QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate arta cultura

Civilizatia si cultura bizantina








CIVILIZATIA  SI  CULTURA  BIZANTINA

Denumirea de „bizantin” a fost data in secolul XVII imperiului care a succedat celui roman, dezvoltat intre secolele IV-XV d.Chr., a carui capitala a fost Constantinopolul, ridicat pe locul unei vechi colonii grecesti, Bysantion (astazi Istanbul). Civiliaztia bizantina a realizat o sinteza intre traditia latina, mostenita de la Imperiul Roman, cea elenistica, la care s-au adaugat elemente din Orientul Apropiat si Indepartat, precum si componenta religioasa crestina.

Dincolo de trasaturile ei  generale, relativ unitare privitoare la organizarea politica, administrativa, religioasa, economica, artistica, civilizatia bizantina prezinta o multime de particularitati regionale si locale, datorita traditiilor culturale ale diferitelor arii geografice si populatii care au facut parte din Imperiul Bizantin.



Intre anii 330 – 610 se situeaza perioada de inceput, marcata de data intemeierii Constantinopolului, de catre imparatul roman Constantin cel Mare si de domnia lui Heraclios. Caracterul roman a fost dominant, latina era limba oficiala iar greaca limba culturii. Oficial capitala se numea Noua Roma, ceea ce evidentiaza faptul ca primul imparat bizantin, ca si  unii dintre cei care i-au urmat, se considerau urmasii imparatilor romani. Noua capitala a fost plasata intr-o pozitie strategica, pe tarmul rasaritean al Bosforului, cu un zid de aparare lung de 3 km initial, la care s-a adaugat altul. Capitala era aparata atat pe uscat cat si pe mare, ceea ce a facut  sa nu poata fi cucerita timp de opt secole. Dispunea de un mare port maritim, la intersectia drumurilor comerciale cu Orientul si Occidentul. Aspectul general al Constantinopolului era de traditie romana : situat pe sapte coline, ca si Roma, imparartit in 14 sectoare, cu patru piete principale, cu forumuri, palate imperiale, apeducte, terme, coloane cu statuile imparatilor, arcuri de triumf, hipodrom, biblioteci. Numeroase opere de arta grecesti si romane au fost aduse aici din diferite parti ale Imperiului Roman.

 In anul 381 crestinismul a fost declarat religie oficiala de stat iar cultele pagane au fost interzise. In aceasta perioada au avut loc invaziile unor popoare migratoare, precum gotii si vizigotii, invazii ale persanilor. Initial, Imperiul bizantin cuprindea Imperiul Roman de Apus si cel de Rasarit iar mai tarziu in partea apuseana au aparut o serie de regate care s-au desprins de sub dominatia Constantinopolului. Domnia imparatului Iustinian (527 – 565) ultimul mare imparat roman, ce dorea sa reanvie trecutul glorios al vechii Rome, a marcat o perioada de apogeu pe plan militar si cultural-artistic, datorira recuceririi unor teritorii pierdute intre timp , reformelor legislative initiate de imparat, infloririi artelor. In secolul VI a fost construita   cea mai mare biserica crestina, Sf. Sofia iar in anul 425 s-a infiintat Universitatea din Constantinopol.

 In perioada clasica, dintre 610 – 1081, civilizatia bizantina si-a dobandit un deplin caracter grecesc, prin aportul elementelor orientale. A fost o perioada de transformari pe multe planuri, s-au pus bazele statului medieval, au aparut noi structuri administrative, au fost cucerite noi  teritorii in regiunea Balcanilor, precum si Siria, Armenia, Mesopotamia. Desi din punct de vedere militar se inregistreaza un declin spre sfarsitul acestei perioade, viata culturala si artistica a fost deosebit de infloritoare.

Intre 1081 – 1453, s-a accentuat declinul din punct de vedere politic si militar al Imperiului. Aristocratia feudala concentra in mainile sale aproape toata puterea economica, resursele financiare ale statului s-au diminuat si din cauza tot mai numeroaselor privilegii dobandite de negustorii venetieni si genovezi, parteneri traditionali de comert. Prin constituirea statelor bulgar si sarb in Balcani se pierde dominatia asupra acestor teritorii, ca si a altora, de asemenea cruciadele occidentalilor au dat serioase lovituri imperiului, in 1204 Constantinopolul a fost jefuit si cucerit de catre acestia, pentru ca in 1453 , in urma asediului armatelor turce conduse de Mahomed al II-lea sa ramana definitiv in stapanirea acestora.

Organizarea politica. Institutia imparatului

Institutiile bizantine isi au originea in cele latine, fondate insa pe principii crestine. Imperiul era considerat o emanatie a vointei divine iar imparatul alesul si omologul lui Dumnezeu pe pamant, cu o putere absoluta. Un factor important de unificare a unor populatii si etnii diferite a fost religia crestina. Imparatul reunea trei ipostaze:  imperator roman, legislator si comandant suprem al armatei; basileus – monarh autocrat; ca sef al unui imperiu crestin, suprem conducator religios, reprezentant al lui Dumnezeu si egal in rang cu apostolii.

Juristii bizantini au recunoscut autoritatea absoluta a imparatului, orice jignire la adresa sa era considerata un sacrilegiu iar razvratirea impotriva sa era pedepsita cu excomunicarea. Nu exista o lege care sa reglementeze succesiunea la tron, caci se considera ca era o chestiune care tinea de vointa divina. Teoretic, oricine putea deveni imparat, chiar daca apartinea unei clase sociale de jos, asa cum a fost cazul unor imparati. Conditia recunoasterii imparatului era ca pretendentul sa fie aclamat de Senat, de armata si de populatia Constantinopolului. Totusi, a existat si modalitatea de asigurare a succesiunii la tron, imparatul avand dreptul de a-si asocia la domnie pe unul dntre fiii sai, ce devenea succesorul sau,  ceea ce a  dus la existenta unor dinastii. De asemenea, putea succede la tron  fiica, sora sau vaduva  imparatului, care putea transmite dreptul la domnie sotului ei.

Recunoasterea oficiala a noului imparat era ceremonia investiturii. Cel ales era inaltat pe scut, ceea ce simboliza  calitatea sa de conducator al armatei. Urma incoronarea religioasa, care consfintea autoritatea sa de sef al bisericii,  in catedrala Sf. Sofia, in cadrul unei ceremonii fastuoase, in care patriarhul Constantinopolului ii binecuvanta hlamida si incaltarile de purpura (insemne ale demnitatii imperiale), il miruia, ii punea pe cap coroana si ii da sfanta cuminecatura.

Sotia imparatului era incoronata in cadrul unei ceremonii la Palatul Imperial, in prezenta patriarhilor si a inaltilor demnitari. Imparateasa se bucura de anumite onoruri oficiale : efigia sa putea figura pe monede, ca si cea a imparatului, asista la ceremonii si procesiuni, la juramantul inaltilor demnitari, primea ambasadori. Daca era regenta a fiului ei minor, exercita toate prerogativele imparatului.

Cultul imperial a devenit in Bizant o adevarata religie, acesta avea un sanctuar propriu in Palatul Sacru (Imperial), principala sa resedinta din Contantinopol, existau capele unde aveau loc ceremonii de celebrare acestuia. Codificate prin tratate, acestea aveau aspectul unor liturghii, cu gesturi rituale, rugaciuni, prosternari, incantatii, lumanari aprinse, fum de tamaie, aclamatii, totul menit sa glorifice maretia imparatului.  Multe dintre aceste elemente rituale au fost transmise si pastrate pana astazi in liturghia bisericii ortodoxe. Alte prilejuri de etalare a bogatiei si puterii imparatului erau audientele imperiale, primirea ambasadorilor, preocesiunile religioase, banchetele, funeraliile imperiale. Adoratia fata de imparat era ilustrata si prin numeroasele monede cu chipul sau, portrete, busturi, statui ce ii erau dedicate. Exista un calendar al sarbatorilor imperiale, diferit de cel religios iar cele religioase se celebrau la palat inainte de de a fi sarbatorite in biserici.

Imparatul era totodata legislator si judecator suprem, vointa sa avea valoare de lege. In exercitarea acesteia se tinea seama doar de respectarea traditiei juridice a dreptului roman. Atributiile sale administrative erau exercitate prin intermediul unui aparat bine pus la punct, cu demnitari aflati in subordinea sa directa, care raspundeau de domenii diferite – armata, afaceri externe, finante, justitie s.a. O institutie importanta era Consiliul imperial, constituit din consilieri specializati pe diferite domenii, care formau diferite comisii, ce s-au transformat cu timpul in Casa civila si apoi Cancelaria personala a imparatului, cu o importanta mai mare decat cea a Consiliului imperial.

Instiutia Senatului, preluata din traditia romana, avea atributii de a propune legi, dar puterile sale erau limitate la cele consultative, atunci cind era solicitat de imparat. Ca adunare politica, Senatul ratifica alegerea noului imparat de catre armata si popor. Desi anacronica si prea putin functionala, datorita prerogativelor absolute ale imparatului in toate domeniile, institutia Senatului a supravietuit pana la sfarsitul Imperiului Bizantin.

Organizarea administrativa si militara

Una dintre conditiile esentiale a existentei indelungate si a puterii imperiului a fost excelenta organizare administrativa, de tip centralizat, dependenta de imparat, la fel ca toate celelalte institutii. Inca din perioada de inceput aparuse o structura administrativa bazata pe theme , circumscriptii militare, comandate de un strateg, al caror numar a crescut de la 4  la 31. Cu atributii militare dar si civile, strategul numit de imparat, era loctiitorul acestuia si avea in subordine sefi ai unor subdiviziuni teritoriale.

 Palatul Sacru era centrul administrativ al Imperiului, toti functionarii militari si civili erau direct subordonati imparatului, erau numiti sau revocati de catre acesta, caruia trebuiau sa ii depuna juramantul de credinta, primeau  titluri onorifice si privilegii, salarii anuale si cadouri cu diferite ocazii. Indatorirea oricarui functionar era de a executa hotararile imparatului sau de a veghea ca acestea sa fie indeplinite. Sistemiju de recrutare se baza pe un examen dificil, care presupunea cunostinte de retorica, literatura, filosofie si drept. Teoretic, oricine avea acces la cariera administrativa dar practic doar cei din familiile bogate, care isi permiteau sa studieze cu plata in scolile de nivel mediu si in universitati.

Forta armatei a constat mai putin in amploarea sa cat in foarte buna ei organizare, conform traditiei romane. Militarii se bucurau de numeroase  beneficii si privilegii, de o pozitie sociala respectabila. Existau trupe de frontiera mobile, trupe formate din barbari aliati, numiti federati, corpuri expeditionare si garzile Palatului. In secolul VII a avut loc o reforma importanta a armatei, bazata pe sistemul fiefurilor militare. In schimbul concesionarii pe viata a unui lot de pamant, care nu putea fi instrainaat dar putea fi lasat mostenire, beneficiarul era obligat sa presteze serviciul militar, la fel ca mostenitorul lotului. Acestia primeau o mica solda, din care isi procurau armamemtul sau puteau fi echipati prin contributia familiei ori a comunitatii. In acest fel, s-a evitat o vreme sistemul mercenariatului, costisitor si nesigur dar din secolul XI, sistemul militar bazat pe fiefuri decade si creste ponderea mercenarilor. Pana in secolul VII, Imperiul nu avea o flota navala permanenta dar sub amenintarea atacurilor piratilor si ale arabilor se organizeaza o flota imperiala si unele ale themelor. Pe langa navele de razboi existau si cele comerciale insa flota comerciala si-a pierdut suprematia in Mediterana, la sfarsitul secolului XI, in favoarea flotelor normande, genoveze si venetiene.



Clasele sociale

Conform conceptiei crestine bizantine, ca tot ceea ce inseamna existenta, inclusiv cea sociala, era un dat al Divinitatii, existau doua clase sociale principale, in functie de avere – cei bogati si cei saraci- si o serie de categorii intermediare: eunucii, o categorie aparte, care aveau acces la aproape toate functiile si demnitatile; medicii liber profesionisti, invatatorii si profesorii (laici si clerici), notarii, avocatii, arhitectii, inginerii, militarii, retorii, scriitorii, caligrafii, copistii. Toti acestia aveau o situatie economica instabila, mai sigura era cea a mestesugarilor si negustorilor, organizati in corporatii.

Cea mai de jos categorie era cea a sclavilor, proveniti din prizonierii de razboi, copiii sclavilor, debitori insolvabili, tarani foarte saraci care se vindeau ei insisi ca sclavi, cei capturati si vanduti de pirati. Desi Biserica considera ca sclavia era impotria vointei lui Dumnezeu si a naturii, o accepta ca necesara societatii. Sclavii erau la totala discretie a stapanilor, puteau fi cedati, daruiti, vanduti dar si eliberati. O mare parte dintre ei lucrau pe mosiile manastirilor si ale bisericilor, in mine, cariere de piatra, manufacturi. Desi un mare numar de sclavi au fost eliberati de-a lungul timpului,  sclavia ca institutie s-a pastrat in toata perioada Imperiului Bizantin

Dreptul si justitia

Sursa dreptului era imparatul, totodata si judecator suprem ale carui sentinte erau pronuntate in numele sau de catre judecatori. Imparatul insusi judeca in cadrul Consiliului suprem, emitand hotarari sau raspunsuri solicitate de catre judecatori sau cetateni. In afara tribunalului imperial, compus din inalti demnitari, care judeca cazurile de inalta tradare si avea si functie de curte de apel, sefii departamentelor exercitau jurisdictia asupra personalului aflat in subordinea lor. In urma unor reforme in sistemul judiciar, la inceputul secolului al XIV-lea, tribunalul imperial a fost inlocuit cu o curte superioara de apel compusa din patru judecatori generali ,doi laici si doi oameni ai Bisericii, ceea ce a dat posibilitatea institutiei Bisericii de a participa direct la procesul de justitie. 

Avocatii, in numar limitat, erau constituiti intr-o corporatie iar pentru exercitarea profesiei erau necesare studii de drept. Un avocat nu putea pleda decat pe langa un singur tribunal si nu putea exercita in acelasi timp alta profesie.Aveau o pozitie sociala importanta in societatea bizantina, detineau titluri si privilegii. Mai exista corporatia notarilor, din randurile lor si ale avocatilor se recrutau judecatorii. Corporatiile avocatilor si notarilor erau controlate de catre eparh, judecatorul principal al Imperiului. Pentru judecarea anumitor cauze existau tribunale speciale iar in theme strategii aveau si atributii judecatoresti si un judecator in subordinea lor.

Codul penal bizantin a fost inspirat de cel roman, cu o serie de modificari. Au existat o serie de coduri, elaborate de diferiti imparati, dintre care cel mai important a fost cel al lui Iustinian. Acesta a limitat pedeapsa cu moartea la cazurile de adulter, omucidere si vrajitorie, a suspendat pedepse precum crucificarea si insemnarea cu fierul rosu a condamnatilor la munca in mine. Pedepsele maxime obisnuite erau exilarea in regiuni indepartate ale Imperiului (de regula in Crimeea), confiscarea bunurilor, amenzi, internarea in manastiri. Pedepsele corporale, introduse in secolul VIII, erau biciuirea si punerea in lanturi. Uneori pedeapsa cu moartea era inlocuita cu mutilarea – taierea nasului, a limbii, a mainilor, scoaterea ochilor – pedepse curente in codurile orientale, de unde au fost adoptate.

Invatamantul

Pregatirea intelectuala a laicilor ca si cea a oamenilor Bisericii era foarte raspandita si pretuita in Bizant, fiind de altfel unul dintre mijloacele de a accede pe o treapta sociala superioara, de a detine functii si de a practica anumite profesii. Invatamantul elementar si mediu erau  accesibile tuturor baietilor provenind din familii destul de instarite pentru a plati profesorii din scolile particulare. Din secolul al XII-lea au avut acces la invatatura si fetele.  Scolile erau atat laice cat si manastiresti, cele din urma destinate viitorilor calugari.

In scolile primare, incepand de la varsta de 7 ani, copiii invatau sa citeasca si sa socoteasca. In cele de nivel mediu erau pregatiti viitorii functionari administrativi, prin studiul gramaticii, lecturilor si comentariilor din textele antice, cunostinte de mitologie, geografie, istorie, retorica, aritmetica, geometrie, muzica, astronomie, stiinte naturale. Limba de predare era greaca veche, pentru studiul autorilor antici iar pentru celelalte discipline o limba comuna, numita koine, care se dezvoltase independent de vechile dialecte ale epocii clasice si elenistice grecesti, diferita de limba vorbita in mod curent. Aceste scoli, cu profesori laci, in casa carora copiii silocuiau, erau conduse de Biserica, care le si subventiona partial.

Dupa varsta de 20 de ani tinerii se puteau inscrie la Universitatea din Constantinopol sau la o alta scoala superioara de stat din orasele Imperiului, precum cele de la Roma, Siracuza, cezareea, Alexandria s.a. Cea din Constantinopol, infiintata de Constantin cel Mare, era cea mai vestita si multi dintre studentii ei proveneau din Occidentul Europei. Cursurile erau predate in greaca si latina, pana in secolul VII iar pentru a accede la functia de profesor trebuia sustinut un examen dificil. Profesorii erau obligatoriu crestini, aveau un salariu anual iar dupa 20 de ani de invatamant deveneau inalti demnitari ai Imperiului. Spre deosebire de universitatile din Occident, cele din Bzant erau independente de  Biserica iar studiul teologiei era exclus din acestea. Din secolul al XI-lea i s-a permis Bisericii sa supravegheze programul de studii al universitatior, mai ales in privinta celor de filosofie antica. Pentru invatamantul religios exista o scoala superioara de teologie.

Viata religioasa

Mai mult decat in oricare alta societate medievala, institutia Bisericii a fost implicata in Bizant in toate domeniile si aspectele societatii iar institutiile laice au colaborat permanent cu cele religioase. In ipostaza sa de loctiitor al lui Dumnezeu pe pamant, imparatul era protectorul Bisericii si aparatorul credintei. Intervenea in disputele dogmatice, convoca si prezida Conciliile (adunari ale conducatorilor Bisericii in cre se luau hotarari privitoare la dogma), chiar decidea si legifera in chestiuni bisericesti fara sa mai convoace Conciliile iar hotararile lui trebuiau sa fie aplicate de catre toti supusii, ba chiar se pretindea ca intrega crestinatate sa li se supuna. Unoeri imparatii interveneau in calendarul liturgic si stabileau anumite sarbatori. Iustin al II-lea a stabilit ziua de 25 decembrie ca sarbatoare a nasterii lui Isus, un alt imparat bizantin a stabilit sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului in 15 august, date adoptate si pastrate pana astazi de intreaga crestinatate. Imparatul conducea legal si efectiv Biserica, veghea si asupra respectarii canoanelor, a indatoririlor ierarhiei bisericesti, alegea si destituia patriarhii.

Cu toate acestea, Biserica din Bizant avea propria sa organizare, ierarhica, independenta de a statului, fiind sub autoritatea spirituala a patriarhului din Constantinopol. In secolul V, Biserica era organizata in 5 patriarhate : Roma, Constantinopol, Alexandria (in Egipt), Antiohia (in Siria) si Ierusalim. Fiecare patriarhat era reprezentat de cate o legatie la toate celelalte, unde trimitea actele Sinodului sau. In secolul VII, cucerirea Egiptului, a Siriei si Palestinei de catre arabi a creat dificultati respectivelor patriarhate, incat cel din Constantinopol a devenit cel mai important, si-a luat titlul de „ecumenic”, cu pretentia de a-si extinde autoritatea asupra intregii lumi crestine. Incepand din secolul IX, imparatul intervenea direct in treburile patriarhatului de la Constantinopol, il alegea pe patriarh, ii conferea investitura in cadrul unei ceremonii care avea loc la Palatul imperial.

Patriarhul avea si autoritate politica, datoria lui era de a-l ajuta pe inparat la guvernarea statului. Ii incorona pe noii imparati, oficia casatoriile acestora si ale mostenitorilor lor, ii boteza pe copiii imparatului.  Puterea  economica a Bisericii din Bizant era considerabila, dobandita prin bunuri confiscate de la temple si presupusii eretici, venituri provenite din amenzi si donatii. Se bucura de o seama de privilegii, precum reduceri si scutiri de taxe. Membrii clerului aveau si atributii de control asupra autoritatii laice, puteau sa participe la numirea unor functionari ai statului, sa-i supravegheze pe magistrati in indeplinirea legilor, sa controleze finantele oraselor, intretinerea termelor, a depozitelor de grine, a apeductelor, podurilor etc.




Monahismul (viata calugareasca)

Monahismul, aparut in secolul III in Egipt, s-a dezvoltat la inceput in afara vietii clericale, sub forma sihastriei, apoi calugarii au fost organizati si reuniti in cadrul manastirilor. La inceput au existat „lavrele”, un fel de catune ale calugarilor, care se intalneau o data pe saptamana pentru a lua masa in comun si a oficia slujba religioasa. Cel care a instituit reguli pentru viata din manastirile ortodoxe a fost Vasile cel Mare, episcop al Cezareei, in secolul IV. Cu timpul, sistemul monahal a cunoscut o influenta tot mai mare asupra Bisericii bizantine, a obtinut numeroase privilegii fiscale si intinse proprietati si, in consecinta, o apreciabila putere economica.

Unul dintre reformatorii monahismului bizantin a fost, la sfarsitul secolului IX si inceputul secolului X, Theodoros, egumenul manastirii Stoudios. Acesta a instituit o serie de reguli, conform carora calugarii se ocupau cu opere de caritate, de misionarism, servicii in spitale. Intre ocupatiile intelectuale si artistice ale acestora se numarau pictura, realizarea mozaicurilor, copierea si ilustrarea de manuscrise, scrierea de opere teologice si istorice. Spre deosebire de cea a calugarilor din Occidentul Europei, cea a calugarilor din Bizant nu a fost supusa unor reguli foarte precise. Au coexistat doua forme principale ale monahismului : cea orientala, in care calugarii nu faceau nici un fel de munca fizica sau intelectuala, ducand o viata ascetica si contemplativa, in izolare si cea greaca, care urma regulile instituite de Vasile cel Mare, in care traiul in comun, in manastiri era obligatoriu. Legislatia imparatului Iustinian s-a referit si la viata calugareasca, la regimul manastirilor. Conform acesteia, toti calugarii trebuiau sa traiasca in manastiri, sub autoritatea unui egumen. Primul stagiu al calugariei era noviciatul, care dura trei ani, dupa care calugarul putea dispune de  bunurile sale personale. Daca nu isi pastrau legamantul si pasareau manastirea, calugarii trebuiau readusi cu forta iar in caz de recidiva erau inrolati in armata, fara a-si mai putea recastiga drepturile si bunurile.

In perioada iconoclasta (cand cultul icoanelor si a oricaror reprezentari ale personajelor sacre sub forma umana au fost interzise) multi calugari au fost inchisi sau ucisi iar unii dintre ei au emigrat in Occident iar averile multor manastiri au fost confiscate. Renasterea vietii monahale a avut loc dupa incheierea perioadei iconoclaste (843), cand s-au infiintat renumite manastiri, intre care complexul de pe muntele Athos, muntele Sinai, Latros Thesalia (in Grecia de azi), devenite adevarate centre manastiresti, care au adapostit calugari de diferite nationalitati, intre care si romani. In patrimoniul lor se afla numeroae obiecte de pret, manuscrise, vesminte s.a.  donate si de domnitori romani. Imparatii si membrii familiilor lor, demnitarii au fost fondatori ai unor manastiri, carora le-au daruit averi si conferit privilegii.

Viata religoasa in Bizant a cunoscut o serie de dispute si lupte impotriva curentelor considerate eretice precum : arianismul, curent crestin din secolul IV, care nega natura divina a lui Hristos, dupa numele unui preotului Arie din Alexandria; nestorianismul , de la numele lui Nestoric, patriarh al Constantinopolului, curent care de asemenea nega natura divina a lui Hristos; monofizismul, care recunostea numai natura divina a lui Hristos; ereziile paulicienilor, bogomililor, cea din urma manifestata  in secolele IX-X, al carei nume provenea de la cel al preotului bulgar Bogomil si respingea dogmele si ritualul bisericii ortodoxe, spre exemplu nu admitea botezul si impartasania. In principiu, toate acestea erau devieri de la doctrina teologica cunoscuta, privitoare mai ales  la relatia dintre Dumnezau tatal si fiul sau, dintre natura divina si umana a lui Isus Hristos. Erezii erau considerate si diversele forme de idolatrie si superstitii cu caracter religioas, care isi aveau originea in credintele pagane de dinainte de crestinism, precum prezicerile, astrologia, ghicitul, practicile magice.

ARTA  BIZANTINA

Arta, ca si civilizatia bizantina, a avut o difuziune larga, in toate provinciile Imperiului, din apusul si rasaritul Europei, cu precadere in rasarit si in spatiile orientale care au apartinut lumii grecesti si romane, din Asia Mica pana in Egipt, Siria, Persia.

Inceputurile artei bizantinte sunt precedate de arta paleocrestina, care s-a raspandit in tot Imperiul, mai ales in secolul VI in timpul domniei lui Iustinian. In aceasta perioada, a fost esential aportul cutural si artistic al Orientului, prin conceptia estetica generala, formele si genurile artistice cultivate. Se considera ca prototipul icoanelor bizantine sunt portretele din epoca elenistica, de la Fayum (Egipt). Din Persia provine gustul tipic oriental pentru proportii monumentale in arhitectura, pentru fast si decoratie bogata. Tot sub influenta orientala, au evoluat credintele religioase, care pasaresc traditia clasica greaca si romana a armoniei si unitatii fiintei si o inlocuiesc cu conceptia dualista a binelui si raului, a intunericului si luminii, a materiei si spiritului, a pamanteanului si cerescului. Aceste opozitii stau la baza artei bizantine, care nu incearca sa reproduca frumusetea fizica, lumeasca, ci sa patrunda in lumea cereasca. De aceea, reprezentarile umane nu mai respecta proportiile clasice ale corpului, care sunt inlocuite cu unele nefiresti iar personajele sunt statice, supuse unor canoane rigide de reprezentare. Domina simbolurile cu semnificatii spirituale, canoanele antice ale frumusetii  au fost inlocuite cu scheme si abstractiuni. Aproape tot ceea ce tinea de observarea si redarea naturii nu isi mai gaseste locul in artele bizantine, care respecta norme si reguli precise in privinta motivelor artistice, felului redarii lor. Este o arta mistica si simbolica, care exclude observatia si ratiunea in favoarea revelarii necunoscutului si apropierii spirituale.

Arhitectura

In secolele IV –V, arhitectura apare ca o continuare a antichitatii tarzii elenistice si romane. Edificiile religioase sunt de tipul bazilica , cu plan longitudinal, cu 1,3, sau 5 nave, despartite prin coloane sau stalpi, la rasarit cu o absida de plan semicircular , uneori si absidiole. Exemplele cele mai cunoscute din aceasta perioada sunt bazilicele de mari dimensiuni Santa Maria Maggiore si San Paolo Fuori le Mura.  din Roma. Alte bazilici au un plan patrat – mausoleul Gallei Placidia din Ravenna sau circular – mausoleele dedicate martirilor si baptisteriile ( anexe ale bazilicilor care adaposteau bazinul pentru botezul prin scufundare). De tipul bazilical sunt si San Apollinare Nouvo, San Apollinare in Classe si San Vitale din Ravenna. Exteriorul acestora este simplu, sever, lipsit de decoratii. Din secolul VI dateaza cea mai mare biserica cu cupola din lume, Sf. Sofia din Constantinopol, refacuta de imparatul Iustinian. Interiorul avea o galerie inchisa (nartex) , prin care se facea intrarea prin noua porti . Din primul nartex se intra prin cinci porti in al doilea nartex iar din acesta prin alte noua porti in nava centrala, ce formeaza un patrulater. Deasupra navei se inalta cupola, de dimensiuni foarte mari (cu diametrul de 33 m, ridicata 56 m de la sol si sprijinita pe patru pandantivi, patru arce si patru stalpi masivi). In partea de est si vest a cupolei centrale se gasesc doua mari semicupole. La baza cupolei principale exista 40 de ferestre, care asigurau luminatia, pe langa cea pe care o dadeau cele 100 de lampadare de argint. Se considera ca acest element arhitectural, cupola, are semnificatii simbolice, cupola inseamna cerul iar spatiul pe care il acopera, pamantul.

Un alt plan arhitecural al bisericilor apare tot in secolul VI, planul asa-numit in cruce greaca,  compus din doua patrulatere cu brate egale care se intersecteaza,  cu cate o cupola pe fiecare brat al crucii si una centrala, asa cum sunt la biserica Santul Ioan din Efes si Sfintii Apostoli din Constantinopol, care va fi modelul pentru San Marco din Venetia, construita in secolul XI. In secolul IX, tipul de biserica in cruce greaca devine tot mai frecvent. Cupola nu se mai sprijina pa stalpi masivi, ci pe peretii lateriali si bolti. Apare si decoratia experioara cu mici arcade oarbe, din caramizi asezate pe muchie in zig-zag pentru ca alternanta dintre zidarie si piatra sa creeze efecte de culoare contrastanta, placi de ceramica smaltuita.

Sculptura

Sculptura in ronde-bosse a existat doar in prima perioada, prin statuile unor imparati si imparatese, precum statuia ecvestra a lui Iustinian (Constantinopol), asa-zisul Colos de la Barletta (sudul Italiei) – o statuie monumentala din bronz reprezentandu-l probabil pe imparatul Valentinianus I. Dupa secolul VI sculptura in ronde-bosse dispare, fiind considerata ca apartinea spiritului pagan al antichitatii.

Basorelieful s-a aflat  mai intai sub influenta antichitatii greco-romane, in ce priveste subiectele si modalitatile de realizare artistica. Incepand din secolul VI, sub influente orientale, mai ales din Persia, relieful se aplatizeaza tot mai mult, dispare volumul si sugestia spatiului, in favoarea unui decorativism bazat pe figuri geometrice iar motivele vegetale si zoomorfe dobandesc semnificatii simbolice. S-a utilizat tehnica burghiului prin care se realizau adevarate dantelarii in piatra sau marmura, ce decoreaza coloanele, amvoanele sau balustradele.

Pictura si mozaicul



La originea picturii bizantine se afla arta crestina din primele secole d. Chr., care a imbinat traditia elenistica cu cea orientala. In perioada medievala, traditia elenistica a fost continuata in zona Constantinopolului, pe coastele Asiei Mici, Macedonia, Tara Romaneasca, apusul Rusiei, Georgia si Anatolia. Cea orientala, pornita din Asia, a cuprins insula Creta, Dalmatia, Italia, regiunea Provence din Franta, Spania, Grecia continentala.

Din perioada dinainte de iconoclasm dateaza decorul din mozaic si marmura policroma al bisericii Sf. Sofia. Reprezentarile figurative de aici, precum cei patru heruvimi de la baza cupolei, proroocii si episcopii de pe zidurile laterale si picturile din nava, nartex si deasupra portii de intrare au fost executate in secolul IX.

 In biserica Sf. Dumitru din Salonic se afla mozaicuri reprezentand portretele unor donatori iar un altul il infatiseaza pe Sf. Dumitru. Mozaicurile din San Apollinare Nuovo din Ravenna sunt de influenta orientala dar deja cu trasaturi specific bizantine. Ele sunt un sir de compozitii rectangulare decorate cu teme evanghelice. De-a lungul peretilor laterali sunt reprezentate procesiuni de mucenici si mucenice. Fondul este de aur iar solul e reprezentat prin culoarea verde. In afara de valoarea lor artistica, aceste mozaicuri au si o importanta documentara, deoarece infatiseaza monmente ale epocii, azi disparute, precum palatul lui Teodoric (regele ostrogot care domnise inainte imparatilor bizantini) si alte constructii alaturate acestuia.

 Celebre sunt mozaicurile din San Vitale din Ravenna, din secolul VI, cu un colorit pretios, bogat si stralucitor, cu reprezentari de interioare de palate, peisaje, pasari. Din acest ansamblu fac parte portretele imparatului Iustinian si ale imparatesei Teodora, cu suitele lor, de o valoare artistica si documentara exceptionala. Siluetele personajelor au un aer de solemnitate iar figurile, cu ochii mari si fete ovale, amintesc portretele egiptene de la Fayum dar si icoanele crestine. Mozaicul de la San Apollinare in Classe din Ravenna reprezinta peisaje, figura sfantului patron si alte personaje sacre.

De factura bizantina sunt decoratiile in mozaic din trei monumente aflate la Roma : capela San Venanzio din Lateran, paraclisul papei Ioan VII, bazilica Sf. Nereo si Achilleo. Numeroase mozaicuri, unele fragmentare, au fost descoperite in Constantinopol, zone din Africa aflate sub dominatie bizantina, la muntele Sinai.

Perioda iconoclasmului a avut drept consecinte si distrugerea de monumente si decoratii ale acestora. Dupa 843, epoca cunoscuta ca „renasterea bizantina”, a insemnat reintoarcerea la traditiile antichitatii grecesti. Din aceasta perioada dateaza multe dintre mozaicurile aflate in Sf. Sofia din Constantinopol, cele din biserica manastirii Chios, de la Dafni (in apropiere de Atena), din bazilicile din Niceea, Torcello ( linga Venetia),  bazilica San Marco din Venetia,  la Cefalu si Palermo (Sicilia).

Ansambluri de fresce bizantine se pastreaza pe teritoriul Rusiei, in Grecia, indeosebi la Salonic, al doilea mare centru de arta al lumii bizantine, care a dat nastere scolii macedonene, de origine orientala. Echipe de mesteri formati la Salonic au lucrat si in Serbia, Bulgaria, Tara Romaneasca. Biserica manastirii Cozia, ridicata de Mircea cel Batran in a doua jumatate a secolului al XIV-lea, pastreaza picturile originale in pronaos, picturile bisericii domnesti din Curtea de Arges, din aceeasi perioada, cuprind scene si portrete de factura biuzantina. O serie de monumente la de Muntele Athos au decorul executat in fresca de mesteri bizantini.

Icoanele

Multe dintre icoanele bizantine portative, pictate in encaustica (procedeu care foloseste ceara), mozaic sau tempera au disparut, datorita transportului dintr-un loc in altul iar materialele pretioase, placi de aur, smalturi fine, filigrane de aur si argint, pietre pretioase au fost adeseori desfacute pentru a se valorifica. O problema dificila este datarea sau atribuirea acestora, deoarece erau rar semnate sau datate si ajungeau in locuri indepartate de originea lor.

Ca origine, icoanele bizantine au doua izvoare : realitatea , respectiv portretul de traditie egipteana si conceptia greceasca a concretizarii unei idei, care a facut ca icoana sa devina o dovada a dogmei, o concretizare a ideologiei si a legendelor crestine iar de-a lungul timpului, cele doua directii s-au reunit. Conceptia asupra icoanei bizantine, care nu urmareste asemanarea cu cel reprezentat, ci cauta sa reveleze ceea ce este ascuns, s-a cristalizat in secolul VIII, ea fiind „triumf si vadire”, proba dogmei si a istoriei.

Din secolle IV-VI s-au pastrat icoane-portrete cu figuri idealizate,  in muzee din Rusia si la Vatican. Icoanele portative, realizate in mozaic, erau numeroase in Bizant si in Orient iar unele exemplare deosebite se pastreaza la Muntele Athos, in Gruzia, in Italia. In Rusia, Serbia, Bulgaria, Tarile Romane, in secolele XVI -XVII au aparut tipuri noi de icoane care copiau pe cele vechi, acoperite cu straturi de argint aurit cizelat. Icoanele in tempera sunt cele mai numeroase, datand din secolele IX-XVII, aflate in Grecia, Rusia, Balcani, in Romania, Italia.

Miniaturile

Ilustratiile cartilor sfinte sau ale celor de rugaciuni erau realizate de copisti si miniaturisti, calugari si laici. Textele cele mai fecvent copiate in manastiri erau Psaltirea, Evangheliile, operele Parintilor Bisericii. Miniaturile in culori reprezentau scene, figuri sau motive ornamentale si reproduceau de obicei modele mai vechi, inspirate din antichitate, intr-o tratare libera. In felul acesta au patruns uneori in manuscrisele religioase episoade din mitologia greaca. Fastuoase si deosebit de pretioase sunt cele pastrate in Biblioteca Vaticanului, Biblioteca Nationala din Paris. In Rusia, Balcani, ca si in Romania (Sucevita, Dragomirna) se pastreaza manuscrise cu miniaturi din  perioada bizantina tarzie.

Artele decorative

Artele decorative reprezinta o multitudine de genuri, tehnici, obiecte de arta de cele mai diverse tipuri si utilizari: ceramica smaltuita, placi decorative pentru pardoseli, placi sculptate din bronz, sticlarie de lux si vitralii, piese de mobilier cu incrustatii de materiale pretioase, vase din pietre semipretioase (alabastru, onix, calcedoniu, jasp etc.), vesela din argint, icoane cu straturi de argint aurit, obiecte din email si pietre pretioase, placi sculptate in fildes, bijuterii, vesminte cu broderii de aur si argint, obiecte liturgice din aur, argint, cu decoratii in email si pietre pretioase.  Bogatia materialelor folosite si caracterul somptuos al unor asemenea obiecte se datoreaza influentelor orientale, pe care mesterii bizantini le-au asimilat si prelucrat in forme si tehnici originale. O asemenea imensa productie a fost posibila datorita bogatiei curtii imperiale, a aristocratiei si  Bisericii. Multe dintre asemenea obiecte erau oferite ca daruri de catre imparatii bizantini altor conducatori, astfel incat ele se mai pastreaza si in zone din afara influentei artistice a Bizantului.

BIBLIOGRAFIE  SELECTIVA

Brilliant, Richard, Arta romana de la Republica la Constantin, Bucuresti,

Editura Meridiane, 1979

Cavalo, Guglielmo, Omul roman, Iasi Editura Polirom, 2001

Dennis, George, Lumea etruscilor, Bucuresti, Editura Meridiane, 2 vol., 1982

Drimba, Ovidiu, Istoria culturii si civilizatiei, Bucuresti, Editura Stiintifica si

Enciclopedica, 3 vol., 1985-1989 sau Editura Saeculum, 10 vol., 2000-2005

Faure, Elie, Istoria artei, Bucuresti, Editura Meridiane, 5 vol., 1970

Stefanescu, I.D., Iconografia artei bizantine si a picturii feudale romanesti,

Bucuresti, Editura Meridiane, 1973




{ Politica de confidentialitate } Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }

Referate similare:







Cauta referat