insusirile baroce ale bisericii manastirii Trei Ierarhi, Stefan Andreescu si-a exprimat unele indoieli. El a legat fastuosul edificiu iesean de profilul cultural ambiguu al „omului nou” care a fost Vasile voda Lupu: „De o parte el isi cauta radacinile, este plin de pietate fata de opera inaintasilor sai in scaunul Moldovei si vrea sa fie vrednic de ei; de alta, constient de vremelnicia puterii incredintate lui de sultan, incearca „aici si acum” sa rupa barierele impuse de propria conditie, faptuind lucruri de exceptie, pe masura lui de «om cu hire inalta si imparateasca, mai mult decat domneasca»”.

Adunand si ierarhizand interpretarile divergente pe care le-au provocat discutiile despre cultura scrisa in limba romana din veacul al XVII-lea, in lucrarea noastra am urmarit sa realizam o restitutie istoriografica, delimitandu-ne de acele perspective care deformau sensul faptului de cultura. Desigur, nu poate fi vorba de o investigatie exhaustiva. Din cuprinsul culturii scrise la mijlocul secolului al XVII-lea am urmarit mai cu seama zona istoriografica, fascinanta specie a literaturii de epoca, investita deopotriva cu valoare de sursa istorica, de martor pentru viata si prezentul autorului, de rafinament artistic memorabil.

Analiza noastra a cautat sa plaseze fenomenul cultural in relatie cu societatea, cu factorii de putere politica, militara, ecleziastica, care i-au conditionat formele de expresie. Raportarea culturii romane de la mijlocul secolului al XVII-lea la climatul est-european si judecarea ei in functie de schimbarile petrecute in spatiul occidental (cel central-european, mai cu seama) reprezinta o conditie esentiala a intelegerii fenomenelor romanesti din acest veac. Literatura romana s-a dezvoltat in aria culturii rasaritene, pe temeliile traditiei bizantine, difuzata la noi prin intermediul limbilor slavona si greaca. Majoritatea scrierilor in limba romana de la mijlocul secolului al XVII-lea din Moldova, perioada cunoscuta sub numele de epoca lui Vasile Lupu, domn „inzestrat cu o deschidere si mobilitate mentala remarcabile”, care a fost inaugurata de primele traduceri ale mitropolitului Varlaam si s-a incheiat cu momentul Dosoftei, cand dezideratele de la inceputul veacului isi gasisera implinirea, prin introducerea limbii romane in Biserica − sunt de factura religioasa. Aparitia cartii laice in acest interval de timp, cu exceptia Cartii romanesti de invatatura sau Pravila lui Vasile Lupu − cum a mai fost numita datorita implicarii domnului Moldovei la traducerea si tiparirea ei − precum si a Istoriilor lui Herodot − ce face parte din categoria cartilor populare, a caror traducere din limba greaca a fost tot o initiativa domneasca − s-a produs pe cale neoficiala, „populara”. Colportarea lor a fost suficient de intensa, pentru ca acest gen de scrieri sa patrunda in toate mediile sociale, inclusiv in cele clericale. Unele dintre ele, cu toate ca erau incluse in categoria cartilor interzise de Biserica, se aflau in proprietatea clericilor. O problema ce solicita o dezbatere aparte este competenta unora dintre carturarii laici de a traduce scrieri religioase. Un exemplu elocvent in acest sens este Nicolae Spatarul (Milescu), ce s-a detasat de ceilalti carturari din epoca, tocmai prin activitatea de traducere a unor astfel de lucrari. Asa cum s-a intamplat in cultura polona in secolele XVI-XVII, scrierile in limba romana de la mijlocul secolului al XVII-lea au cuprins si versuri despre care s-a spus ca sunt, fie laice, fie religioase. O polemica intensa s-a ivit in jurul problemei originalitatii textelor in limba romana, ca si in ceea ce priveste dimensiunea laica si religioasa in cronicile lui Grigore Ureche si Miron Costin.

Parcurgerea tuturor acestor definiri, repertorieri, analize, dileme si polemici mai mult sau mai putin „obiective”, referitoare la doar cateva din momentele-cheie ale istoriei culturii romane, a necesitat din partea noastra un efort de sinteza sustinut, indepartandu-ne de pretentia unei restitutii exhaustive. Se poate spune ca, si de aceasta data, carturarii vremii si-au educat cu rabdare cititorii si ucenicii, reusind sa ne trimita, cu discretie si fidelitate, intr-o lume a trudei firesti si neostentative asupra Cuvantului – si asupra cuvintelor tuturor celor de dinaintea noastra.

Coordonatele culturii romane scrise, de la jumatatea secolului al XVII-lea, in Moldova, se afla in stransa legatura cu intregul context al epocii. Redarea atmosferei proprii acestui segment temporal − pe care ne-am obisnuit sa-l numim „epoca lui Vasile Lupu” − si raportarea la climatul est-european, in general, sunt absolut necesare intelegerii fenomenelor ce au animat cultura scrisa in acea vreme. Ne referim aici la doua registre − cel intelectual rasaritean, marcat de influentele polona si greaca, al caror catalizator a fost Petru Movila − si cel religios, de sorginte initial occidentala, cu repercusiuni specifice in Estul Europei. Acesta din urma s-a definit, in principal, prin doua mari evenimente ce au zguduit Crestinatatea in secolele XVI-XVII: ofensiva iezuita – asociata cunoscutei „Contrareforme” catolice, care a insemnat, aici, „actiunile si tendintele unor misionari si ale unor reprezentanti ai elitei catolice din Moldova de a introduce normele tridentine si de aliniere a catolicismului din aceasta zona la standarde occidentale” – si, respectiv, „Contrareforma” ortodoxa, „o miscare aflata sub influenta lui Petru Movila, care urmarea ridicarea nivelului cultural al Bisericii ortodoxe, dar care avea si o dimensiune anti-reformata, fata de incercarile calvine de asimilare a romanilor ortodocsi din Transilvania”. In plan literar, specialistii au sesizat si unele influente ale barocului, identificate in scrierile in limba romana, mai cu seama din a doua jumatate a secolului al XVII-lea.

In mod substantial, istoriografia romana din secolul al XVII a beneficiat de inraurirea polona. Cu toata aparenta inconsistenta a curentului renascentist in cultura poloneza, influenta literaturii asupra carturarilor romani a fost considerata ca fiind deosebit de semnificativa de catre istoricii nostri, dezvoltandu-se, pe aceasta cale, si la noi gustul pentru literatura clasica latina si greaca, asa cum era el cultivat in operele poloneze.



Influenta greaca asupra culturii romane este vizibila din timpul lui Vasile Lupu, in a doua jumatate a veacului fiind si mai vizibila. In ansamblu, literatura clasica greaca si bizantina, apoi cea neogreaca, au lasat urme evidente asupra culturii romane din secolul al XVII.

Unii istorici ai literaturii si ai artelor plastice au considerat ca, la mijlocul secolului al XVII-lea, a existat „un baroc intr-o interpretare locala, romaneasca”, intr-un context politic framantat si nelinistitor, dublat de optiunile societatii de atunci − de gustul pentru noutatea extravaganta si pentru contraste puternice, de o anume aplecare catre ceremoniile detaliate si spectaculoase. Biserica Trei Ierarhi din Iasi este, de obicei, considerata exemplificarea cea mai convingatoare a impactului acestui curent cultural occidental in Moldova. Mai mult, secolul al XVII-lea in Moldova a fost apreciat, deopotriva drept „aristocratic”, dar si „extrem de «modern», de sintetic-european” nu doar monumentele ridicate sau refacute de Vasile Lupu (bisericile Trei Ierarhi sau Golia), ci si prin versurile lui Dosoftei, prin opera lui Nicolae Costin si cea a lui Nicolae Spatarul (Milescu), dar mai ales prin lucrarile lui Dimitrie Cantemir. De asemenea, lumea romaneasca din secolele XVII si XVIII a fost perceputa drept una „profund europeana, cu neasteptate si imediate deschideri spre tot ceea ce era nou si de pret in toate orizonturile”, vizibile mai ales in planul figurativ al culturii. Totusi, a vorbi prea insistent despre „caracterul european al literaturii romane vechi” − insusire atribuita literaturii romane din secolul al XVII-lea, intr-un timp in care chiar termenul „Europa” abia se nascuse – este exagerat, de vreme ce contemporanii insisi preferau inca notiunea de „Crestinatate”.

Imprejurarile politice de la inceputul secolului al XVII-lea au impulsionat programul cultural infaptuit de Petru Movila, care s-a folosit, fara indoiala, de autoritatea sa reala in Rasaritul ortodox. Inraurirea personalitatii lui Petru Movila in spatiul cultural al Moldovei, la jumatatea secolului XVII, a fost covarsitoare cu prilejul unui moment istoric deosebit, petrecut in Iasii domniei lui Vasile Lupu, in toamna anului 1642.

Despre cultura romana scrisa din Moldova secolului al XVII-lea exista deja o bogata literatura din perspectiva celor mai variate domenii (istorie, filologie, literatura comparata, antropologie istorica etc.). Contextul istoric si cultural in care au aparut, tipologia lor, scopul cu care au fost scrise, problema originalitatii unora dintre ele, apartenenta lor la domeniul literaturii, competenta scriitorilor sunt chestiuni ce au provocat controverse.

Literatura religioasa a predominat in cultura scrisa a secolului al XVII-lea. Exista o unanimitate de pareri in ceea ce priveste iesirea din „nestiinta si amorteala” ce s-a produs o data cu aparitia scrierilor in limba romana care au inlocuit literatura slavona caracterizata drept „literatura seaca, moarta, de talc si de exegeza”. In Tara Romaneasca ea a mai rezistat ceva vreme, Matei Basarab fiind cel care facu „o ultima sfortare pentru a o ajuta”, prin tipariturile patronate de el.

In literatura de specialitate s-a raspandit ideea ca cei mai multi dintre carturarii din secolul al XVII-lea au urmat scoala de la Trei Ierarhi, dupa care si-ar fi continuat studiile la institutiile de cultura din Polonia sau de la Constantinopol. De pilda, Nicolae Spatarul a trecut pragul acestui Colegiu infiintat de Vasile voda Lupu, dupa care si-a desavarsit pregatirea carturareasca la Marea Scoala a Patriarhiei din capitala Imperiului otoman. Despre perioada constantinopolitana a spatarului alocata invataturii, sursele epocii stau marturie. In schimb, frecventarea scolii de la Trei Ierarhi doar pe motivul ca aceasta era, in prima jumatate a secolului, cand boierul-carturar si-ar fi inceput studiile, cea mai inalta institutie scolara din Moldova, fara a avea probe concludente in acest sens, chiar si cu un anume coeficient de probabilitate, trebuie plasata in domeniul speculatiei. Mitropolitul Varlaam a avut o contributie substantiala la cultura romana scrisa la mijlocul secolului al XVII-lea prin scrierile omiletice, liturgice si hagiografice, precum si prin cea dintai lucrare polemica din literatura romana. Mitropolitul Dosoftei continua, in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, activitatea culturala inceputa de Varlaam prin elaborarea de lucrari individuale. Contributia fundamentala a mitropolitului carturar a fost introducerea limbii romane in biserica prin talmacirea cartilor de ritual, cele necesare slujbei religioase din limbile greaca si slava si tiparirea lor in noua tipografie de la Trei Ierarhi adusa din Rusia de Ionasco Bilevici la comanda lui Dosoftei.

Scurta lista a boierilor carturari de la mijlocul secolului al XVII-lea, din Moldova, incepe cu Eustratie logofat al treilea, a carui dregatorie era recunoscuta pentru importanta pe care o avea in functionarea cancelariei domnesti. Lista continua cu Grigore Ureche, Nicolae Spatarul (Milescu), Simion Dascalul si Miron Costin.

Scrierile pe care ne-am obisnuit sa le numim carti populare au circulat, la mijlocul secolului al XVII-lea, in manuscris, cunoscand, cele mai multe dintre ele, si o forma tiparita, la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Intre acestea, se numara legendele apocaliptice sau biblice ale Vechiului si Noului Testament, unele texte hagiografice, scrieri astrologice si de prevestire care fac tranzitia de la legendele religioase la romanul popular. Ele au avut, la inceput, o data cu primele transpuneri in limba romana, „caracter religios, au capatat apoi in secolul al XVI-lea un caracter eroic si au dobandit, in sfarsit, in secolul al XVII-lea, o pronuntata nota didactica”.

Traducerea, copierea si circulatia cartilor populare reprezinta o parte integranta a culturii scrise de dinaintea modernitatii. Datorita caracterului mai curand laic al acestui gen literar precum si a destinatiei sale analiza circulatiei cartilor populare ofera, mai mult decat in cazul altor scrieri, o cale mai lesnicioasa spre descoperirea cititorilor acelui veac si a atitudinii lor fata de lectura. Problema originii cartilor populare, legatura lor cu folclorul si artele plastice, caracterul laic sau religios al acestora, identificarea publicului cititor cu ajutorul insemnarilor marginale si atitudinea acestuia fata lectura, clasificarea romanelor populare medievale dupa diverse criterii sunt cateva din directiile de cercetare ale cercetarii filologice mai cu seama. Cronografele, scrieri ce fac parte din literatura profana, au patruns in literatura romana prin intermediar slavon, asa cum s-a intamplat, de altminteri, si cu literatura bizantina religioasa. Ele au avut rolul „de a prefata partea de istorie locala cu marea istorie generala, aratand astfel ca descinde din ea si o continua”. Au fost traduse in limba romana, intr-o perioada cand se nastea si literatura istorica in limba noastra. Traduceri, compilatii sau prelucrari de istorie universala, cronografele romanesti denumite Cigala, Dorotei sau Danovici, dupa numele scriitorilor greci care le-au alcatuit sau al presupusului traducator roman, aceste scrieri prefateaza aparitia istoriografiei in limba romana.

Exista o polemica in critica literara, cu privire la caracterul versurilor alcatuite la mijlocul secolului al XVII-lea. Laice sau religioase, majoritatea lor cuprind si o componenta encomiastica, proslavindu-l pe domn in calitatea sa de sprijinitor al cartii. Tiparitura respectiva cuprinde, de obicei, pe langa versuri, stema tarii, a mitropolitului, a unor fete bisericesti sau boieri. Versurile alcatuite in secolul al XVII-lea sunt asa-numitele versuri la stema, epigrame, „cuvinte de lauda”. Ele sunt intalnite in intreg spatiul cultural romanesc. Modelele urmate de Varlaam si de Udriste Nasturel in alcatuirea versurilor par sa fi fost tipariturile ucrainene apusene ale timpului, realizate, la randul lor, asa cum se stie, dupa tipicul polonez in voga in acea vreme. In limba romana, astfel de versuri au fost scrise de Varlaam si asezate in fruntea Cazaniei din 1643. Alcatuirea de versuri la stema tarii, dedicate suveranului in scaun, constituia un obicei in epoca, modelul redarii in versuri a istoriei evenimentiale constituindu-l istoriografia polona din veacul al XVII-lea.



Parcurgand, fie si sumar, realizarile epocii pe care o urmarim, putem sesiza existenta unui sablon de versificatie, care precede textele din secolul al XVII-lea. In acest model intalnim corelarea elementelor heraldice ale casei domnitoare (daca este vorba despre versurile inchinate domnului tarii) cu faptele voievodului glorificat mai ales in calitatea sa de protector al autorului si al cartii. Acest obicei, de a deschide textul propriu-zis al unei lucrari cu versuri encomiastice, a fost calificat drept o maniera editoriala proprie epocii, deosebit de semnificativa pentru dinamica raporturilor de putere spirituala si politica a vremii.

Alcatuirea de pravile, dupa traducerea unor nomocanoane bizantine, alaturi de legiuiri romane, a constitut o alta forma de prezenta a culturii grecesti in Tarile romane, in secolul al XVII-lea. Despre Cartea romaneasca de invatatura de la pravilele imparatesti si de la alte giudete, tradusa dupa mai multe surse cu continut laic de Eustratie logofatul si tiparita in anul 1632 in tipografia nou-infiintata la manastirea Trei Ierarhi, s-a spus ca este „prima pravila mireneasca, care ar fi chemata sa satisfaca nevoile judecatilor celor profani”, spre deosebire de aceea tiparita sase ani mai devreme, in tipografia manastirii Govora, in scopul „judecatilor bisericesti”. Initiativa traducerii acestui cod de legi din izvoare grecesti si latinesti i-a apartinut, fara indoiala, lui Vasile voda Lupu. Aplicarea noului cod de legi in judecarea pricinilor inca de la tiparirea lui si in tot secolul al XVII-lea a constituit un subiect amplu de discutii intre istoricii romani.

Cert este ca aceasta initiativa a domnului Moldovei, de a se intocmi un cod de legi, se inscrie in programul sau politic. Cu intuitia-i remarcabila, N. Iorga observa, inca din 1913, ambitia boierului Vasile Coci ajuns domn pe tronul de la Iasi, de a prelua, la sfatul boierilor sai apropiati Iordache si Toma Cantacuzino, modelul unui mare imparat bizantin, „mare oranduitor, asezator de tara, datator de legi: al lui Vasile I-iu”. Ca si traducerea Istoriilor lui Herodot in aceeasi perioada, Pravila de la 1646 constituie inca o dovada a politicii imperiale a domnului. Daca a fost sau nu aplicat acest cod de legi si in ce masura, ramane un subiect al cercetarilor viitoare; la nivel simbolic insa, tiparirea codului a avut sau ar fi urmat sa aiba un impact anume asupra contemporanilor. Tocmai de aceea nu credem ca inexistenta unor norme scrise ar fi stat la baza intocmirii codului de legi, asa cum afirma Dimitrie Cantemir, de vreme ce actele de judecata emise dupa tiparirea si raspandirea lui se faceau, potrivit surselor, ca si pana atunci sau ca, asa cum a fost interpretat de unii istorici, exprima sprijinul de care ar fi avut domnul din partea unor categorii sociale, in alcatuirea pravilei in limba romana. Tiparirea acestora se leaga, mult mai clar, de vointa lui Vasile Lupu de a-si cultiva o stralucire, o glorie imperiala asemanatoare cu aceea a basileilor. Era o parte a programului sau politic.

Trebuie precizat, insa, ca traducerea celui dintai cod de legi din Moldova, la mijlocul secolului al XVII-lea, nu a fost o simpla manifestare simbolica, un fapt de cultura care se inscrie in sirul gesturilor de recuperare a gloriei Bizantului imperial. Sa nu uitam ca, in acelasi timp, in Tara Romaneasca, un alt domn, cu mai putine pretentii imperiale, sustinea o actiune asemanatoare. Tiparirea unor texte de lege poate sa fi fost si raspunsul dat unor necesitati pe care domni ca Vasile Lupu si Matei Basarab, sau cei din jurul lor, le-au sesizat. Este vorba despre incercarile de reformare a administratiei din Moldova si Tara Romaneasca din acea vreme, pentru succesul carora era nevoie de o sustinere solida, asigurata prin legi scrise, prin norme stabile, care sa fie aplicate cu egala forta in tot cuprinsul tarii. S-ar mai putea spune insa, ca dincolo de ambitiile politice si culturale ale vremii, acest moment se poate incadra, deopotriva, in lungul sir al „formelor fara fond” care au insotit, mereu, eforturile de modernizare ale spatiului romanesc.

In umbra implinirilor culturale de la mijlocul secolului XVII sta, neindoielnic, spiritul lui Vasile Lupu, cu atmosfera pe care a creat-o si in care s-au afirmat carturarii epocii. Ecouri ale acelei perioade se resimt in a doua jumatate a veacului, in persoana si activitatea lui Gheorghe Duca, perceput de contemporanii sai ca urmas al lui Vasile voda. Ne-am oprit in lucrarea noastra si asupra catorva aspecte legate de manuscrisele si tipariturile ce corespund, cronologic, acelei perioade, insistand asupra insemnarilor cititorilor sau posibililor lectori ai acestora si incercand astfel sa patrundem, macar in parte, sensul si urmarile unui proiect cultural ce a creat o epoca. Dezvoltarea mijloacelor de raspandire a culturii si a spiritului creator, mai mult ca niciodata pana atunci, sunt efectele unei politici ce anunta trecerea catre o alta lume, cu alte rosturi, dar care va apela mereu la vremea lui Vasile Lupu pentru a-si justifica originile.

Oricat de hazardata ar parea abordarea acestui subiect dificil, datorata mai ales amplitudinii sensurilor pe care le propune conceptul de originalitate − care, in sens modern, reprezinta „criteriu fundamental al valorilor culturale” − am considerat necesara punctarea unora dintre aspectele sale, mai ales a celor pe care critica literara, le-a semnalat in scrierile de limba romana. Conceptul de originalitate trimite, in special, la notiunea de noutate, a carei pondere, in textele de limba romana de la mijlocul secolului al XVII-lea din Moldova, este redusa. Istoricii si filologii au remarcat insa la scriitori si la scrierile lor, o anume disociere intre compozitia proprie si „simpla” traducere, efortul inovarii stilistice − strans legat de prezenta sau absenta intentiei artistice – dar si originalitatea argumentatiei, a manierei de expunere in general, ceea ce permite utilizarea termenului de literatura cu referire la cultura romana scrisa din secolul al XVII-lea. Nu intentionam sa deschidem aici dezbaterea cu privire la aplicabilitatea notiunii de autor pentru cei care scriau in epoca lui Vasile Lupu. Important este ceea a ramas in urma lor, efortul lor de talmacire, tiparire si − doar pe alocuri suficient de vizibil − de creatie literara propriu-zisa. Vorbim despre scriitorii din secolul al XVII-lea referindu-ne strict la cei prin al caror efort au aparut lucrarile in limba romana, lasand in seama criticilor literari contributia personala pe baza careia se poare vorbi despre calitatea de autor a celui care scrie, de creatie literara si implicit, de originalitatea dovedita in compunerea textului.





{ Politica de confidentialitate } Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }

Referate similare:







Cauta referat